Pe aceeași temă
Voi ajunge oare să scriu povestea asta? Iar ea va rezista, când am să o desprind ca pe o ţiplă? E mai mult decât un vis, decât ţipla unui vis? Se va fărâmiţa? Va reuşi să devină adevăr atunci când, cu o seară mai înainte, va putea să se împlinească, iar în dimineaţa următoare se va trezi ca ficţiune? Acum însă este tot seară şi ea pluteşte în umbra argintie, care nu este ficţiune, ci ceva material: acel ceva dintre vis şi realitate ce ne creează îndoieli în privinţa stării noastre, iar îndoielile ne trezesc de-a binelea. Seara nu poate zăbovi la nesfârşit; în port fetele s-au risipit parcă în aer, între satul de jos şi cel de sus, pescarii şi-au strâns plasele şi s-au întors la casele lor. Toţi sunt la ei acasă: „balaurul“, adică tatăl, şi „balauroaica“ lui, bătrâna, sora, puştiul... Toţi, cu excepţia călătorului încă nehotărât dacă să sosească sau nu. Doar el rămâne noaptea sub cerul liber, aşezat lângă focul care arde solitar pe câmp, aţâţat de briza mării. Pe insulă este un punct unde umbra este mai deasă: gaura neagră a poveştii.
Ambra ieşise la pensie de cinci ani. Nu voiajase niciodată peste graniţă în timpul anilor petrecuţi la agenţie, aşa cum un bucătar nu mănâncă delicatesele pregătite de el pentru alte guri. Dar vară de vară se dusese să-şi petreacă concediul la mare, ici, colo; aşa descoperise insula care vara forfoteşte de viaţa celor veniţi de altunde, iar la treizeci septembrie se închide pentru a zămisli perla. Când s-a trezit fără nici o ocupaţie, singură, aşa cum o lăsase viaţa, s-a hotărât să părăsească oraşul şi să se închidă şi ea în insulă să zămislească, iarna, mai ştii, vreo perlă, contând pe frumuseţea locului şi pe comunitatea de acolo. A închiriat o căsuţă pe deal la marginea satului de sus, iar când a găsit o casă în mijlocul satului, s-a considerat norocoasă şi a cumpărat-o. Încetul cu încetul i-a cunoscut pe toţi locuitorii insulei, din satul din deal şi din cel din vale, fără să şi-i fi făcut prieteni. Dar comunitatea, şerpuitoare şi solitară, i-a ţinut tovărăşie. Până când, cu un an în urmă, sora mai mică (zisă Ciupercuţa deoarece familia nu agrea numele Egidia) venise să stea cu ea.
Ambra intrase la agenţia de voiaj la treizeci şi cinci de ani. Mai înainte lucrase cu soţul ei la o mică tipografie; când aceasta dăduse faliment, dus a fost şi el. În schimb, Ciupercuţa fusese toată viaţa asistentă medicală. Nu se căsătorise niciodată. Ambra era frumoasă, chiar şi acum, la şaptezeci de ani, cu părul ei bogat încadrându-i faţa. Ciupercuţa fusese dintotdeauna urâtă şi acum tot urâtă era, cu părul negru, rar, strâns pe ceafă într-un coc. Ar putea să mai profesese, să mai facă injecţii, dacă artrita de la mâini nu ar împiedica-o să ţină seringa. Ciupercuţa este cocârjată şi strâmbă, dar ştie să facă multe. Ambra are trupul şi mintea drepte, dar este neîndemânatecă. Depind una de alta; auzindu-şi sora trecând prin încăperea de alături, fiecare oftează, dar amândouă se tem de moartea celeilalte mai mult decât de cea proprie. Toată viaţa au ţinut să se deosebească, să se distanţeze una de alta, să treacă pe celălalt trotuar; dar la ce bun, dacă au fost nevoite să ajungă pe aceeaşi insulă?
În seara cu pricina, la început de octombrie, Ambra rămâne aşezată lângă fereastra deschisă în întunericul odăii unde fusese strânsă masa, ca să prindă sunetele tot mai rare: un hohot de râs, o uşă deschisă ca să iasă pisica, un mieunat, un câine care latră îndelung, fără convingere şi apoi adoarme. Aşa o surprinde noaptea. Şi aşa se face că atunci când, trezindu-se amorţită înaintea zorilor îşi freacă braţele, închide fereastra şi se îndreaptă spre pat, bătrâna este deja bolnavă. Deşteptându-se în faţa televizorului, cu multe ore mai înainte şi crezând că sora ei se culcase, Ciupercuţa s-a dus cu ochii închişi să se vâre în pat, desfăcându-şi cocul din mers cu degetele ei strâmbe, ce nu au nevoie să vadă. Cum dimineaţa îşi găseşte sora în pat, cu dureri în gât şi febră, o jumătate de oră o ţin în reproşuri reciproce. Doar după ce i-a făcut un ceai şi i l-a dus fierbinte într-o ceaşcă, a dereticat printre suspine în bucătărie, întorcându-se de vreo zece ori să o tot întrebe dacă nu avea nevoie de ceva, se hotărăşte să se ducă la farmacie.
Se întoarce acasă bombănind. Bătrâna stă în capul oaselor pe pat; are o jachetă albă pătată de cafea; în jurul feţei obosite, cu trăsăturile bine marcate, părul este prins în sus. Cu o voce egală, nemulţumită, sora îi prezintă, enumerându-le, lucrurile cumpărate de la farmacie şi povesteşte micile întâmplări din sat: o vecină se plânge că şi-a pierdut câinele, două fete îşi aşteaptă nerăbdătoare prietena care întârzie, azi învăţătoarea este bolnavă şi elevii mişună prin sat şi pe câmp ca şoarecii puşi pe fugă, unui pescar i-au furat un peşte din coş; pare un potop de fapte, deoarece Ciupercuţa le tot repetă, intercalându-le între numele medicamentelor şi văicărelile ei, până în clipa în care Ambra îi face semn cu mâna să plece şi închide ochii. Mai târziu, poştaşul este cel care aduce, odată cu factura de lumină, noutăţile: întreabă cum o duce bătrâna, iar Ciupercuţa, la rându-i, vrea să afle ce se mai ştie despre câinele pierdut.
– Ce câine?, zice poştaşul, s-a pierdut o fată, una din satul de sus. Carabinierii au fost deja anunţati.
– Cecilia, zice, fata lui Ferroni, ăla cu prăvălia de produse alimentare din satul de sus, doar îl ştiţi; eraţi cumva de-a casei? Aseară nu s-a întors; şi-au spus că o fi rămas să doarmă în satul de jos. Dar, văzând că nu mai apare, două fete de aici s-au dus după ea azi dimineaţă. Aşa că au anunţat carabinierii.
De cum a transmis ştirea, poştaşul salută grăbit şi o ia la goană. Ciupercuţa intră în camera surorii ca să îi relateze, dar Ambra ţine ochii închişi, refuzând să-i deschidă. Aşa că, nemulţumită, sora ei se îndepărtează rumegând vestea în sinea ei, strecurând-o între celelalte şi
între suspine, căci nu există veste care să nu fie sau să nu devină după aceea jelanie ce se revarsă laolaltă cu celelalte în marea comună. Cât este dimineaţa de lungă nu are cui să-i împărtăşească noutatea şi nici micile completări aduse de vecine. La prânz clopotul de la biserică bate adunarea, chemând tot satul să se alăture căutărilor. Doar atunci Ambra îşi deschide ochii şi ascultă cu privirea aţintită în gol, fără comentarii, fără să îşi mişte capul.
– Ieri, eu, zice puştiul.
Nimeni nu se întoarce. Atunci el iese din casă şi se alătură celorlaţi căutători. Copiii bat câmpurile, cu fratele mai mic în frunte. Fetele reiau şuşoteala de cu seară. Nici urmă de călător. Dar nimeni nu caută un bărbat, toţi caută o fată, de nici şaptesprezece ani, poate de şaisprezece, brunetă, înfloritoare, veselă, fără mofturi. Toţi repetă la nesfârşit această trăsătură a ei, fără mofturi, fără gărgăuni în cap; nu o căutaţi în locuri nepotrivite. Niciodată nu se mai vorbise atâta şi atât de bine despre fată. Şi chiar dacă după aceea se va vorbi îndelung, nu va fi acelaşi lucru ca în orele când toţi încercau să-şi închipuie unde nimerise cu veselia ei, cu capul pe umeri, peste cine sau peste ce dăduse. O fată plinuţă, din cele pe placul bărbaţilor, dar care, dacă nu este găsită la timp de unul dintre ei, ajunge o bună educatoare de grădiniţă. Căutările continuă până seara. Atunci clopotul începe să bată a mort.
Puştiul spune că a văzut o umbră îngustă, „cu pălărie“. Pe insulă nimeni nu poartă pălărie. În a treia seară, la sosirea vaporului în port, Pàcaro dă de călătorul cu pălărie, cu valiza în mână. Îl priveşte împietrit. Intră în vorbă. Călătorul îi spune cum îl cheamă, Pajaro, adică pasăre. De la fereastra sufrageriei care dă spre deal, Ambra a auzit un ţipăt, un ţipăt de muribund, nu ştie dacă de om sau de animal. Va fi găsit un câine (câinele pierdut), omorât cu ciomagul la poalele dealului. „Balaurul“ insistă ca Pàcaro să facă un denunţ carabinierilor, dar puştiul nu vrea. Apoi, cum pe călător îl văzuse sosind după două zile de la dispariţia Ceciliei, îşi spune povestea. Bănuielile se concentrează asupra călătorului care, nehotărât dacă să plece cum venise, a decis, exact când vorbea cu Pàcaro, să se prezinte alor săi. Când va fi întrebat de carabinieri, căpitanul vaporului va spune că în seara aceea nici un bărbat nu sosise cu vaporul; în schimb, sosise unul cu două zile mai înainte, la aceeaşi oră.
Bunicul, nu copiii, a găsit-o în fundul fântânii de la intrarea în satul de sus. Ajuns cu sufletul la gură, acolo unde carabinierii tocmai ridicau trupul, cu o frânghie trecută pe sub braţele deschise ca ale unui cormoran, cu rochia ruptă la subsuori, cine ştie dacă de la frânghie,
în cădere sau de mai înainte, doctorul hotărî pe loc că decesul trebuie să se fi produs cu o seară mai înainte; gândul că ea rămăsese acolo o noapte întreagă păru, cine ştie de ce, mai greu de suportat decât dacă nenorocirea s-ar fi întâmplat într-o noapte de amor, fie el şi smuls. Atât de sentimental poate să fie un sat tutelat de televiziune. Dar, firesc, pentru mama, tatăl şi bunicul ei este tot una. Carabinierii voiau să o mai ţină acolo şi se purtau de parcă trupul ar fi fost al lor; dar tatăl, cu cele o sută douăzeci de kilograme ale lui, făcu un pas
înainte, iar tinerii carabinieri, până şi plutonierul, se dădură doi paşi înapoi. Camera mortuară a fost pregătită în salonul ţinut de obicei închis şi cât a fost noaptea de lungă tot satul de sus s-a perindat cu un murmur ceva mai înfundat decât cel continuat în acelaşi răstimp în satul de jos.
Doar când sora îi şoptise mâniată că rămăsese mut, deşi era luminat, clopotul de la biserică, bătrâna dezvălui ceea ce auzise cu o seară mai înainte de la fereastra sufrageriei. Auzise un ţipăt de muribund, nu ştia dacă de om sau de animal. Ţipătul acela îi îngheţase sângele în vine. Spuse că se îmbolnăvise din cauza ţipătului, nu a curentului de la fereastră. Ciupercuţa dădu fuga să răspândească vestea şi imediat femeile se îngrămădiră la uşă ca să afle mai multe şi să audă retrospectiv ţipătul pe care doar Ambra îl prinsese. După ele sosiră carabinierii, cerându-şi scuze că dau buzna în camera unei bolnave, dar neîncrezători, deoarece Amalia captase ceea ce nimeni altcineva din sat nu auzise: de ce ea? De ce o venetică fusese martora unei întâmplări la care oamenii locului rămăseseră surzi? Pentru că, spuse Ambra, una dintre ferestrele sufrageriei dă spre deal, iar eu nu mă uit la televizor. Ţipătul acela îi puse serios pe gânduri: dacă într-adevăr Ambra îl auzise, nu putea să vină decât de la baza dealului, acolo unde, lasând în urmă ultimele case, poteca se caţără spre satul de sus.
(...) Bătrâna căzu din nou la pat şi din nou sora ei stătu pe lângă ea să o ajute şi să o îngrijească. O privea cu un fel de milă. Ce se tot încăpăţâna să nu-şi recunoască bătrâneţea? De ce ţinea să facă acum ceea ce nu făcuse în tinereţe? Nu se înfaşcă aşa viaţa trecută, zicea privirea Ciupercuţei, ori, pesemne, era tocmai bătrâna care o îmboldea să-şi spună asta. Aceasta zăcea liniştită în pat, cu părul ei cărunt. Îşi urmărea sora din ochi. Pe neaşteptate o apucase teama că se va îndepărta. Voia să o aibă tot timpul lângă ea. Când sora ei se îmbolnăvea sau se rănea, asistenta medicală, Ciupercuţa, îşi reintra în rol şi îşi recăpăta cunoştinţele. Reechilibra talerele balanţei, înclinând uşor unul în favoarea ei. Uşurată, Ambra o lăsa în voie. Încercase să ducă de una singură o povară prea grea. Nu o ţineau puterile, se înşelase în propria-i privinţă. Nu aşa te lupţi cu răul... Se purtase ca o şcolăriţă. Când intră în acţiune, răul învinge. În vremuri bune poţi chiar seara, la şuetele cu prietenii, să-ţi faci iluzia că tu ai învins. În realitate, însă, nici măcar nu-i vorba de bine şi de rău; este vorba de forma şi de forţa dorinţelor. Or, dorinţele ei erau făcute din abur şi fum. În schimb, asta era o dorinţă adevărată, fără tihnă şi oprelişti. O dorinţă cuibărită în sânge, în bilă, în oase care se foloseşte de nas ca să adulmece, de gură ca să devoreze, de ochi ca să pândească, de picioare ca să alerge, de mâini ca să sugrume.
Nerăbdător, puştiul rămânea doar câteva minute lângă patul ei.
– N-ai spus nimănui, nu? îl întreba bătrâna. I-ai spus cuiva de cutia de pantofi?
Pàcaro nega, dar Amalia ştia că era inutil. Este imposibil ca un copil să nu se laude, fie şi printr-un gest sau o căutătură. În sat credeau că ei i se întorsese boala. Cum, necum, după trei zile era în picioare. Pielea de pe palme încă nu făcuse coajă, drept care îşi ţinea mâinile ca frunzele prinse de tulpină. Pe insulă
începe reconversia vegetală, se gândea bătrâna. Ieşind din casă, prima grijă fusese să-şi întrebe vecina unde îşi înmormântase căţeaua.
– Doar n-aveţi de gând s-o dezgropaţi, se sperie aceasta.
Dar apoi îi arătă pământul uşor răscolit din spatele casei, la poalele dealului. Îi pusese chiar şi o cruce făcută din două beţe strâmbe şi iederă, ca să ascundă moviliţa. Ambra se duse acolo spre apusul soarelui şi se aşeză pe un bolovan de unde se putea uita în jos, la mormânt. Se asigură că nu era prea departe de case, că panta din spatele ei era lină şi cu mai puţini bolovani. Mormântul acela micuţ, ca de copil, îi dădea curaj şi o călăuzea. Avu grijă să nu o prindă noaptea afară: îi era frică. De când cu secretul acela, nu se mai simţea în siguranţă pe insulă. Cum vorbele cizmarului nu duceau doar într-o direcţie, ea trebuia să aleagă şi să hotărască dacă să dea ascultare bunului simţ sau nebuniei de care, după câte se părea, se molipsise insula. Voia să-şi constrângă judecata să urmeze drumul firesc, flerul, nu să se ia după închipuiri. De aceea se gândea la căţea şi încerca să se ţină după ea.
Aşa că într-o dimineaţă luminată de un soare palid, ceţos, bătrâna ieşi din casă şi se duse în căutarea unui bărbat anume. Aşa cum îşi dorea, îl găsi singur şi îi ceru să o urmeze până la grânarul vechi, la poalele dealului. Aşezată pe un sac de făină începu să vorbească. Vorbi despre cutia de pantofi, despre excursia ei pe continent, despre cizmar. Bărbatul se uita la ea cu o privire sumbră.
– De ce-mi spuneţi toate astea? întrebă.
– Cum crima asta-i ciudată, mi-am zis că dumneavoastră o să puteţi să-mi explicaţi ceea ce nu pricep...
– Adică ?
– Nu pricep de ce-aţi omorât-o.
Bărbatul ridică braţele, trase în piept lacom, ca din foale, aerul din grânar, apoi îl expiră ca Eol când mătură totul din cale. Dar bătrâna nu se clinti.
– Cine-a omorât-o?
– Dumneavoastră, domnule Ferroni, spuse bătrâna.
– Toată lumea zice că sunteţi nebună, rosti el sacadat cuvintele.
– Se prea poate, acceptă bătrâna.
– I-o ruşine să-i spuneţi asta unui tată îndurerat care şi-a pierdut fata.
– Mda, făcu bătrâna, dar vedeţi, cizmarul care a făcut pantofii găsiţi în fântână a spus exact aşa: un munte de om. Unul sunteţi dumneavoastră...
– Iar celălalt este brutarul! urlă uriaşul, şi cutia de pantofi a fost găsită în grânarul lui!
– Într-adevăr, brutarul parcă-i un balaur, aprobă bătrâna, braţele lui strivesc ditamai sacul cu grâu, iar cu ochii striveşte fetele...
Uşurat, tatăl Ceciliei se săltă cu toată greutatea lui de uriaş rotund, lipsit de şiretenie, în timp ce braţele frământau aerul parcă în căutarea unui sac cu grâu ca să-l strivească. În cumpănă, furia lui era ca o stâncă în echilibru instabil...
– Brutarul, continuă bătrâna, este un om brutal, un nefericit care nu ţine la nimeni, de îngrozeşte până şi aerul pe care-l respiră. În schimb, dumneavoastră sunteţi un biet nenorocit care a ucis ce avea mai scump...
– Ce tot îndrugi, babă blestemată, cobe, că altceva nu eşti!
Colosul rotund se înclinase spre ea:
– Brutarul a cumpărat pantofii, poţi să-l întrebi şi pe cizmar, ca să-i ofere Ceciliei...
– Da, într-adevăr, încuviinţă bătrâna, lucrurile se vor fi prezentat cam aşa: brutarul o tot cântărea din ochi pe Cecilia, iar când a văzut că înfloreşte, i-a promis o pereche de pantofi de lac... Îşi are barca lui trasă la mal şi pe continent se duce când pofteşte. N-are nevoie de bac. În seara aceea s-a urcat în barcă să-i aducă; Cecilia îl aştepta, poate că nici măcar nu i-ar fi dat sărutul...
Suflarea bărbatului devenise fierbinte, dar bătrâna continuă:
– Însă ce motiv ar fi avut să o omoare? Cel mult îşi lua pantofii înapoi.
Nu omori pe nimeni cu ochii. Fără o mare patimă, nu poţi s-o faci. Dumneavoastră, domnule Ferroni, asta nu vă lipsea. Patima dumneavoastră era Cecilia. V-aţi dus s-o căutaţi la fântână şi aţi văzut o umbră uriaşă, ca a dumneavoastră... Fântâna vi s-o fi părut un refugiu... Apoi, continuă bătrâna, umbra a luat-o la goană şi v-aţi repezit pe deal în jos: o umbră după alta. Câinele a nimerit între picioarele dumneavoastră, împiedicându-vă să o ajungeţi din urmă; d-asta l-aţi omorât... De nu era câinele... Şi-apoi, mai e cutia aia goală de pantofi... Sigur că era goală din moment ce pantofii erau la ea!... Ştiţi prea bine: tot timpul cutia a fost goală.
– Cizmarul mi-a spus că acum câteva zile, după ce bunicul curăţase fântâna, un bărbat cât un munte s-a dus să-i ceară o cutie de pantofi goală... De altfel, urmă bătrâna liniştită, pantofii aceia erau albaştri iar pe cutie scrie NEGRU (pantofii au făcut turul satului, toate femeile i-au probat, v-aduceţi aminte, nu?)...
– Albaştri, negri, ce contează? replică pe un ton obosit bărbatul. Erau pantofi de lac!
– Culoarea nu contează prea mult, se învoi bătrâna. Dar de ce era nevoie de o cutie de pantofi goală, dacă nu pentru a fi pusă în grânarul brutarului ca să fie el învinuitul?
– Mă scoţi din minţi, nu alta!
Ferroni se apleca înspre ea ca o piatră de moară gata să se prăvălească.
– Vreţi să mă striviţi, domnule Ferroni? Mai că aţi făcut-o cu bolovanul acela, sus pe deal. Cineva vrea să-mi închidă gura, mă gândeam eu, când, din contra, voia ca eu să vorbesc... Atâta
m-am gândit zilele astea şi de fiecare dată m-am înşelat!
– Era mai bine de te reduceam la tăcere! ameninţă Ferroni.
– Se prea poate, adăugă bătrâna. Cât m-am rugat de puşti să nu vorbească! Dar el nu ţine secrete când este vorba de fiul dumneavoastră; probabil că acesta v-a spus că găsisem cutia... N-aţi mai avut răbdare sau, poate, vi s-a făcut milă de străin...
Şi unul, şi celălalt rămaseră preţ de o clipă nemişcaţi, dar unul era din lut şi smalţul începea să crape; în schimb, ea fremăta ca o plantă.
– Nu mai puteam să ţin pentru mine secretul, domnule Ferroni, eram ca poetul acela care-l şoptea trestiilor ce au prins să-l cânte, când vântul a trecut prin ele, aşa că toţi l-au aflat.
– Dar eu n-am venit să vă denunţ, domnule Ferroni; dimpotrivă, să vă asigur că nu o fac. Mania asta de a încredinţa totul legii, de a se denunţa unii pe alţii... Un singur lucru am învăţat în viaţă: că nu-i tot aia să înţelegi şi să ştii. Uneori legea ştie, dar nu înţelege. Ce poate să facă legea mai mult decât
v-aţi făcut dumneavoastră singur? Şi soţiei, tatălui, fiului dumneavoastră? Nu, eu una nu vă spun nici măcar să mergeţi să vă autodenunţaţi! Dar, domnule Ferroni, mai este şi Pècori. Va trebui scos din închisoare. Ocupaţi-vă dumneavoastră de asta. După care, staţi liniştit, vă rog, nu mai faceţi nimic, înduraţi ceaţa aceasta...
Acum tăceau amândoi, vigurosul Goliat şi căruntul David. Apoi, bătrâna îşi reluă firul fără grabă:
– Eu nu ştiu cine a omorât-o pe Cecilia... Cine a ridicat-o cu amândouă braţele şi-a-nfundat-o în fântână ca pe-un popic... Îmi închipui că ea s-a trezit strivită între doi uriaşi, strivită de osânza voastră posesivă, smulsă de mâinile voastre de negustori... Şi s-a lăsat să cadă în fântână ca o bucată de mătase de preţ...
Bătrâna se ridică:
– Plec, domnule Ferroni, lăsaţi insula în pace, lăsaţi-o aşa cum e ea...
Bărbatul deja urca anevoie pe deal. Se îndepărtase fără să o salute, târându-şi tăcerea după el. Ambra se întoarse acasă, după ce trecu pe la piaţă. I se făcuse foame. Se apropie de furgoneta unde mamă şi fiu vindeau pui la rotisor şi la cuptor. Aşteptă alături de celelalte femei, după care luă un pui fript.
– Ce se întâmplă? întrebară femeile, cum de mănânci pui: nu-ţi mai e milă de găini?
– Ba da, încuviinţă bătrâna, da, mi-e milă de ele şi d-aia le mănânc.
După masă, bătrâna se odihnea în balansoar şi se tot gândea. O poveste întoarsă pe dos, îşi spunea ea: în loc să ducă la Cenuşăreasa, pantofii duc la prinţ, la cei doi coloşi care au strivit-o pe Cecilia între ei, unul lasciv, celălalt gelos. Între cei doi grăsani ea se trezise ca o aşchie pe care au înfipt-o în noroi. O pereche de pantofi a omorât-o, singurul ei moft, se gândea bătrâna şi, tot gândindu-se, aţipi. Avu un vis. În vis, insula ardea; era un foc mare, vesel, în jurul căruia dansau şi râdeau bătând din palme copii şi vrăjitoare. Toţi copiii aveau chipul lui Pàcaro, iar vrăjitoarele pe al ei. Îţi spusesem, îţi spusesem... jubila puştiul. Apoi scena se schimba şi focul era cel din vatră, un foc micuţ, ca iarna, în faţa căruia stăteau Pècori, ea şi Ciupercuţa. Şi-a fost nevoie de toate astea... zicea ea în vis. Apoi se trezi. Cineva bătea cu disperare în geam. De dincolo de fereastră puştiul îi striga ceva şi în cele din urmă ea înţelese că voia să intre, dar uşa era încuiată. Se ridică cu un mare efort: somnul de după-masă îi reda îndoit toţi anii pe care îi scurtase dimineaţa. Descuie uşa şi Pàcaro intră
înfierbântat, cu suflarea tăiată.
– Arde, strigă, arde insula.
Arătă cu braţul versantul unde se ridicau flăcările favorizate de ziua uscată şi vântoasă: ardea de sus panta abruptă ce urcă în partea nevăzută a insulei, deasupra grânarului. Balaurul dăduse fuga să pună grâul la adăpost.
Bătrâna ieşi. Tot satul era afară. Bărbaţii alergau să aducă apă, femeile pregăteau găleţile, vreun furtun; goleau fântânile, tăiau arbuştii ca să izoleze focul. Cineva tot striga numele lui Ferroni şi nu era clar dacă zicea că acesta dăduse foc sau că ardea şi el acolo. Balauroaica urla în direcţia grânarului, în timp ce câteva femei o ţineau ca să nu se ducă şi ea unde se întindea pârjolul. Puştiul nu jubila, ca în vis, ci tremura ca frunza. Bătrâna îl văzu alergând în sus, pe poteca ce duce spre satul din deal şi se luă după el. Sus, în sat, agitaţia era cumplită. Puştiul îl căuta pe Palombaro şi nu se dădu bătut până nu-l văzu aproape atingând văpaia, la mijlocul dealului. Se duse după el, iar bătrâna îl aşteptă ceva mai sus. Îl văzu cum încerca să-şi tragă prietenul îndărăt, ca apoi, încins, să dea înapoi.
– Zice că tatăl lui e înăuntru... îi spuse puştiul.
Tragedia se consuma sub ochii lor şi nu se mai putea face nimic. Vedeau prezentul arzând, exact aşa cum spusese Pàcaro. În foc se va salva trecutul, vor fi distrugeri şi supravieţuitori, îi trecea bătrânei prin cap. Insula va deveni din nou vegetală, ba chiar şi noi... se gândea ea. Luă puştiul de mână şi rămaseră acolo, în vârful dealului, ca să privească. Cerul era negru de parcă ar fi fost noapte şi nu peste mult vreme se lăsă întunericul, iar cerul deveni roşu de parcă ar fi fost zi. Ordinea răsturnată se răsturna din nou. Era ca şi cum versantul ca de basm al insulei ar fi luat foc pregătind pustiul. În zori, insula fumega şi tot mai mocnea sub elicopterele şi hidrantele din înaltul cerului.
Traducere de Doina Condrea-Derer
Fragment din Ginevra Bompiani, Vârsta de argint, La tartaruga edizioni, Milano, 2001, pp. 70
