Pe aceeași temă
Totuşi, citite cu atenţie, amănunţitele eseuri ale Soranei Gurian despre scriitorii sovietici au ceva ambiguu; unele fraze mustesc de o ironie impertinentă la adresa prozei ideologizate. Schiţând cu intenţii echivoce o paralelă între „Romanul occidental şi romanul sovietic contemporan“, autoarea îi pune pe Proust, pe Faulkner şi pe Richard Aldington faţă în faţă cu Feodor Gladkov şi cu Ostrovski, într-un savuros spectacol al absurdului interpretativ: „Albertine disparue, Sanctuary şi Moartea unui erou sunt, ca şi Cimentul sau Cum se căleşte oţelul, cărţi alcătuite din foi de hârtie, carton, litere... Dar trecând peste aceste similitudini primare, contrastele sunt atât de stridente, încât aceste cărţi par să nu fi fost scrise de oamenii care trăiau în acelaşi timp pe suprafaţa unui singur glob terestru“ (Revista Fundaţiilor Regale, an. XIII, serie nouă, nr. 6, iunie 1946, pp. 339-340).
Semnificativ, cam în aceeaşi perioadă (a anului 1947) în care apare în R.F.R. acest eseu ce pune în contrast proza sovietică angajată şi estetismul prozei occidentale scriitoarea publică în Liberalul (condus de Mihail Fărcăşanu) două articole despre „criza culturii româneşti“ şi despre „misiunea scriitorului“, resimţite ca ostile de către apărătorii regimului de curând instaurat. Pe drept cuvânt, căci Sorana Gurian, reorientată surprinzător către valorile liberalismului după ce ani de-a rândul se declarase o susţinătoare a stângii, neagă acum tocmai acum! oportunitatea angajării politice a artistului: „Un om liber nu poartă nici o insignă, chiar dacă ar fi îndreptăţit s-o poarte. Un adevăr nu poartă ştampila nici unui partid, deşi ar putea fi şi al unui partid“ (Sorana Gurian, Despre misiunea scriitorului, în Liberalul, an II, nr. 348, 18 apr. 1947, p. 2. Celălalt articol publicat de autoare în Liberalul despre „criza culturii“ a apărut în nr. 343, 10 apr. 1947).
O atare luare de poziţie va primi o ripostă dură în Contemporanul, Tinereţea sau în România liberă publicaţii partinice. Acuzele vor atinge o vehemenţă sporită, culminând la sfârşitul anului 1947 cu eliminarea scriitoarei din presă. Într-un articol „demascator“, publicat în Contemporanul la rubrica „Marginalia“ (nesemnat!), Sorana Gurian este pusă la zid pentru că ar fi dus în timpul războiului o politică duplicitară şi pentru că, depăşind limitele cinismului, ar fi susţinut regimul antonescian prin turnătorie chiar împotriva coreligionarilor săi (D-na Sorana Gurian se află în criză, în Contemporanul, nr. 30, 18 apr. 1947, p. 5.).
Dezaprobarea politicii duse de autoare va atrage după sine o privire depreciativă aruncată literaturii sale. Zilele nu se întorc niciodată şi Întâmplări dintre amurg şi noapte vor primi pentru multă vreme de aici înainte eticheta literaturii de consum expresie a reprobabilei „decadenţe“ burgheze. Un roman ca acela al Soranei Gurian scoate în evidenţă exclusiv „pasiunea alcovului, pasiunea măruntelor preocupări ale vieţii burgheze ridicate la rangul de înalte preocupări principiale“, opinează Ion Vitner într-un articol despre „limitele decadentismului“ (Ion Vitner, Limitele decadentismului, în Contemporanul, nr. 62, 28 noiembrie 1947, p. 1 şi 6).
Cea mai puternică lovitură aplicată literaturii Soranei Gurian vine din partea lui Ov.S. Crohmălniceanu (în Contemporanul, nr. 22, 21 febr. 1947, p. 4), care îi neagă violent valoarea estetică. Cărţile acestei autoare susţine criticul se nutresc din inautenticitatea şi din banalitatea revistelor de mode ori a magazinelor ilustrate, punând în scenă „lumea demimondenei sau mai exact a femeii uşoare“; ele par scrise de o Odette de Crecy, dar de o Odette extrem de vulgară: aceea de „dinainte de a-l cunoaşte pe Swann“. Autoarea, care îl imită pe Cocteau, el însuşi „un fals acrobat de bâlci“, „scrie pentru un public needucat artisticeşte, dar cu spoială civilizatorie şi veleităţi de parodiere a Occidentului“. Zelul contestatar al tânărului critic atinge notele acute ale atacului la persoană: obscenitatea personajelor o caracterizează şi pe autoare, căzută în capcana unui „exhibiţionism maladiv, corolar al unui complex de inferioritate propriu infirmilor“. Cultivându-şi „o popularitate scandaloasă şi fotogenică“, Sorana Gurian provoacă „o revoltă a bunului simţ anonim în faţa unei maimuţăreli la scenă deschisă“. Deriziunea cinică ţinând loc de evaluare estetică nu se opreşte aici: „Dick, câinele lup, făcându-i-se a pleca, Doamna, stăpâna sa, a dat un emoţionant anunţ la ziar. Noi felicităm pe necunoscutul care, neţinând seamă de criza şi lacrimile scriitoarei, i-a telefonat scurt: «Dick al dumitale s-a făcut mănuşi»!“. Criticul nu-şi va revizui niciodată această judecată excesivă evident nedreaptă. În Literatura română între cele două războaie mondiale, Sorana Gurian nu există nici măcar ca referinţă fugară.
