Pe aceeași temă
Critic şi istoric de artă, curator, Ruxandra Garofeanu a primit la începutul acestui an un prestigios premiu pentru întreaga sa activitate de curator, Premiul „Margareta Sterian“ pentru creaţie muzeografică şi plastică. Alături de acest important moment, în 2010 s-au împlinit cinci ani de existenţă a Galeriei Dialog, un spaţiu dedicat artei româneşti a secolului XX. Plasat în interiorul Primăriei Sectorului 2 şi aparţinând acesteia, Galeria Dialog este locul de care s-a ocupat de-a lungul acestor ani Ruxandra Garofeanu, dând naştere unui număr de peste 45 de expoziţii şi viziuni curatoriale. Ruxandra Garofeanu este, de asemenea, preşedinte şi coordonator de expoziţii al Fundaţiei Centrul Cultural Artsociety.
* * *
„Cea mai importantă misiune, scoaterea din cvasianonimat a multor lucrări care zac în depozite improprii“
Aţi primit de curând un important premiu pentru întreaga dumneavoastră activitate de curator: Premiul „Margareta Sterian“ pentru creaţie muzeografică şi plastică, oferit într-un cadru festiv la Muzeul Naţional de Artă al României. Care consideraţi că este misiunea dumneavoastră cea mai importantă în calitate de curator al artei româneşti a secolului XX? Şi care sunt mulţumirile cele mai mari pe care le aveţi acum, după mulţi ani de activitate?
Cea mai importantă misiune, în clipa de faţă, îmi pare a fi scoaterea din cvasianonimat a multor lucrări de artă care zac de foarte mulţi ani – în depozite adeseori improprii –, prin organizarea unor expoziţii-concept. Dacă mie îmi sunt, în mare parte, aproape necunoscute, înseamnă că generaţia voastră nici nu a auzit de numele autorilor lor. Înşir, la întâmplare: Nicolae Krasovschi, Franµois Pamfil, Mihai Olos, Semproniu Iclozan, Şerban Epure, Vincenţiu Grigorescu, Barbu Niţescu, Pavel Ilie, Doru Bucur ş.a.m.d. Un ciclu de expoziţii, bine gândite şi puse în pagină, ar da o nouă imagine asupra istoriei artei româneşti de la anul de cotitură, să spunem 1948, atunci când prin expoziţia Flacăra se instaurează la noi conceptul de realism socialist, şi până astăzi.
Cât despre mulţumiri, cred că sunt identice cu ale tuturor celor care se fac (simt) necesari societăţii, vremurilor trăite, care-şi găsesc locul pe măsura energiilor investite, idealurilor slujite şi misiunilor îndeplinite.
Aţi spus într-un interviu că o greşeală în istoria artei româneşti este prăpastia creată între arta de dinaintea anilor ′50 şi ce a urmat apoi. Dumneavoastră lucraţi tocmai la acest proces, de umplere a acestui gol. Care sunt cele mai mari dificultăţi când lucraţi cu această artă realizată în perioada comunistă?
Cele mai multe muzee din ţară sunt în dificultatea de a nu putea pune la îndemâna cercetătorilor, într-un timp rezonabil, lucrările cerute spre studiere, fie chiar şi sub forma fotografiilor. Pentru că ori sunt închise pentru renovare, sine die, ori nu au tot fondul transpus pe calculator sau sunt în deficit de personal. Multe lucrări figurează pe liste cu ultima destinaţie care sună cam aşa: CC al PCR, CCES, MAI… instituţii dispărute ca atare. Trebuie făcute investigaţii demne de Sherlock Holmes.
„Când arta îmbibată de dogma oficială a stat în prim-plan, arta autentică s-a retras în underground“
De ce suntem încă reticenţi faţă de această artă? Şi aici mă gândesc şi la faptul că încă nu avem curajul să facem o expoziţie permanentă dedicată realismului socialist, de exemplu. Să operăm cu obiectivitate cu aceste concepte şi cu această artă. Dumneavoastră aţi lucrat totuşi cu un nume precum Pavlin Nazarie. Sau, chiar acum, cu personalităţi poate încă incomode precum cea a lui Nestor Ignat, a cărui artă învecinată cu suprarealismul este o descoperire.
De ce permanentă, când nu avem spaţii nici pentru urgenţe, ca să zic aşa? În ceea ce priveşte reticenţa, ea este firească pentru o perioadă a istoriei artelor când a existat mult balast, pus impropriu pe aceeaşi simeză cu creaţii autentice. Sau când acela îmbibat de dogma oficială a stat în prim-plan, arta autentică s-a retras în underground. Pe aceasta mă străduiesc să o scot cât de repede la suprafaţă. Vreau să dovedesc, încă o dată, că a existat o puternică rezistenţă prin artă în România, lucru infirmat cu uşurătate de voci autohtone şi străine. Am făcut o expoziţie la Galeria Dialog cu lucrări de Pavlin Nazarie, unul dintre afişiştii preferaţi ai anilor 1947-1965 şi chiar de mai târziu, alăturând reclamele de film făcute în perioada interbelică celor mai înflăcărate lozinci postbelice, pentru a demonstra că doar conţinutul agitatoric se schimbase, forma de expresie rămânând aproape neschimbată. La alţii răsturnările au fost spectaculoase, o veritabilă schimbare la faţă.
În ceea ce-l priveşte pe Nestor Ignat, am vrut să demonstrez că oricât de negru era la faţă diavolul, în spatele lui se puteau face multe. Aşezat într-un fotoliu destul de înalt şi comod, afiliat sufleteşte mişcării avangardiste, prin definiţie stângistă şi răsturnătoare de valori, Ignat a dat dovadă de un cinism rece, cultivându-şi cu autosuficienţă propriul teritoriu. E greu de judecat astăzi starea de spirit, atitudinea generată de o epocă totalitară. După câte ştiu însă, Ignat s-a păstrat sieşi fără a răni grav pe alţii, fără a fi factor activ în proliferarea răului. A ascultat în tăcere, s-a executat, probabil, fără să execute. Desenele mi se par extrem de provocatoare şi chiar dumneavoastră, cei din ultima generaţie de critici de artă, aţi dat dovadă de o citire corectă şi pătrunzătoare a lor. Aceasta mi-a fost ţinta.
De cinci ani deja vă ocupaţi de Galeria Dialog. O galerie a unei primării, iată un concept nou pentru Bucureştiul contemporan. Şi totuşi, vorbim de o structură occidentală, cu care publicul de aici nu e obişnuit. Cum aţi defini în câteva cuvinte acest spaţiu?
L-aş defini ca pe o minunată întâmplare sau în termeni cu iz antic: veni, vidi, vici. Vici, în sensul că i-am dat o turnură definitivă. Cu sprijinul şi acceptul primarului Sectorului 2, Neculai Onţanu, l-am transformat într-un spaţiu exclusiv cultural, de înaltă ţinută. Au fost destule modele care m-au sprijinit în acest demers, începând cu Eugen Schileru şi terminând cu Dan Hăulică. Cât despre unicitatea lui, în teritoriul vast al primăriilor bucureştene, aceasta ţine cred de forţa crezului, de intensitatea impunerii lui, dar şi de bunăvoinţa receptării, de eficacitatea impactului. Publicul, un anume public, abia aştepta un asemenea spaţiu, gata oricând să-l susţină, să-l apere.
„Expoziţia Mariei Brateş Pillat, unul dintre cele mai luminoase colţuri din ultimii 5 ani“
Aţi adus în aceşti ani la Galeria Dialog personalităţi ale artei româneşti, precum Wanda Sachelarie Vladimirescu sau Florica Ioan, dar aţi lucrat puternic şi la un alt program, cel al artiştilor „restituiţi“. Cât de dificil este să redai publicului artişti uitaţi sau aproape necunoscuţi, să-i conceptualizezi?
Nu putem şi nu vrem a face „ordine“ pe tărâmul sufletului sau al minţii privitorilor. Nu putem „controla“ reacţiile lor, dar sper că, la momentul respectiv şi mai ales în timp, roadele s-au cules şi se vor culege. După cum observaţi, nici pe plan politic, social, minunile sperate în 1989 nu s-au înfăptuit pentru cei loviţi crunt, cândva. Sutura rănilor solicită oameni oneşti şi dăruiţi. De aceea lucrurile nu se plasează în zona spectaculosului. Readucerea pe simeză a acuarelelor Mariei Brateş Pillat s-a datorat unei voinţe de bine, ieşite din comun. Ne-am unit forţele eu şi Monica Pillat, ea deţinând întâietatea. S-au căutat lucrări peste tot, în ţară şi-n Anglia, oferindu-ne binefăcătoare surprize. Expoziţia Mariei Brateş Pillat a rămas unul dintre cele mai luminoase colţuri din ultimii 5 ani ai vieţii mele, un exemplu rar din capitolul: am învins (vici).
Cum aţi defini peisajul artei contemporane româneşti? Aţi lucrat, nu de puţine ori, şi cu tineri artişti, dacă ar fi să mă refer aici doar la Nicu şi Adrian Ilfoveanu.
Sunt contra definiţiilor, deficitare ab initio sau des încălcate în timp, pentru a confirma regula. Peisajul artei contemporane abundă în tentaţii şi în exemple demne de pus în evidenţă. Din păcate, galeriile UAP au dispărut, rând pe rând, direct proporţional cu apariţia numeroaselor talente. Cele particulare, dedicate expoziţiilor, ţinerii la curent cu fenomenul vizual contemporan şi cu metamorfozele lui, sunt rare. Galeria Dialog a avut până acum alte tronsoane pe care a acţionat, dar, din 2012, se va ocupa cu precădere de arta tinerilor.
Şi dacă tot i-am amintit pe fraţii Ilfoveanu, haideţi să vorbim puţin despre alte expoziţii foarte discutate, cele pe care le realizaţi la Galeria Artsociety. De ce este interesant să lucrezi cu „familii de artişti“? Ce oferă acest tip de abordare istoriei artei, dincolo de un spectacol foarte interesant?
Familiile ascund întotdeuna ceva, se protejează de ochii lumii. Când sunt doi artişti, întotdeauna unul e pus mai în lumină decât celălalt. N-am vrut să fac dreptate, nici n-am vrut să-i pun pe acelaşi plan. Am căutat să văd cât pe cât
s-au influenţat, inspirat, protejat, ajutat, respins... aşezaţi la unison. Pentru că, arareori, cu excepţia expoziţiilor colective, şi nici atunci pe deplin, s-au mai făcut asemenea experimente.
„În unele publicaţii, eram taxată drept elitistă, n-am fost un redactor comod... Mă împotriveam până la capătul puterilor, până la darea afară“
Aţi reuşit în aceşti ani de când există Galeria Dialog să cultivaţi un public din afara lumii artei? Poate chiar un public local, din vecinătatea galeriei?
Cred că da. În primul rând, angajaţii primăriei, primii care-mi dau nota. Domeniul surprizelor rămâne însă deschis. La expoziţia Gabrielei Melinescu am întâlnit publicul cel mai doritor să cumpere. Poate că preţurile erau accesibile sau universul scriitoarei atrăgea nespus.
Aţi lucrat foarte mulţi ani în Televiziunea Română şi aţi avut de-a face cu toţi artiştii activi de-a lungul anilor ′80, ′90. De la artiştii oficiali sau vizibili în perioada comunistă, la cei alternativi redescoperiţi după ′89. Cum aţi defini cele două decade din punct de vedere al artei făcute vizibilă la televizor?
Cred că, în măsura în care a fost posibil, sitele cenzurii fiind numeroase şi necruţătoare, am promovat arta cu A mare. Nu degeaba, în unele publicaţii, eram taxată drept elitistă, nici „întâmplător“ arhivele Securităţii confirmau şi subliniau acest lucru. N-am fost un redactor comod, realizator am devenit de-abia după 1990, ultimul din contingent. Mă împotriveam până la capătul puterilor, până la darea afară, cu care m-am ales în 1983.
Care sunt planurile dumneavoastră curatoriale pentru acest an? Cu ce artişti veţi mai lucra şi cu ce artişti v-ar plăcea să lucraţi în viitor?
Îmi place să lucrez cu atât de mulţi, încât timpul şi anotimpul vieţii nu-mi permit, din păcate. Plănuiesc la Galeria Artsociety, nume ce sper să intre în memoria contemporanilor, o mare expoziţie consacrată perioadei 1950 – anul înfiinţării UAP, de pildă – şi istoricului 1989, arătând ceea ce până acum nu s-a prea arătat subliniat: că întotdeauna a existat şi o creaţie valoroasă, că realismul socialist a învins la suprafaţă, dar mereu au existat supape pentru a nu exploda întreg eşafodajul.
La Galeria Dialog planul e făcut pe tot anul cu nume ca: Wanda Sachelarie Vladimirescu (numai autoportrete), Tudor Banuş, Cella Nemţu, Maria Mihalache Blendea, Corneliu Vasilescu, o expoziţie destinată desenelor sculptorilor etc...
Interviu realizat de Daria Ghiu
