Pe aceeași temă
Ce-i drept, până de curând scriitorul bănăţean se antrenase, tacticos, mai ales în zona de frontieră a genurilor numite „paraliterare“ şi a „scurtmetrajelor“ prozastice, cartea cea mai de impact fiind, de departe, Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a (2003, 2005), istorie a unei expatrieri postdecembriste ratate în Statele Unite împreună cu soţia sa Alina. Sub un titlu ce trimite deopotrivă la popularele emisiuni cu poveşti pentru cei mici din comunismul târziu şi la un tragic sfârşit al iluziilor inocente, Noapte bună, copii! trece graniţa către lungmetrajul de succes, mainstream-ul cu miză şi construcţia epică amplă, totalizantă, reunind realismul şi fantasticul metafizic, radiografia acută a mediilor sociale şi reţetele naraţiunii „populare“, experienţa bănăţeană, ieşeană şi americană, comunistă şi postcomunistă, a expatrierii şi a întoarcerii inadaptate, a plenitudinii vârstelor dintâi (cu visurile şi prieteniile ei ideale), dar şi a dezvrăjirii mature. Totul – grefat pe schema confruntării dintre Bine şi Rău, ipostaziate ludic în cheia „sacrului“ (Diavolul vs. Sf. Petru) de ubicuul miliardar Dunkleman, om cu vârstă şi identitate incerte, conducător din umbră al unei fundaţii americane pentru sprijinirea artiştilor est-europeni, şi de falsul cerşetor-ţăran Petre, făcător discret de minuni şi peregrin, alături de un prieten necunoscut, prin localităţile moldovene ale anului 2000...
Romanul se aşază cu naturaleţe în linia unui topos bănăţean al frontierei, care merge de la Moara cu noroc a lui Slavici până la Femeia în roşu, cuplând această tradiţie cu cea a prozei „aventurilor adolescentine“ (de la Mark Twain la cine vreţi dumneavoastră) şi cu mentalitatea „noului val“ cinematografic autohton (v. similitudinile cu filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, unde nişte adolescenţi rebeli şi visători îşi pregătesc, riscant, trecerea ilegală a frontierei în finalul Epocii Ceauşescu).
Reuşita romancierului stă în capacitatea de a ţine împreună, într-un echilibru dinamic, fire narative şi registre foarte diferite, împiedicându-le să derapeze. Prozatorul român cu pretenţii e, de regulă, unul care „se rupe în figuri“ şi fie nu vrea, fie nu poate să scrie o naraţiune credibilă, închegată, capabilă să concilieze neşarjat exigenţele culte cu cele populare şi „Centrul“ cu „periferiile“ literaturii. Or, Gheo nu ezită să grefeze, firesc, un roman realist al copilăriei şi adolescenţei româneşti în comunismul târziu, dar şi un roman al expatrierii ratate şi al eşecului, pe un pattern fantezist cu elemente de senzaţional (coincidenţe, întâlniri simetrice peste timp, lovituri de teatru, aventură, stereotipuri „comerciale“). Altfel spus, el operează cu prefabricate fără a cădea în kitsch, butaforie sau deriziune parodică, iar modul de realizare a intrigii, ambianţei şi personajelor indică o atitudine clasică. Tacticos în elaborare şi riguros în compoziţie, dar plin de prospeţime în scriitură şi viziune, prozatorul e dublat eficient de regizor şi scenarist, fapt vizibil în tehnica decupajului, a montajului şi a travelling-ului, în construirea unei intrigi dinamice, ramificate, cu puncte de convergenţă şi suspans, dar şi în punerile în abis ale tehnicii narative (de la obsedantul, devoratorul film pornografic american Wild Goose Chase, scos de casa de producţie Evil Angels, până la fântâna cinetică din Reşiţa, cu aripile ei simetrice batante, ce reflectă perspectivele a doi protagonişti asupra unui episod premonitoriu din copilărie). Diferenţa fundamentală dintre Gheo şi optzeciştii din Femeia în roşu e că el nu ne reţine cu prelegeri savante despre „cum se face“ autopsia unui roman de succes, ci îl scrie, pur şi simplu. Nu „aventura unei scriituri“ îl interesează, ci „scriitura unei aventuri“ şi, mai ales, recuperarea mitologiei unei vârste... Evitând, discret şi abil, exhibiţiile experimentaliste, prozatorul bănăţean construieşte şi deconstruieşte mitologia identitară a propriei generaţii, cu toate ingredientele sale „emblematice“: confreria („gaşca“) iniţiatică a patru prieteni din copilărie, Marius, Paulică, Leo şi Cristina, care intră în toate ale vieţii împreună şi ies din viaţă despărţiţi; recuzita bine cunoscută a vieţii la ţară şi la oraş a sfârşitului Epocii de Aur, cuplată la stilurile muzicii pop a anilor 80; corespondenţa dintre muzica preferată din adolescenţă şi destinul personajelor (Marius, fan al piesei Little Red Corvette a lui Prince, ajunge să-şi materializeze visul, cumpărându-şi un Chevrolet Corvette roşu în America şi, întors în locurile natale, moare cu el într-un accident de tren; Cristina, fană a lui Michael Jackson, se sinucide în State pe melodia I just cant stop loving you etc.); mitul cosmopolit al frontierei, al visului american şi al paradisului promis de Dincolo, suprapuse iluziilor copilăriei comuniste; brutala „cădere în lume“ de după 1990, valabilă atât pentru cei rămaşi „aici“ (virtualul scriitor Paul, năclăit în bonoma, bine surprinsa boemă literară ieşeană), cât şi pentru cei evadaţi „dincolo“ (cuplul aventurier Leo-Cristina şi, după 1990, tovarăşul lor Marius, împreună cu care ceilalţi adolescenţi încercaseră să fugă în America prin Iugoslavia, via Oraviţa şi Teicova, puţin înaintea finalei Cupei Campionilor Europeni...).
Persoana a III-a a relatării indică o anume omniscienţă jucată, căci vocea poate fi, pe rând, a protagoniştilor Marius sau Paul, dar şi a altcuiva din afara jocului. Remarcabil e diapazonul relatării: inclusiv licenţiozităţile buruienoase ce apar în dialogurile personajelor se subsumează unei candori luminoase a perspectivei. Tot ceea ce ţine de „lumea copilăriei“ şi de spaţiile bănăţene de graniţă este surprins/evocat cu autenticitate şi infinitezimală concreteţe (se simte faptul că autorul însuşi a trăit intens în lumile pe care le reconstituie ficţional), iar balansul dintre epoci şi vârste – copilărie/adolescenţă comunistă, iluzionată-maturitate dezvrăjită, postcomunistă – generează efecte halucinante, de bungee jumping al identităţilor: singurul erou care rămâne acelaşi, fidel faţă de sine, este lucidul Marius, soupirant fără şanse al Cristinei. Ceilalţi se înstrăinează dramatic de conştiinţa copiilor şi adolescenţilor care au fost: durul Leo devine, în State, traficant de droguri fără scrupule, determinându-şi partenera – pe delicata, elevata Cristina, victima perfectă... – să devină, pentru bani, actriţă porno într-o nouă lume a celor „frumoşi şi blestemaţi“ (secvenţele americane trimit la o lume a lui Fitzgerald în variantă pulp), părăsind-o apoi fără explicaţii şi determinând-o să se sinucidă. La rândul său, scriitorul Paul se mediocrizează iremediabil în provincia ieşeană, cu tot pactul „faustic“ încheiat cu Dunkelman în vederea traducerii şi editării unui roman al său în SUA; cartea nu va fi citită decât de traficantul Leo – intrigat de falsa reuşită a „fraierului“ de altădată – şi asta cu puţin înainte să fie eliminat fizic de francezul LePendu, un combinator cinic şi versatil desprins parcă din Tarot, ce îşi „binecuvântează“ cunoscuţii veniţi din România cu formula-tip Noapte bună, copii!...
Nu toate compartimentele romanului sunt la fel de pregnante: lumea satului moldovean Iacobenii Noi şi viaţa literară a Iaşiului apar mărunte şi îmbâcsite pe lângă intensitatea şi dinamismul secvenţelor bănăţene, „fresca“ apocaliptică a Americii interlope poate părea cam reductivă, iar promisiunea resurecţiei finale a Binelui prin noua generaţie de adolescenţi, Bobi şi Irina, e cam edulcorată. Însă toate părţile/registrele/perspectivele se integrează funcţional şi, până la urmă, credibil literar într-un ansamblu ataşant, de reală forţă emoţională. Nu lipsesc elementele de virtuozitate speculară: rulările repetitive, în toate direcţiile, de către Marius a filmelor porno de pe caseta adusă în ţară, cu Cristina pe post de pornstar, urmărirea în direct, piesă cu piesă, de către puştii Marius, Paul şi Cristina a topului Hit Discomer de la postul de radio iugoslav Studio B sau reflectarea alternativă, cu aproape aceleaşi cuvinte, a aceluiaşi eveniment morbid-iniţiatic din copilărie din prisma lui Paul, apoi a lui Marius. Momentele de intensitate epică sunt numeroase, filmate detaliat, cu o gradare progresivă a tensiunii: pregătirea fugii din ţară a celor trei adolescenţi (fără blegul Paul, victimă a unei erupţii cutanate post-Cernobîl...), prinderea lor la graniţă şi traumatizanta partidă colectivă de sex oral cu care e batjocorită de recruţi inocenţa Cristinei (sub privirile prietenilor şi la îndemnul abrutizat al moldoveanului Marcel Custură, dornic de o permisie în sat lângă fiul proaspăt născut); revenirea în România a lui Marius, după 10 ani, alături de inevitabilul demon Dunkelman (cu foarte actuale detalii de corupţie vamală şi alte „obiceiuri ale pământului“...); răzbunarea sa pe nefericitul Custură, bătut cu sălbăticie pentru violul comis în 1986; scena fantastică a jocului de tarot pe viaţă şi pe moarte dintre Dunkelman şi Petre, urmărită la Iaşi de Paul (în timpul jocului cărţile împrumută, de la un punct încolo, chipurile şi sufletele personajelor)... Dar ceea ce dă romanului tridimensionalitate, vertebrându-l, e întoarcerea acasă a expatriatului Marius, pe traseul crepuscular Stamora Moraviţa-Bucureşti-Iaşi-Oraviţa-Teicova – adică
între prima şi ultima Frontieră. Ca într-o actualizare a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, revizitarea trecutului mort, devastat, iremediabil străin se încarcă de tristeţe şi de un straniu halou metafizic în flashback-urile din copilărie (jocurile de-a Omul Negru şi de-a „uşa SF“ către lumea de Dincolo în căminul cultural părăsit etc.).
Înrudit cu Drumul scurt spre casă al unui alt bănăţean, Cătălin Dorian Florescu, dar mai complex şi cu un imaginar mai bogat, Noapte bună, copii! e „biletul de trecere“ al lui Gheo către literatura de calibru, cu posibil impact internaţional: unul dintre cele mai bune romane româneşti ale anului trecut şi, totodată, un roman-fanion al iluziilor şi deziluziilor foştilor adolescenţi din anii 80, formaţi şi deformaţi la frontiera dintre două lumi deopotrivă ostile.
Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, Editura Polirom, Colecţia „Ego.Proză“, Iaşi, 2010, 496 p.
