Pe aceeași temă
Dezbaterea a fost deschisă de acad. Eugen Simion, care a subliniat faptul că una dintre particularităţile acestui colocviu este aceea că, în acest an, printre criticii literari tineri invitaţi, se regăsesc mulţi care sunt bursieri ai programului postdoctoral Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale, proiect câştigat de Academia Română şi finanţat de UE.
În cadrul dezbaterii pe tema Resurecţia criticii literare, profesorul Eugen Simion a precizat că aceasta porneşte de la problematica „identităţii culturale astăzi, sub semnul globalizării“, performanţele, responsabilităţile, clişeele istoriei literare şi modalităţile de intervenţie, precum şi de la pretextul lansării volumelor Opere IX, X. Publicistică (1958-1962) de G. Călinescu, editate de Academia Română, Fundaţia Naţională de Ştiinţă şi Artă. Coordonatorul colecţiei: acad. Eugen Simion. Ediţia a fost coordonată de Nicolae Mecu, iar textul îngrijit, cu note şi comentarii de Alexandra Ciocârlie, Alexandru Farcaş, Nicolae Mecu, Pavel Ţugui şi Daciana Vlădoiu. Lucrarea a fost realizată în colaborare cu Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.
Volumele IX şi X din opera publicistică (1958-1962) a lui G. Călinescu au fost prezentate de criticul şi istoricul literar Nicolae Mecu. „Publicistica lui G. Călinescu din aceşti ani este mai tristă decât cea din anii anteriori, aceasta fiind în acord cu cerinţele epocii. Libertăţile pe care şi le-a luat Călinescu în aceşti ani au fost mai reduse faţă de anii anteriori“, a spus Nicolae Mecu.
„Centrul de interes al prezentelor volume îl constituie amplele studii despre mari scriitori din secolul al XIX-lea (Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Al. Odobescu, precum şi cele de folcloristică (...) Aceluiaşi domeniu al istoriei literare erudite îi aparţin şi sutele de pagini de «material documentar» publicat în revista Studii şi cercetări de istorie literară şi de folclor şi reprezentând tot atâtea completări ale sintezei din 1941, în vederea finalizării ediţiei a doua“, a scris Nicolae Mecu în prefaţa volumului IX de publicistică călinesciană.
Acad. Eugen Simion i-a felicitat pe criticul şi istoricul literar Nicolae Mecu şi pe cercetătorii de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, adăugând, legat de construcţia acestui volum, că vor fi publicate toate textele lui Călinescu, chiar şi cele „vulnerabile“. De asemenea, a anunţat că se pregăteşte şi o ediţie a operelor lui Cioran, cu toate articolele româneşti ale acestuia, chiar şi cu acelea „ocultate“, tocmai pentru a se înţelege „fenomenul Cioran“ şi o epocă „nenorocită“.
„Cu G. Călinescu, istoria s-a jucat destul de murdar. Este dificil să înţelegem condiţia unui mare creator, într-un regim totalitar“, a spus acad. Eugen Simion, adăugând: „putea să aleagă între temniţă şi Academie? Aceasta este problematica a două generaţii de critici.“ Celor prezenţi în sală, le-a adresat întrebarea: „ce poate critica estetică să facă într-un regim de tip totalitar, unde nu există libertatea de expresie, iar fenomenul cultural e strict supravegheat şi dirijat? Prima opţiune ar fi să tacă, să exercite greva scrisului, a doua soluţie ar fi «să se dea pe linie», a treia să facă mici/mari compromisuri pentru a supravieţui el şi literatura pe care o apără, iar a patra soluţie – să protesteze. Criticii literari români au mers pe variantele a doua şi a treia, Călinescu pe formula a doua şi a treia, deşi nici o soluţie, în acele vremuri, nu era bună. (...) Şi în cazul lui Călinescu, dar şi al celorlalţi scriitori din acele timpuri, trebuie acordată o atenţie sporită la perioada istorică, iar refuzul şi contestarea lor să adopte un limbaj civilizat. E greu de determinat ce a scris un autor de voie, de nevoie“.
Literatura de sertar, o opţiune?
„La noi a făcut carieră o sintagmă: ce înseamnă literatura de sertar? Cine scrie pentru cine? Scriitorul scrie ca să fie publicat“, a continuat criticul literar Nicoleta Sălcudeanu întrebarea lansată de acad. Eugen Simion.
„Nimeni nu credea că se va sfârşi comunismul“, a precizat acad. Eugen Simion.
„Trebuie să fim atenţi la tipurile de literatură sub comunism. În cazul jurnalului, e firesc să existe o literatură de sertar, la fel şi în cazul lucrărilor filosofice, care se pretează creării într-un timp îndelungat. Criticul e o persoană publică, iar cel care tace e un om mort. Soluţia aleasă de Călinescu a fost corectă; şi-a sacrificat o parte din operă şi din viaţă, era un om îmbolnăvit de frică. Trebuie, de asemenea, ţinut cont cine au fost criticii incomozi înainte de comunism şi după comunism. Călinescu a riscat mult, avea duşmani destul de influenţi şi de primejdioşi“, a spus Paul Cernat.
„Călinescu i-a supărat pe mulţi, a scris, începând cu 1959, articole şi critică de întâmpinare despre autori de poezie actuali în acele vremuri. Orice scriitor vrea să apară, însă sunt situaţii care nu aveau perspectiva unei schimbări, iar literatura de sertar îşi are o explicaţie“, a spus Gabriel Dimisianu.
După discuţiile legate de opţiunile unui scriitor într-un regim totalitar, după punctarea cadrului etic şi estetic al scrierilor călinesciene, acad. Mihai Cimpoi şi-a prezentat cel mai recent volum, Critice. Identitate şi alteritate, apărut
în 2011 la Fundaţia Scrisul Românesc. „O parte din acest volum se referă la identitatea culturală şi la modele“, a precizat acesta.
„Ce trebuie să facă criticii literari în epocă? Nu ştiu dacă se poate da un răspuns şi nu ştiu ce consecinţe ar avea asupra istoriei literare. «Nimeni nu e moral până nu este pus la încercare», spunea Nietzsche. Dacă vrem să facem acest lucru, ar trebui să luăm în calcul şi alte informaţii. De exemplu, dacă G. Călinescu era un om politicos, respectuos cu cei apropiaţi ş.a. Nu ştiu ce concluzii s-ar putea trage în planul istoriei literare. Istoricii nu se întreabă dacă Ştefan cel Mare a fost un om bun. Eu nu privesc dinspre autor, ci dinspre receptorul de texte. Dacă G. Călinescu a fost un om moral sau nu? Eu am în faţă un corpus de texte. (...) În cazul lui Călinescu, textele scrise în anii´ 58–´60, nu contează foarte mult asupra operei sale“, a spus Andrei Terian.
„E important să vedem ce a determinat un autor precum G. Călinescu să scrie texte conjuncturale“, a adăugat Antonio Patraş.
După o scurtă pauză, acad. Eugen Simion a lansat câteva îndemnuri tinerilor critici literari prezenţi. „Există o realitate a grupurilor literare, a grupurilor de interese; eu nu sunt un partizan al eticii, ci al criteriului estetic. Există, acum, grupări politice. Există o putere a criticii de a edita asemenea texte păgubitoare. (...) Criticii tineri trebuie să-şi înăsprească tonul, indiferent de politică, trebuie să existe o alianţă spirituală cu generaţiile anterioare.“
Istoriografia literară: dosarele CNSAS şi „partidele“ actuale
„Mi se pare un pic ciudat ce se întâmplă; toţi cercetează acum dosarele CNSAS, apar comentatori, analişti. Nu mi se pare că, acum, tinerii scriitori trebuie să copieze dosarele CNSAS, deşi acesta este tipul de carte care se vinde. Sunt atâtea fenomene în istoria culturii care trebuie reluate sau discutate. Este trist, de asemenea, că au început să dispară specialiştii în literatură veche, slaviştii etc.“, a spus acad. Eugen Simion.
„Care sunt utilităţile prostituţiei talentului critic?“, şi-a întrebat Emanuela Ilie colegii, incitându-i la discuţii. „Majoritatea criticilor literari de azi îşi vând cronicile pe reciprocitate. E o realitate. Scriem despre cei care pot, la rândul lor, să scrie despre noi.“
„De ce vouă, produse ale libertăţii spirituale, vă e frică?“, a interogat acad. Eugen Simion. „Ce se petrece la TV, în mass-media e o confuzie generală, ea ne loveşte pe toţi.“
„Înainte de ´89 puteai să te strecori, să negociezi, scriitorii au creat breşe. După ´90 asistăm la fragmentarea politizării, avem microcomunităţi, «partide» intolerante. A fost foarte greu pentru un tânăr critic să spună până la capăt ceea ce credea. Era captiv administrativ, cădea între tabere. Atunci, trebuia să se strecoare. Mulţi critici au ajuns să publice în mai multe reviste, ca să-şi salveze opiniile. Există vechi resentimente de dinainte, legate de diverşi scriitori, cu privire la etic şi estetic, de exemplu, cazul Eugen Barbu. Cine hotărăşte ca literatura cuiva să fie excomunicată? Se propagă factori de intimidare asupra tinerilor comentatori. (...) Ne pândeşte pericolul politizării lumii literare“, a spus Paul Cernat.
„Un critic literar trebuie să aibă
înţelepciunea să se împrietenească doar cu un scriitor bun“, a glumit G. Dimisianu.
Prima parte a colocviului s-a încheiat la ora 13:00 şi s-a reluat, la ora 17:00,
în Rotonda Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, cu dezbaterea Ierarhiile literare, între canon şi lupte generaţioniste, moderată de Paul Cernat.
Provocări ale canonului literar: noţiunile de marketing şi de lupte generaţioniste
Paul Cernat a lansat, în cadrul dezbaterii, întrebările: „Mai există un canon literar? În ce constă el? Mai există o autoritate canonică reală? Ce pondere mai au în constituirea canonului literar notorietatea, marketingul sau cuplajul cu alte forme de autoritate, de exemplu, cea politică?“.
„Termenul de canon a fost importat de peste Ocean, s-a încercat climatizarea lui, apoi s-a cam stins de câţiva ani. În ce ar consta el acum?“, a interogat Paul Cernat auditoriul.
„Tipul de angajare a criticului, care era valabilă în anii ´40–´90, mai poate fi valabilă astăzi, după ´89?“, a întrebat şi Dan Mircea Cipariu.
„Dacă un critic scrie la o revistă puternic ancorată sau care e portavocea unui anumit grup ideologic şi cultural, în acest caz, eu nu pot să bag mâna în foc că acel critic respectă sau se conformează liniei ideologice a grupului şi a revistei respective sau pur şi simplu crede în ea. Textul poate fi judecat în termeni de inconsecvenţă sau de consecvenţă. Dar în momentul în care apare inconsecvenţa, există întotdeauna acea posibilitate, măcar teoretică, ca o inconsecvenţă faţă de anumite afirmaţii să fie determinată de un eveniment pe care autorul respectiv l-a resimţit cu sinceritate şi pe care noi să nu-l putem resimţi şi vedea din afară“, a spus Andrei Terian.
„Observând modul în care evoluează discuţiile, constat următorul lucru: că ele se învârt în jurul chestiunii eticului. Sau condiţionării esteticului de către etic. Mă întreb dacă, nu cumva, toată discuţia despre canon de după ´90 şi din zilele noastre, şi despre scriitori, despre lumea literară nu este dominată de această discuţie despre etic? Despre păcatele politicii ideologice a scriitorilor? Pentru că, până la urmă, modul în care apare scriitorul în dezbaterea publică din zilele noastre este legat în primul rând de păcatele lui politice, de modul
în care a fost implicat sau nu. (...) Dacă un scriitor este «ras» de un critic literar, el se teme că respectivul critic vrea să-l dea afară din literatură, prin urmare, literatura e văzută ca un fel de câmp
îngust, cu număr de locuri limitate“, a spus Paul Cernat.
„Nu se menţine viziunea aceasta şi acum, din păcate?“, a întrebat Raluca Dună.
„Scriitorii de succes nici nu mai sunt interesaţi de ce spune critica“, a precizat Antonio Patraş.
„Eu aş lega moralitatea de altceva. De ideea de independenţă. Eu nu cred că poţi să fii un critic moral – moral în sens critic –, dacă nu eşti independent. Voi aţi vorbit de comunităţi, eu cred în independenţa actului critic. În momentul în care toţi criticii de la noi sunt legaţi de câte o revistă, un grup, o ideologie, nu cred că se poate vorbi de critică morală. (...) De obicei, textele care apar în reviste sunt destul de previzibile“, a spus Raluca Dună.
„În ideea că fiecare revistă are un grup de scriitori preferaţi şi de scriitori indezirabili“, a precizat Paul Cernat.
Independenţa actului critic
„Fiecare critic are un set de scriitori preferaţi. Eu mă refer la presiunea exteriorului asupra unui individ. La condiţionarea lui, în mod explicit sau implicit. Acum 6 ani, de exemplu, ideologia unei reviste era mult mai «strânsă», acum este mult mai laxă. În unele reviste nu ai fi găsit în urmă cu câţiva ani o cronică negativă la un anumit autor sau una pozitivă. Moralitate pentru un critic ar însemna să nu fie condiţionat de ideologiile unei reviste, mode, viaţă“, a explicat Raluca Dună.
„Această abatere de la norme nu cumva poate deveni ea însăşi un argument de legitimare în planul criticii literare? Devine credibil acela care se abate mai mult de la anumite condiţionări, care e perceput ca nefiind condiţionat? Care mai sunt instanţele de legitimare în grupul cultural actual? Pentru că ar fi, pe de o parte, independenţa, pe de altă parte, înregimentarea. Te înregimentezi
într-un grup puternic, într-un grup de interese, cu relaţii?“, a întrebat Paul Cernat.
„Poţi să te afiliezi unui grup, dar unui grup construit pe principii liberale. Să nu perpetueze un mod de angajare mai vechi, comunist“, a răspuns Raluca Dună.
Lupte generaţioniste
„Este o luptă pentru vizibilitate, pentru notorietate, pentru autoritate în ultimă instanţă şi ne putem întreba: autoritatea aceasta cine o dă? Valoarea estetică sau cuplajul dintre valoarea estetică şi o anumită angajare politică? (...) Unii autori pot fi eliminaţi din circuitul didactic pe aceste considerente (...) Până unde poate să intervină politicul
în organizarea lumii literare şi unde ar trebui, în mod normal, să se oprească?“, a spus Paul Cernat.
„Cred că, în ciuda acelei autorităţi a autonomiei esteticului de la jumătatea anilor ´60 până în ´90, într-adevăr, revizuirile sau luptele intergeneraţioniste
s-au făcut pe principii morale, prin desconsiderarea morală a generaţiei anterioare. Cei din anii ´50 au fost mai colaboraţionişti decât şaizeciştii, la rândul lor, optzeciştii i-au acuzat într-un fel că acel abstractism al anilor ´60 al poeţilor, al criticii, a fost un mod de a oculta realitatea. Şi atunci, optzeciştii nu mai pot citi corect un scriitor din anii ´60, pentru că îl acuză de colaborarea asta tacită cu sistemul. Aici văd eu misiunea criticii tinere, de a reaşeza pur şi simplu lucrurile, fără nici un fel de interese. (...) Lupta intergeneraţionistă în interiorul autonomiei esteticului a fost o luptă ideologică“, a spus Alex. Goldiş.
Canonul didactic
La finalul dezbaterii despre Ierarhiile literare, între canon şi lupte generaţioniste, s-a punctat diferenţa existentă între canonul didactic şi teoria, practica. S-a discutat despre realităţile în şcoli, cât şi ce se citeşte, în condiţiile în care programele sunt făcute greşit.
„Legat de canonul didactic şi canonul critic, mie personal mi se pare că discuţia despre canonul critic, în sensul de clasamente ale prezentului, este un pic neavenită. Canonul, în primul rând, se referă la trecut, e un fel de ordine emergentă. Cred că există autori foarte importanţi în trecutul nostru literar care sunt în continuare ignoraţi sau marginalizaţi, cum ar fi Cantemir sau Budai Deleanu. Avangarda, de exemplu, nu cred că e plasată pe hartă. De fapt, în imaginarul canonic, cred că lipseşte cu desăvârşire“, a spus Caius Dobrescu.
„Avangarda îşi are locul ei bine conturat în universitate, dar nu în preuniversitate. Cum ar arăta un manual făcut de unul dintre colegii noştri şi cum arată ele acum?“, a spus Emanuela Ilie.
„A pătruns şi în curricula preuniversitară. Această curriculă e stabilită în urma unor discuţii care se poartă între specialişti“, a precizat Bianca Burţa-Cernat.
„Problema este că, de fapt, pentru copiii mai tineri, studenţi, liceeni, literatura anilor ´60–´80 este aproape moartă, în schimb, din experienţa mea, sunt atraşi de poezia recentă“, a comentat Raluca Dună.
Părerile nu au coincis, experienţele unora dintre criticii literari cu privire la ce fel de literatură a prins în licee şi ce tip de literatură nu, prelungindu-se cu exemplificări. Dacă unii au încercat să-i atragă pe elevi cu poeme de dragoste, lirice, actuale, multe păreri ale elevilor au fost că literatura nu poate fi astfel, aproape pornografică.
„Voi aţi încercat să-i decanonizaţi, iar elevii erau nişte fiinţe canonice!“, a finalizat Paul Cernat cea de-a V-a ediţie a Colocviului Naţional al Tinerilor Critici Literari „G. Călinescu faţă cu noua critică literară“.
(Text apărut pe www.agentiadecarte.ro)
