Pe aceeași temă
Antologia este puternică şi, într-un sens profund, izbitoare. Autorul „nouăzecist“ a făcut o selecţie dură din conţinutul a trei volume anterioare, foarte diferite între ele (Te voi iubi pân′ la sfârşitul patului, 1993, Balada lui Daniel Bănulescu…, 1997, şi Daniel, al rugăciunii, 2002), deschizând acest ansamblu, aparent imposibil de obţinut cu cinci poeme inedite. Şi pentru că majoritatea textelor din antologie sunt de o relativă întindere, neputând fi citate în întregime, să aleg chiar prima dintre aceste piese inedite, pentru a da o idee despre netocita expresivitate a poetului: „Mă chemi. Şi cărăm împreună pe stradă o găleată cu clor./ Disperarea bate veselă pasul peste feţele tuturor!// Înmuiem bidineaua. Şi-o strivim de nasul oricărui lucru impur./ Disperarea flutură fericită peste chipurile celor din jur!// Tu să nu mori. Fiindcă eu la mine numai pe tine te am./ Aşa murdară cum eşti de carne pe suflet. Cum e de abureală un geam.// Te rog frumos să nu mori. Să nu care cumva să uiţi şi s-o faci./ Ajungând aidoma celor ce sar de pe blocuri. Ca o carne oferită la draci.// Te clatini. Îndureraţii şi suferinzii se zvârcolesc. Stai jos./ Lumea în care trăim pare luminată de la intestinul meu gros.// Aprind un chibrit. Facem un pas. Mai scăldăm locul într-o băltoacă de clor./ Murdăria fuge ca o şopârlă. Şi se caţără pe inima tuturor.// Tu să nu suferi că la tot ce facem lucrăm în zadar./ Poate Dumnezeul meu ne va ridica la el. Într-o a lui hârtie de ziar.// Şi atunci în tot împrejurul meu va fi dragoste. Desăvârşire. Text sfânt./ Chiar şi în stânga. Încleştată de mâna-mi. Tu. Despăducheată de tot de pământ.// Aşa că nu te grăbi. Haide. Nu putrezeşte-te (sic!). Mai rabdă un strop./ Disperarea îşi bate pasul ei de defilare... Hei, Hop!“ (Cântecul de disperare al lui Daniel Bănulescu).
În ultimul poem din antologie, apăsat-biblic, personajul Daniel va zări cameleoni ce-şi tot schimbă culoarea, atârnaţi în „pâlcuri de copaci“. Dar şi lirismul acestei cărţi de traseu şi experienţe este unul cameleonic. Daniel Bănulescu poate schimba tematica, registrul, ritmul şi formula cu o dezinvoltură caracteristică. Şi o face. Piaţa Universităţii, încă o bucată remarcabilă, pare scrisă de un alt poet: „Nu ne-am nimerit nu eram foarte aproape/ Când ea încă striga/ Prietenul meu luase un glonte în spate/ şi-acum îl plimba// Ajunsese cu el pe la Scala/ Ajunsese cu el pe la «Te rog frumos»/ Glontele era viu prietenul meu era fraier/ Era cea mai grozavă bucată de os// Cu care altădată iubeam lumea/ Cu care el iubind lumea bărbăteşte se lăsa peste ea/ Prietenul meu repet era fraier/ Dăduse un colţ îl dădea// Eu stăteam şi beam o cafea mi-era bine/ Şi după ce beam o cafea mai beam o cafea/ Lumea se cam plictisise de mine/ Prietenul meu se cam plictisise de ea“.
Proiectul antologiei de faţă subsumează aceste diferenţe, fără a le topi însă şi a amesteca totul într-o pastă vizionară. Autorul a fost atent şi la delimitarea vârstelor poeziei sale, cu marcarea unor specificităţi de etapă; şi la traseul subteran ce dă reliefului vizibil o altă dimensiune. Lectura este aşadar de două ori palpitantă. Mai întâi, fiindcă acest relief imagistic e variat şi spectaculos, provocator şi exotic. Iar apoi, deoarece imaginile atât de insolite şi gesticulaţiile post-avangardiste, nota picantă şi sexualizarea locvace se desfăşoară, de fapt, în marginile unui proiect – pe care îl putem înţelege pe măsură ce se materializează.
Primul Daniel Bănulescu, cel din Te voi iubi pân′ la sfârşitul patului, e un autor proiectat ca personaj erotoman tăvălindu-şi tinereţea prin aşternuturile femeilor. Un „ghem de femei“ care mai târziu va deveni un „trib de femei“: prima imagine conotează încâlceala, posesia uşoară la un capăt şi complicată la celălalt; a doua consacră regalitatea, dominaţia absolută a unui mascul încoronat. În ambele ipostaze, diferenţiate destul de clar, dar şi suprapuse în unele versuri, interiorul de acuplare se va desface spre exteriorul de vizibilitate, asimilând, pe rând, blocul, strada, cartierul, oraşul, lumea toată. Pare că pereţii cad. Decorul devine transparent şi intimitatea se arată în nuda ei neruşinare, fără nici o problemă în a se devoala brusc şi a se proiecta apoi expansiv. Sânii femeii tinere, picioarele ei fierbinţi şi „interminabile“ ridicate către tavan în jurul bărbatului cuceritor, sexul din care acesta, în nebunia lui de crai stahanovist, îşi va face o „muzicuţă“, părţile trupului ei adunate „laolaltă/ ca o haită de câini lucioşi ţinuţi împreună în lese cu o singură mână“: toate acestea sunt expuse repetat şi nu foarte colorat, ca şi cum poetul ar căuta să fixeze un tipar sexualizant şi un invariant. Aş spune că Daniel Bănulescu joacă aici pe muchea dintre erotic şi parodic, construind un personaj cu atribute donjuaneşti, pentru a-l reconfigura ulterior, prin distanţare. La momentul apariţiei primului său volum, această distanţare nu fusese ferm făcută (nu avea cum): însă în proiectul integrator de acum, uşorul accent autoironic şi permanenta dedublare a îndrăgostitului de profesie capătă o semnificaţie aparte. Sexul serializat şi „exportat“ e parte a experienţei cărnii: şi ceea ce este mai important, în poezia de traseu a lui Daniel Bănulescu, e carnea omenească ce îmbătrâneşte şi va putrezi, iar nu sexele întrepătrunse. Astfel că frenezia erotică se va stinge într-o mângâiere, iar aceasta – într-un simbolism accelerat – va echivala cu o amânare a morţii: „Îmi explici că dacă nu ţi l-aş mai mângâia/ Trupul tău ar face pungi de sânge// Chipul ţi s-ar scofâlci şi ţi s-ar jupui părul ţi s-ar înăcri/ Dimineaţa te-ai trezi şi te-ai descoperi/ Umedă şi îngreţoşată/ Sub unghia ascuţită a cearceafului râcâindu-ţi gâtul“. În altă parte, aşternutul plăcerilor îşi pierde dintr-o dată albeaţa şi dulceaţa, răsturnându-se într-o imagine terifiantă şi o reprezentare religioasă, moralistă, cu draci regăsiţi în sângele prea fierbinte: „Adorm mângâiat sub mângâierile ei/ Mă plimb în maşina ei în care până şi dracul şi-a înţărcat copiii/ Mă întorc în patul ei care nu e decât botul căscat al toboganului pentru gunoaie// Maniera ta e rafinată comportamentul supus/ Pieliţa fină/ Dar oricât aş fi de atent/ Sângele tău tot îşi scutură în sângele meu şi coarnele şi coada şi copitele“.
Laurenţiu Ulici observa în 1988, când Daniel Bănulescu încă nu debutase editorial, o „predilecţie pentru viziune“ şi o „anume violenţă lexicală“. Tot în acei ani, Mircea Martin îl vedea, la Cenaclul Universitas, ca pe „un poet care descoperă şi se descoperă pe sine scriind“. Ambele verdicte critice s-au confirmat în timp: chiar dacă eu remarc o violenţă mai degrabă imagistică decât lexicală în versurile poetului „nouăzecist“. El preferă poemul lung pentru a-şi da un mic traseu de expunere şi rulare; şi, de asemenea, pentru a sparge naraţiunea sui-generis prin imagini şocante şi disparate, dintr-un alt set vizionar. Avem deci o libertate de atitudine a personajului ce trece triumfător şi apoi umil prin diferitele experienţe; şi o libertate asociativă, pe care autorul o apără pe toată circumferinţa. Dar în acest cadru poetic (şi, uneori, în pofida lui!) proiectul de căutare şi transformare va subsuma şi cele mai rebele versuri: nu prin cenzură, ci prin integrare. „Multe dintre poemele alese au fost drastic rescrise“, avertizează autorul pe clapeta antologiei lui. Nu e totuşi o rescriere drastică: sunt intervenţii „locale“, prin care poetul a operat modificări în sensul proiectului, şi nu, gratuit, în afara lui. Un singur exemplu, din Balada lui Daniel Bănulescu...: „Port o coroană de drac/ Deasupra mea străluceşte un înger de vrajbă/ Zilnic coboară la mine să-şi soarbă cafeaua îmi face destăinuiri şi mă umple de ură// Puterea lui se scurge asupra mea precum un firişor de salivă/ Vorbele lui se amestecă cu herpesurile celor din jur printre vorbele mele// Înaintea pedepsei stau împreună cu el în acelaşi autobuz înghesuiţi/ Rinichi la rinichi/ Şi nu mai reuşesc să mă desfac de pornirile mele/ Şi nu mă mai pot opri din trăit“ (Grădina Zoologică). Şi iată ce devine acest fragment de poem, în versiunea prelucrată din antologie: „Port o coroană de drac/ Deasupra mea străluceşte un înger de vrajbă/ Zilnic coboară la mine să-şi soarbă cafeaua îmi face destăinuiri şi mă umple de ură// Puterea lui se scurge asupra mea precum un firişor de salivă/ Gândurile lui aleargă prin gândurile mele ca o turmă de porci// Înaintea pedepsei stau împreună cu el în acelaşi autobuz înghesuiţi/ Rinichi la rinichi/ Şi nu mai reuşesc să mă desfac de pornirile mele/ Şi nu mă mai pot opri din trăit“ (Grădina zoologică). Versul „Vorbele lui se amestecă cu herpesurile celor din jur printre vorbele mele“ este oricum mai puţin reuşit decât „Gândurile lui aleargă prin gândurile mele ca o turmă de porci“. Dar mai important e că versiunea nouă se înscrie mult mai bine într-o sferă de trimiteri biblice şi reprezentări religioase, în care limbajul redevine esenţial şi vechi, astfel că „herpesurile“ nu mai au ce căuta în pagină, dar „turma de porci“, da. Şi modificarea majusculei din titlu, de la Grădina Zoologică la Grădina zoologică, îmi pare semnificativă. De la un reper urban, bucureştean, parte a unui decor cunoscut prin care personajul tânăr şi nesăţios se preumbla ostentativ, ne deplasăm – odată cu poetul – spre echivalarea lumii cu o grădină a unei zoologii suficiente sieşi şi, astfel, culpabilă.
Sexualitatea dezlănţuită a primei vârste poetice s-a convertit într-un fel de penetraţie verticală, şi mai şocantă, cu rugăciunile „penetrând până în cel de-al nouăsprezecelea cer/ Acolo unde moartea îşi pierde din puteri“; iar dacă în Balada lui Daniel Bănulescu... personajul era încă disputat între bucuriile cărnii şi angoasa finalului, în excepţionalul Daniel, al rugăciunii el iese „rar prin oraş“ şi, când o face, se îndepărtează rapid, în „salturi hotărâte“, de „băştinaşii“ fără Dumnezeu. Toate converg în proiectul asumat şi tonul este acum serios, grav, dramatic, tragic. Versul caută şi reuşeşte să devină revelatoriu: personaj şi autor se regăsesc într-o aceeaşi iluminare mistică.
Alături de Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu este nu un autor debitor generaţiei ′90: ci un poet prin care generaţia aceasta se omologhează şi va rămâne în istoria literară.
Daniel Bănulescu, Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 144 p.
