Pe aceeași temă
Publicul fidel Teatrului Act nu cred că percepe acest spaţiu drept unul destinat teatrului minimalist. În măsura în care noţiunea nu se referă doar la dimensiuni, respectiv factura camerală a acestui loc de joc cu posibilităţi minimale de montare, ci la anvergura demersului artistic, teatrul minimalist n-ar prea avea legătură cu ceea ce se petrece cel mai adesea la Act, unde asistăm la acte artistice majore.
În cazul spectacolului Absolut!, la care ne vom referi aici, realizat după povestea Ivan Turbincă de Ion Creangă, avem de-a face chiar cu un master-teatru, care-i implică la superlativ pe regizorul Alexandru Dabija şi pe actorul Marcel Iureş. Un eveniment bun să demonstreze, dacă mai era nevoie, că actorul cu A este elementul cheie al teatralităţii, sursa primă şi ultimă a jocului ca element definitoriu al teatrului. De altfel, poate marele merit al Teatrului Act este tocmai acela că asigură câmp de manifestare actorului, dând o şansă tinerilor să arate ce pot, iar maeştrilor să confirme şi să bucure. Cum pe scenele teatrelor Capitalei Marcel Iureş apare, nu ştim de ce, tot mai rar (parcă ar fi pedepsit că s-a desprins de pluton), Teatrul Act pe care l-a înfiinţat şi-l conduce e singurul loc unde-l mai pot vedea cei cărora li se face dor de el, de farmecul lui irezistibil, de inteligenţa şi subtilitatea dialogului pe care-l angajează cu publicul jucând într-o zonă periculoasă de proximitate, de stilul care l-a consacrat în teatru ca şi în film drept clasic al modernităţii. Marcel Iureş a lăsat în urmă şi în istoria teatrului creaţiile sale shakespeariene antologice, pe Caligula al lui Camus sau personaje din galeria teatrului antic, apropiindu-se din ce în ce mai convins, în ultima vreme, de lumea vie şi într-un fel la-ndemâna observaţiei, din repertoriul contemporan.
Alexandru Dabija, consecvent pasiunii sale pentru poveşti, l-a făcut acum să se deghizeze în, nici mai mult nici mai puţin, decât Ivan Turbincă, bine cunoscutul personaj al lui Ion Creangă din povestea cu acelaşi nume. Cine-ar fi crezut că vestitul actor, celebru pentru ţinuta lui semeaţă, imperială, pentru glasul cultivat destinat rolurilor profunde, pentru datele sale care l-au consacrat drept simbol al jocului intelectual, va adera cu atâta plăcere la această provocare, aducând în faţa publicului acest personaj de poveste dintr-un folclor cu care pare a fi atât de familiar. Rufos, cu vagi însemne militare în îmbrăcăminte şi ţinută, bătrânul soldat, care pleacă din garnizoană să se bată cu dracii, povestind cu nesaţ, în timp ce se ospătează dintr-o conservă, aventurile sale de om care l-a întâlnit pe Dumnezeu, e un Iureş necunoscut pentru noi, dar cât de suculent şi convingător! Ce e formidabil şi absolut de excepţie ca şansă pentru actor este că, pus să joace toate rolurile din poveste, un caleidoscop de portrete care vin şi pleacă, revin, cu ticurile caracteristice, le găseşte la toate un „şoz“, ceva individualizat şi inconfundabil. Ivan e mai degrabă oltean şi Marcel Iureş se simte foarte bine în acest dialect. Dumnezeu vorbeşte din poziţie statuară, ţinându-şi capul sprijinit pe mâna dreaptă. Sfântu Petru pare un evreu moldovean, cu graiul molcom, care păşeşte încovoiat lângă stăpânul său. Moartea – Vilma – e descrisă prin gestul femeii parşive care-şi plimbă nonşalant mâna prin păr ş.a.m.d. Ce tur de forţă pentru actor! Performanţa sa e acum pe terenul comediei. El interpretează cu vădită plăcere mai toate întâlnirile din poveste, trecând de la un personaj la altul cu o degajare uluitoare, făcând din înscenările respective prefăcătorii convenţionale, la vedere, cu ironia de rigoare. În acelaşi timp, regizorul şi actorul fac rating apropiindu-ne, în glumă, de temele şi vorbele mari.
Intră cu curaj într-o zonă a tabuurilor, amestecă sacrul cu profanul, ştiutul cu neştiutul, cele lumeşti cu cele cereşti, pe urmele lui Creangă şi ale unui mod relaxat, recomandat de a privi lumea, viaţa şi moartea. Şi de a le înţelege. Simplitatea, bonomia acestui ţăran care caută la uşa raiului ţigări, femei şi votcă, cu alte cuvinte viaţă, sunt la fel de pilduitoare ca un tratat de filozofie, iar turbinca dăruită de Dumnezeu însuşi, care în spectacol e o banală pungă de plastic, semnul că nu
s-a comis nici o împietate. Stă chezaşă pentru asta o extraordinară performanţă artistică, cea a lui Marcel Iureş.
Un monolog despre Polanski
Saviana Stănescu a scris pentru actorul american Grant Neale un monolog-poem despre Roman Polanski. La cererea actorului american probabil, izbitor de asemănător cu celebrul regizor. Fireşte, împreună s-au gândit la drama lui Polanski care, acum mai bine de 30 de ani, a fost eroul unui scandal în urma procesului pentru viol şi agresiune sexuală asupra minorei Samantha Geimer din Santa Monica (SUA). Întâmplarea l-a urmărit toată viaţa pe celebrul regizor şi nu demult a revenit pe paginile ziarelor prin redeschiderea dosarului şi condamnarea lui Polanski, arestat pe aeroportul din Zürich. Cum autorităţile elveţiene refuză să-l extrădeze, multipremiatul artist îşi deplânge probabil soarta, devenind, iată, subiect controversat de scenă. Ar fi fost însă prea puţin şi prea telenovelistic dacă autoarea s-ar fi rezumat la aceste fapte şi la, eventual, consecinţele lor morale, sociale, artistice... Aşa încât Saviana Stănescu foloseşte prilejul pentru a se întoarce la iubirea sa dintâi, poezia, scriind un poem despre condiţia omului-artist stând sub blestemul artei sale. Ea pune totul sub zbaterea de aripă a albatrosului lui Baudelaire, invocat ca atare, (simbol cam banal) sugerând cu cuvintele poetului tulburarea unui om care înfruntă cu demnitate damnarea creatorului trecut prin provocări dureroase. Prima parte – Dorinţa – se consumă la comanda Flash! a aparatului de fotografiat (Flash, Flash back!), aluzie la episodul întâlnirii cu „victima“ în timpul unor şedinţe foto pentru revista French Voque. O adolescentă de 13 ani care devine muza inspiratoare a lui Polanski, într-o dezlănţuire de metafore mixate de autoare cu frânturi din biografia artistului proiectate în fundal. Nelinişte, stare de ebuliţie a creatorului dublată de furie. Actorul îşi asumă trăirile. E aproape patetic, dar face din model un simbol feminin impresionant, asociat unui trecut plin de frustrări, acela al băiatului despărţit de mamă, soră, iubită, poate, al tânărului venit din ghetoul polonez să cucerească America, aşa cum titrau în epocă ziarele. Polanski îşi rememorează trecutul, în vreme ce autoarea piesei de teatru translează într-un plan al abstragerii poetice.
Suprapus peste imaginile ghetoului, chipul fetei e sinonim cu personaje reale din biografia artistului sau cu personaje din filmele sale. E un fel de Alice în ţara minunilor, în care regizorul ar putea juca rolul iepurelui năzdrăvan (aluzia îi aparţine autoarei). Verbe, multe verbe dinamizează acest monolog interior adus la suprafaţa examenului conştiinţei, provocându-i artistului-personaj o mare tensiune lăuntrică, o deşirare tragică. Relax! Relaxare îi recomandă Saviana Stănescu, cu gândul probabil la luciditatea de care a dat dovadă de atâtea ori autorul Pianistului. E un laitmotiv, e o chemare la pace sufletească, la împăcare cu sine, pe care actorul american încearcă cu greu să o obţină. El se zbate în faţa publicului (spectacolul s-a jucat la Studioul Teatrului Odeon) paroxistic, sufocant, obositor, în cele din urmă, pentru cei care ar vrea să savureze ceva mai mult din poezia textului. Partea a doua, Scăparea (Escape), e un fel de fugă de sine. Refugiat în faţa monitorului TV, Polanski, acum în recluziune, paticipă la propria-i viaţă mediat. Rătăcit între bine şi rău, între adevăr şi minciună, e aproape gata să-şi piardă busola, să cedeze nervos, dacă nu chiar o face. Autoarea transferă din nou concluziile asupra condiţiei artistului, damnat să poarte crucea creaţiei. Înger şi demon! Nu sunt inocent/Nimeni nu e inocent. Un artist poate să fie însă mai vinovat decât alţii şi abia aici autoarea are dreptate. E momentul să fie evocată opera care rămâne în afara biografiei. Obiectiv, aceasta ar trebui să absolve autorul de orice vinovăţii. Ar trebui! Controversa abia acum începe. După ce spectacolul pune punctul final, lăsând dezbaterea deschisă. Saviana Stănescu a scris deci un poem provocator despre artistul prins în capcana propriei judecăţi, suprapunând cu inteligenţă şi talent peste biografia marelui regizor de film idei generoase. Grant Neale îşi asumă acest destin şi îi dă viaţă într-o dificilă şi spectaculoasă sarabandă de stări. Regizoarea Tamilla Woodard îl îndrumă corect în jocul cu camera video, creând un backround adecvat, inspirat din filmografia lui Polanski însuşi. Nu ştim dacă celebrul regizor ar omologa această imagine teatrală, dar putem spune că ideea celor care au făcut spectacolul a fost inspirată.
Nouă grade la Paris
Peter Kerek ca autor şi regizor şi Alina Berzunţeanu ca actriţă şi unică interpretă au realizat la Teatrul Act un spectacol minimalist despre frământările unei femei debusolate şi viaţa de cuplu în zilele noastre. Deşi au avut la bază un caz real, cunoscut dintr-o corespondenţă la care au avut acces, piesa 9 grade la Paris expune o tipologie şi o situaţie aproape clasice. Adulterul, erodarea mariajului, cutumele vieţii de familie care împiedică o decizie radicală etc... Ceea ce e interesant în spectacol însă şi, într-o măsură oarecare, original e o anume discreţie a abordării, fineţea studiului psihologiei feminine şi, nu în ultimul rând, mixarea planurilor teatral şi cinematografic, respectiv filmările proiectate, în timp ce Femeia povesteşte aşezată pur şi simplu pe un scaun. Probă de maturitate pentru tânăra actriţă, care trece cu brio acest examen, jucând ataşant, dar şi detaşat când e cazul, deruta personajului. Între dorinţa de a pleca de acasă spre dragoste şi aventură şi imposibilitatea de a face gestul (e seara de Crăciun, soţul şi copilul vor veni din clipă în clipă), Alina Brezunţeanu ştie să sugereaze cu maximă simplitate o infinitate de trăiri. Cu gesturi puţine şi vorbe măsurate, ea povesteşte şi mai ales arată ce simte, sugerând labilitatea fiinţei umane, vulnerabilitatea sentimentelor, prăpastia dintre morală şi adevăr. E un spectacol de stare, pe care regizorul şi actriţa îl construiesc din interior. Emană calm şi echilibru, în ciuda faptului că evocă trăiri la limită. Cultul detaliului specific filmului, concentrarea din jocul actriţei contribuie la reuşita acestui spectacol monologat, care oferă însă multe deschideri făcând să trăiască şi lumea din jur complice cu situaţia. Minimalist ca mijloace, dar amplu ca dimensiune interioară, spectacolul 9 grade la Paris e unul normal şi autentic. Şi mai mult decât orice impune o tânără actriţă, care susţine performant un monolog dificil, de o oră şi mai bine.
