Pe aceeași temă
La început lipseai puţin, doar câteva zile, cel mult câteva săptămâni. Eu te-aşteptam, dar nu-mi făceam griji, doar nu-ţi faci griji pentru cineva care s-a dus o clipă de cealaltă parte a râului şi se întoarce imediat. Tata nu era prea încântat, dar nu lăsa să se vadă. Dimineaţa mă ducea la şcoală, după-masă venea să mă ia şi mă aducea acasă. Nu scotea un cuvânt. Când lipseai, găseam mii de pretexte să dispar în bucătărie să iau ceva din frigider. Mă duceam dinadins să mă uit la desenul cu harta lumii, să străbat cu degetul podul acela roşu azvârlit între mine şi tine. Apoi deschideam uşa frigiderului şi mă gândeam că o să te văd acolo, ca şi cum aş fi deschis o fereastră. În schimb vedeam aceeaşi cutie de lapte cu văcuţa, feliile de brânză topită, cutiile de bere ale tatei. Odată, pe când mă băgasem cu capul în frigider, tata a intrat în bucătărie, m-a întrebat ce fac, i-am spus ce ziceai tu de fiecare dată când deschideai frigiderul. Mă uit să văd dacă trebuie să cumpăr ceva.
Tu însă te întorceai întotdeauna acasă, eu nu mai aveam de ce să pichetez frigiderul, iar tata îşi regăsea cuvintele. Prima dată când ai fost în România, ne-ai aratat poze cu prietenii tăi. Dădeai pozele de la unul la altul şi spuneai Nu i-am mai văzut râzând aşa. Într-adevăr, în poze râdeau tot timpul, dar n-am văzut pe nimeni care să nu râdă în poze. Îi ştiam bine pe aceşti prieteni ai tăi, la început veneau deseori pe la noi cu soţiile şi copiii lor. Voi vorbeaţi până târziu despre serviciu, pe noi ne instalaţi la televizor, ne uitam, râdeam, apoi adormeam cu toţii pe jos. Brusc au încetat să mai vină, probabil pentru că plecaseră de cealaltă parte a râului. Pe copiii lor îi mai vedeam, la şcoală, mamele îi aşteptau la ieşire.
Câteodată, după ore, mă duceai cu tine la firmă, mai aveai de lucru. Aşa că stăteam în biroul tău de la etajul întâi, cu caietele de teme deschise, şi îmi omoram timpul sucindu-mă într-o parte şi-n alta cu scaunul rotativ. Din când în când ieşeam pe balconul dinspre interior şi mă sprijineam de balustradă. De acolo de sus te vedeam traversând holul de la intrare cu câte cineva care-ţi vorbea. Tu încuviinţai din cap, la un moment dat el se oprea. Şi îmi plăcea că, pentru a-ţi vorbi, ceilalţi trebuiau să te însoţească un pic, te rugau să-i duci până la prima, apoi coborau şi se întorceau. Când se făcea târziu şi eram gata cu lecţiile, ieşeam din nou pe balcon şi mă aşezam acolo, cu picioarele atârnate, privind în jos, neoanele luminau tot mai tare. Puţinii angajaţi care mai rămăseseră se învârteau de colo-colo în cămaşă, cu nodul cravatei slăbit. Din când în când îmi făceai un semn ca pentru a-mi spune Termin imediat, eu îmi bălăbăneam picioarele în semn de răspuns, ţinându-mă strâns cu mâinile de balustradă.
Ultimul sosea, pe seară, asociatul tău. Şi până nu ajungea el, nu pleca nimeni. Când venea, te duceai cu el în birou şi rămâneaţi închişi acolo o vreme, eu nu puteam nici să vă văd, nici să vă aud. Câteodată se-ntâmpla să adorm acolo, cu picioarele printre barele de la balcon, când mă trezeam mi se părea că mă dădeam în leagăn. Apoi veneai tu, după ce asociatul tău pleca, şi îmi puneai caietele în rucsac. Sună-l pe tata, îmi spuneai, poate n-o să se enerveze dacă sunam eu. Apoi coboram scările de metal şi ieşeam când era deja întuneric, piaţeta goală, iar maşina părea abandonată la întâmplare în pustie. Vrei să schimbi tu vitezele?, mă întrebai, odată porniţi. Şi plecam aşa, tu cu piciorul pe ambreiaj şi eu cu ambele mâini pe schimbătorul de viteze. Până când ajungeam acasă, mai mult în hopuri, căci mersul în pantă era partea cea mai anevoioasă. Ne opream în faţa aleii de la intrare, tu de fiecare dată spuneai Nicio vorbă, da?, înainte de a opri motorul.
Asociatul tău venea adesea la noi la cină, marţi seara. Mergeaţi împreună la cursul de engleză şi până când ajungeaţi acasă se făcea deja zece. Eu te aşteptam pe canapea, în pijama, dădeam televizorul încet ca să te aud când parchezi. Veneaţi întotdeauna cu două maşini, le lăsaţi sub fereastră una în spatele celeilalte şi puţin mai târziu auzeam cheia în broască. După curs vorbeaţi o vreme în engleză, vă spuneaţi Darling şi repetaţi întruna Great. Când intra, asociatul tău de-abia mă saluta, spunea Hi, baby. Îşi lăsa paltonul în hol, îşi lua o bere din frigider şi apoi se aşeza lângă mine pe canapea. Se lăsa cu toată greutatea şi canapeaua se sălta uşor sub mine ca un balansoar. Îmi dădea o palmă peste coapsă, zicea Great făcându-mi cu ochiul, apoi lua telecomanda şi începea să schimbe canalele.
Marţi seara tata nu era acasă, lipsea din oraş cu treabă. Mâncam devreme, noi doi, apoi făcea un duş, îmi punea pijamaua şi pe la nouă pleca. Înainte de a ieşi îţi pregătea întotdeauna masa în bucătărie, o farfurie, un pahar, tacâmuri şi pe aragaz o oală cu capac s-o pui la încălzit. Ceva mai târziu soseaţi voi, tu mai puneai o farfurie, un pahar şi un rând de tacâmuri. Scoteai din plasă pachetele cu mâncare, apoi aprindeai cuptorul şi încălzeai totul deodată, iar oala rămânea acolo până a doua zi. Când era gata ne chemai la masă, pe el îl loveai uşor pe umăr, pe mine mă luai în braţe şi mă sărutai pe creştet. Chiar dacă mâncasem deja, trebuia să stau cu voi, îmi puneai şi mie o farfurioară şi un pahar, iar eu mă uitam la voi cum spuneţi întruna Great. Vorbeaţi aproape întotdeauna despre serviciu, tu erai zâmbitoare şi stăteai picior peste picior, el îţi turna vin în pahar.
Prima dată te-am văzut fumând într-una dintre acele seri de marţi. Asociatul tău îţi oferea o ţigară, un foc, tu te aplecai uşor, ţuguindu-ţi buzele. Te vedeam fumând doar marţea, în celelalte zile nu fumai niciodată. Într-o seară mi-aţi dat şi mie să încerc, vă uitaţi la mine cum tuşeam, el îmi spunea Aşa te faci mare, baby, tu îi răspundeai Da-i încă mititel, nu vezi?. Asociatul tău mă privea şi nu se mai oprea din râs, tu îmi spuneai Du-te şi uită-te la televizor. Către miezul nopţii suna întotdeauna telefonul, era tata care vroia să ştie ce faci. Tu te ridicai de la masă, te închideai în dormitor şi ieşeai aproape imediat. Te aşezai lângă mine pe canapea şi spuneai Tata a ajuns la hotel. Îmi dădeai un pupic şi spuneai E din partea lui, îmi mai dădeai unul, din partea ta. Apoi te întorceai la masă lângă el şi vă auzeam vorbind şi râzând printre vocile de la televizor.
Uneori, după cină, dansaţi. Vă scoteaţi pantofii şi vă legănaţi înainte şi înapoi fără să ieşiţi de pe covor. Eu stăteam tolănit pe canapea şi mă uitam la voi. Îmi cădea capul de somn. Arată-i acestui domn cum se dansează cu o doamnă, îmi spuneai câteodată, smulgându-mă de pe canapea. El se trântea în faţa televizorului, noi ne mişcam într-o parte şi-n alta în ritmul muzicii, eu în pijama şi cu şosetele căzute, de-abia îţi treceam de mijloc. Ţine-te după mine, spuneai, şi mă strângeai tare, eu îmi sprijineam fruntea de tine şi mă uitam în jos să văd dacă picioarele mele îşi fac sau nu datoria. Parfumul tău, amestecat cu mirosul de ţigară, de alcool şi after-shave-ul partenerului tău, era mirosul de marţi seara. Apoi adormeam întotdeauna şi când mă trezeam era deja dimineaţă, iar eu eram în patul meu. Tu mă aşteptai în bucătărie şi, când mă uitam pe fereastră, maşina lui nu mai era acolo.
În câte-o marţi pleca mai devreme, noi doi rămâneam treji până târziu. Uneori dădeam o tură cu maşina. Ieşeam din casă pe furiş, eu în papuci şi cu pantalonii de pijama ieşindu-mi de sub geacă. Ţi se părea că te întorci în timp, pe vremea când eu eram ceva mai mic, spuneai. Era soluţia finală pentru insomniile mele. Puneai muzică şi cântai şi împreună o porneam în sus şi-n jos pe coline, singura maşină pe fâşia aceea de asfalt azvârlită peste câmpuri. Uneori adormeam repede, alteori colindam ore în şir. Dar funcţiona întotdeauna şi, la întoarcere, nu mai apucam niciodată să văd casa.
Când te întorceai din călătorii îmi aduceai întotdeauna suveniruri. Intrai în casă cu asociatul tău, lăsai în hol genţi şi pantofi şi-apoi veneai să mă cauţi. Uneori lipseai doar câteva zile, alteori săptămâni întregi. În timp ce eu scotoceam în geanta cu cadouri, tu îi făceai o cafea, el o dădea pe gât şi o ştergea pe uşă fără să salute. Atunci veneai lângă mine pe covor şi îmi explicai de unde era fiecare cadou şi la ce folosea. Scoteai colpacul, ţi-l puneai pe cap şi te-apucai să vorbeşti în rusă sau
în vreo altă limbă pe care n-o cunoşteam. Rămâneam pe covor ore în şir. Ne luam la trântă, eu încercam să scap în patru labe, tu mă apucai de glezne şi mă trăgeai înapoi, Unde crezi că pleci, băieţaş?. Din întoarcerile tale acasă îmi amintesc contactul fizic, această înfruntare ce sfârşea întotdeauna cu noi doi transpiraţi, privindu-ne gâfâind, ochii tăi amuzaţi, iar ai mei plini de furie. Pentru că acela era un joc, dar era şi felul meu de a-ţi reproşa absenţa.
Înainte de a te stabili în România, făceai înconjurul lumii ca să-ţi prezinţi oul pentru slăbit. Te suiai în avioane, coborai în altă parte a planetei şi le arătai tuturor cât era de convenabil să cumpere un ou uriaş care-i face pe oameni să transpire în el. La aeroport te aştepta un şofer, îţi deschidea portiera şi te ducea la destinaţie. Când ajungeai, făceai o prezentare în picioare lângă ou, urmau fotografiile, un prânz oficial, apoi întoarcerea la aeroport. Luai un alt avion, mergeai într-o altă parte a lumii, schimbai limba şi vorbeai despre ionizarea oxigenului. Când lipseai mai mult îmi trimiteai paginile din ziarele în care se vorbea despre tine. În toate apăreai tu, dând mâna cu cineva în timp ce priveaţi amândoi spre aparatul de fotografiat. Alteori obiectivul te surprindea în picioare în spatele oului, cu câte un model grăsun luat cu împrumut, zâmbind amândoi ca un echipaj de bob. Tata şi cu mine păstram toate articolele şi le aranjam într-un dosar. Pe el scrisesem Mama?, cu semnul întrebării, pentru că nu ştiam ce altceva să adaug.
Când ajungeai acasă spuneai de fiecare dată E multă suferinţă acolo. Şi exact acolo trebuia să mergi tu pentru a duce un pic de linişte, pentru a alunga nevoile, suferinţa şi kilogramele în plus. Aşa că mergeai în Ghana, în Liban, Bangladesh, Columbia, Peru, China, Zair, Nicaragua, România, Polonia, Serbia şi în multe alte locuri. Te concentraseşi pe zonele cele mai sărace ale lumii, spuneai că acolo au multă energie şi un simţ al vieţii mai dezvoltat decât al nostru. Spuneai că a duce acolo maşinării ca a ta era ca şi cum le-ai duce lumina, apa sau telefonul. În fotografiile pe care ni le arătai vedeam centre de înfrumuseţare cu o mulţime de oameni rămaşi pe-afară privind la cei aflaţi înăuntru. Aceştia, spuneai, sunt cei care au bani. Nu sunt mulţi, dar sunt răzbătători şi vor ce-i mai bun. @ştialalţi, spuneai arătând cu degetul spre cei care se înghesuiau afară, sunt cei care nu au bani. Sunt mulţi şi suferă cumplit, sărmanii. Dar acum au un motiv în plus să se mobilizeze. Dacă ar putea, spuneai, s-ar arunca cu toţii în ou. Până şi cei slabi.
Aşa petreceam întoarcerile tale, completând catalogul lucrurilor văzute de tine. În poze, când şi când, apărea şi el, dar de cele mai multe ori erai singură şi zâmbeai. Un ruj lucios îţi încadra dantura. După pozele cele mai reuşite îmi făceai cópii şi eu le prindeam cu cleme de un năvod adus cine ştie de pe unde. Tata îl agăţase în camera mea de tavan şi ajungea până la podea. Prinsese şi o fotografie cu noi toţi trei pe balcon, privind nedumeriţi spre obiectiv. În cameră, lângă pat, ţinusem să am şi macheta de carton a oului tău de slăbit. De fiecare dată când te întorceai dintr-o călătorie, după ce treceam în revistă cadourile, după ce le desfăceam şi le încercam, le luam pe toate în braţe şi le duceam în cameră, cu grijă să nu pierd vreunul pe drum. Atunci tu intrai la duş, spuneai că omul nu se întoarce cu adevărat acasă decât după primul duş. Eu mă opream puţin înaintea băii, jucam un joc amuzant pe care-l ştiam doar noi. Din baie, pe măsură ce te dezbrăcai, îţi aruncai hainele pe hol una câte una, lansându-ţi lenjeria ca pe nişte salve de tun.
Apoi mă duceam în cameră şi îmi depozitam prada pe covor. Era tot mai greu să găsesc locuri goale unde să aşez suvenirurile de la tine fără să acopăr altele. Erau suveniruri din toate ţările, din toate colţurile planetei şi, călătorie după călătorie, camera mea se transforma în harta absenţei tale cotidiene.
...
Când ai fost prima dată în România, te-ai întors şi ai zis Săracii, i-au adus în ultimul hal. De fapt, mai fuseseşi o dată, înainte, dar zburaseşi cu avionul, stătuseşi două zile, iar grăsunii români ţi se păruseră la fel cu toţi grăsunii din lume. Spuneai că e o formă de democraţie, cea a instalaţiei tale de slăbit, căci în chiloţi toţi grăsunii erau la fel, români, bulgari, libanezi, congolezi, ruşi, azeri, sudanezi, chinezi, polonezi, mongoli, indieni, chilieni, columbieni. Şi într-adevăr, în fotografiile pe care mi le arătai nu se vedea nicio diferenţă. În faţa oului de slăbit erau toţi la fel. Doar fotografiile chinezilor se deosebeau de celelalte. Întotdeauna, în spatele chinezilor grăsuni se afla unul slab, cu o pancartă în mână. Se vedea că încercaserăţi să-l ţineţi deoparte, dar de fiecare dată reuşise să-şi croiască drum înapoi. Într-una dintre fotografii îl luaţi de-a dreptul pe sus, pe el şi pancarta lui de protest. Pe ea era scris cu roşu Când cei graşi slăbesc, cei slabi mor. Un vechi proverb chinez. Te întrebasem cine era omul acela slab cu pancarta. Mi-ai răspuns Nimeni.
Aşadar, în afară de câteva persoane supraponderale, prima dată n-ai apucat să vezi nimic din România. Ai aterizat la Bucureşti, ai stat închisă două zile într-un centru de înfrumuseţare românesc, apoi ai plecat mai departe să faci demonstraţii în alte părţi ale globului. Când te-ai întors acolo, câţiva ani mai târziu, ai plecat cu asociatul tău şi cu un vechi prieten care se muta în România. Aţi plecat cu maşina, într-o dimineaţă devreme, cu instalaţiile pe care le duceaţi acolo, departe, încărcate în două camioane. Prietenii tăi plecau în România să construiască centre de înfrumuseţare. Înainte le construiau aici, le construiau ca lumea, în interiorul unei magazii dincolo de calea ferată. Apoi într-o zi s-au trezit dis-de-dimineaţă, au încărcat totul în camioane şi au plecat în România. În tot acest timp, magazia prietenilor tăi a rămas acolo unde fusese întotdeauna, dincolo de calea ferată, o vedeam în fiecare zi în drum spre şcoală. Cu singura diferenţă că acum avea un anunţ pe care scria De închiriat şi un număr la care să suni.
Când te-ai întors din călătoria aceea ai spus Au rămas în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, i-au ţinut ancoraţi în trecut. Drumul, spuneai, nu se mai sfârşea odată, România nu era aşa de aproape cum ţi se păruse din avion. La graniţă v-au lăsat să aşteptaţi o grămadă. Coloana ţinea kilometri în şir. Italieni, francezi, nemţi, toţi cu aceeaşi idee apărută în acelaşi moment. În direcţia opusă, la graniţă, aţi văzut o coloană la fel de lungă ca a voastră, români care plecau din România, lansaţi ca nişte proiectile spre cealaltă parte a lumii. Aşa că v-aţi nimerit faţă în faţă, la graniţă, două convoaie lungi, în căutarea norocului, voi, cu camioanele burduşite cu maşinării, ei, cu valizele legate pe capota maşinilor şi furgonetelor. Vin aici la noi, spuneai, în căutarea Occidentului, se vede că Ceauşescu i-a ţinut ca-n cuşcă.
Despre România vorbeai cu teamă şi fascinaţie. Ştii Vestul Sălbatic?, îmi spuneai. Şi atunci eu vedeam coloana aceea de camioane oprită la graniţă. Te vedeam şi pe tine, în maşină, dominând şoseaua. Apoi vedeam camioanele unul după altul, mergând încet, fără să se oprească totuşi, defilând aşa sute şi sute de kilometri, stârnind în trecere nori de praf, cu soarele bătând în parbriz şi cu geamurile murdare de noroi. Îi vedeam aievea, falnici în camioanele lor impunătoare, cum traversau triumfal câmpia în asfinţit, în timp ce ţăranii de pe câmp se îndreptau de spate, îşi ridicau pălăriile şi salutau trecerea caravanei. Şi îi vedeam şi noaptea, străpungând cu farurile bezna desăvârşită a câmpului, tăind noaptea în două. Şi apoi îi vedeam pe ei, pe români, care pentru mine erau un soi de indieni, oameni cu pene pe cap, cu chipuri inexpresive şi cu o limbă de neînţeles. Îi aveam în faţa ochilor pe indienii ăştia din România, cu o sprânceană ridicată bănuitor şi alta bucuroasă, călărind cu securile în mână şi faţa pictată. Îmi imaginam câte unul mai ostil cum îşi întorcea calul, urmat de o ceată fidelă, şi ameninţa cu răzbunarea, scoţând strigăte războinice şi dispărând la orizont. Şi-ar vinde totul, ziceai tu despre aceşti indieni ciudaţi din România. Şi-atunci eu îi şi vedeam cum coboară de pe cai şi încearcă să-şi vândă colierele, hainele, până şi caii, cum îşi oferă femeile în schimbul unui strop de bunăvoinţă şi protecţie. Vedeam, în fine, focurile în noapte, taberele cu focuri aprinse, cinele, muzica, dansurile şi indienii din România pândind de după tufişuri.
Aşa îmi imaginam eu tărâmul acela despre care mi-ai povestit la întoarcerea din prima ta călătorie. Iar ochii îţi străluceau atât de tare, încât pentru o clipă m-am temut c-aveai să pleci şi tu, ca toţi ceilalţi, c-aveai s-o porneşti spre Vestul Sălbatic. Aşa că n-am mai văzut indienii, focurile aprinse şi norii de praf de pe drum, ci te-am văzut doar pe tine. Şi te-am întrebat dacă aveai să pleci şi tu pentru totdeauna. Tu mi-ai spus Nu, şi nu ai ezitat nici măcar o clipă. Cel puţin deocamdată, ai adăugat. Dar ai făcut-o doar ca să mă necăjeşti.
Traducere de DANA BLEOCA din romanul cu acelaşi titlu
* * *
Andrea Bajani (n. 1975, la Roma)
– jurnalist şi scriitor italian, laureat a numeroase premii, trăieşte actualmente la Torino, unde lucrează ca jurnalist;
– în 2002, îi apare primul roman, Morto un papa (Ed. Portofranco), iar un an mai târziu, cel de-al doilea, intitulat Qui non ci sono perdenti (Ed. PeQuod);
– cel de-al treilea roman, Cordiali saluti (Ed. Einaudi, 2005), s-a bucurat de un real succes, ceea ce l-a determinat să scrie despre condiţia muncitorului italian;
– în 2006, scrie un reportaj, Mi spezzo ma non m´impiego – un fel de motto al muncitorului italian – despre precaritatea vieţii, publicat la prestigioasa editură Einaudi;
– titlul celui mai cunoscut roman al său, Se consideri le colpe (Dacă ai ţine seamă de greşelile noastre), este inspirat, după cum el însuşi avea să mărturisească, de Psalmii biblici. Protagonistul acestuia, Lorenzo, pleacă la Bucureşti pentru a asista la funeraliile mamei sale. Pe parcursul călătoriei, încearcă să-şi imagineze traiul mamei în România – unde fugise cu iubitul după ce-şi părăsise fiul şi pe cel de-al doilea soţ – şi să o ierte, fără a ţine seamă de greşelile ei. Bajani a scris romanul la Genova, unde mergea în vacanţă, şi la Bucureşti;
– romanul Se consideri le colpe (Ed. Einaudi, 2007) a fost laureat cu numeroase premii, printre care: Premiul Mondello, Premiul Recanati şi Premiul Brancarti. În cadrul uneia dintre ceremonii, un critic literar italian i-a spus că „romanul pare a fi scris de o femeie, atât este de sensibil şi uman“;
apariţia celui mai recent roman al său, Ogni promessa (Ed. Einaudi, 2010), a fost însoţită de un lung articol entuziast semnat de Antonio Tabucchi. A primit Premiul Bagutta, în 2011, iar numeroşi editori i-au cumpărat drepturile de publicare, în Europa.
