Pe aceeași temă
La începutul anilor ´90, tirajele ziarelor de la noi atinseseră cote uriaşe, astăzi atâtea dintre cotidianele cu nume şi-au încetat ori sunt ameninţate să-şi înceteze apariţia. Dacă ne-am lua după regula acestei evoluţii, atunci revistele literare, care nici în anii aceia foarte buni pentru presă nu aveau decât tiraje modeste, ar fi trebuit de mult să dispară. Contrar aşteptărilor, presa culturală a rămas la un nivel de interes constant: numărul cititorilor n-a crescut spectaculos, dar nici n-a scăzut dramatic. Pare ciudată nesimilitudinea dintre cele două cazuri, presa cotidiană şi cea culturală, dar în realitate nu este. Cititorii revistelor literare ori, mai larg, culturale formează un nucleu dur, al cititorilor „profesionişti“, pentru care lectura este o necesitate ca şi respiraţia. Aceştia nu sunt numeroşi, dar sunt fideli. Pe când ziarele îşi extrăgeau numerele mari de cumpărători dintre cititorii slabi/vulnerabili, cititorii de ocazie, care doar întâmplător poposeau în acest spaţiu de lectură şi care au dat bir cu fugiţii foarte uşor, de îndată ce oferta s-a diversificat şi au putut să-şi culeagă informaţia din alte surse, mai comode, ce nu impun niciun efort intelectual (televiziunea, de pildă).
În domeniul cărţilor, lucrurile se petrec la fel ca în domeniul presei. Adică: literatura de valoare nu este în primejdie să rămână fără cititori. Fiindcă ea, aidoma revistelor culturale, se adresează aceluiaşi grup, e drept, restrâns, dar stabil, grup alcătuit din cititorii de vocaţie. Dacă privim pe categorii, atunci observăm că, între literatura străină şi literatura autohtonă, ponderea mai însemnată o are cea dintâi, după cum între proză şi poezie, evident, alegerea cititorilor se îndreaptă spre genul epic. Aici mi-aş îngădui câteva mici exerciţii de predicţie. În primul rând, în privinţa numărului de cititori de care va avea parte literatura de valoare. Acesta am certitudinea că nu se va micşora, ci va spori. Pe măsură ce lumea românească se va aşeza, pe măsură ce ne vom îndepărta de capitalismul timpuriu rudimentar, vom fi în situaţia să ne şlefuim şi setul de valori publice. Vom descoperi fineţea şi calitatea (prezente şi în zona valorilor imateriale, sufleteşti, intelectuale, nu numai în a celor materiale!) şi vom căuta să le apropriem, să ne facem din ele o emblemă. Iar să citeşti literatură de valoare înseamnă un asemenea semn distinctiv de superioritate, de nobleţe interioară. Aş folosi o analogie simplă şi poate un pic vulgară: se va întâmpla cu lectura ce s-a întâmplat şi cu hrana. În anii ´90, era o goană a conaţionalilor noştri (abia scăpaţi teferi din comunismul care preschimbase toate magazinele alimentare în adevărate întruchipări ale deşertului!) după cotlete de porc, slănină şi cârnăciori. Cu timpul, oamenii s-au rafinat, au început să fie atenţi la E-uri şi la colesterolul rău, au început să apeleze la soluţiile unor bucătării sănătoase, chiar dacă exotice, au început să mănânce cu grijă şi ecologic, înţelegând că e important să-şi păstreze trupul în bună formă. Vor înţelege curând şi că la fel de important este să-şi menţină mintea în bună formă. Iar cititul ajută, e pentru mintea noastră ceea ce este pentru trupul nostru alergatul, o cură de vitamine naturale şi o porţie de sushi, la un loc. Aşadar, îndrăznesc să sper că vom citi mai mult şi mai selectiv în anii următori. E în folosul nostru. De asemenea, o altă prezicere: atenţia de care se bucură literatura română în ochii cititorilor români va creşte. Pe ce mă bazez? Pe observaţia atentă şi din interiorul fenomenului. Imediat după prăbuşirea regimului totalitar, era firească tentaţia cititorului român de a păşi pe tărâmul atâta vreme greu accesibil sau chiar interzis (mă gândesc la traducerile libere, la zi, fără grile ideologice, din literatura lumii). Era firesc şi ca acest cititor să nu aibă ochi pentru încercările literare ale celor de acasă, mai ales când aceşti autori locali erau ei înşişi năuciţi de schimbarea orizontului de aşteptare, de schimbarea paradigmei politice, tehnologice şi chiar literare. Dar această stare nu avea cum să dureze o veşnicie. După o vreme, autorii români s-au trezit din buimăceală (şi atâtea cărţi excelente semnate în ultimul timp de scriitori români constituie dovada că, într-adevăr, s-au trezit!). Ei au priceput cum sună lecţia fundamentală, pe care sunt obligaţi să şi-o însuşească: pune-ţi în pagină onest şi expresiv propria poveste şi poţi ieşi cu ea în lume, poţi concura cu oricine, poţi fi egalul oricui, al celor mai mari.
În fine, aş vrea să spun câteva cuvinte despre şansele poeziei în acest moment şi în anii ce vin. Poezia lucrează cu esenţele tari ale limbajului verbal. Opinia mea este că, actualmente, dacă literatura a pierdut teren în faţa imaginii transmise pe cablul TV, poezia este într-o pierdere la puterea doua: a pierdut teren şi în comparaţie cu alte genuri literare. Poezia pare închisă în propria sa condiţie aristocratică, e gustată de elitişti/de iniţiaţi, numai lor fiindu-le accesibilă, pentru publicul de rând poezia a devenit încifrată şi mută, o şaradă, un rebus complicat, o criptă fără cheie. Aşa încât convingerea mea este că şansele poeziei sunt legate de felul în care poeţii vor găsi căile unei noi comunicabilităţi. Poezia va rămâne vie dacă va şti să capteze şi să transmită emoţie, cu acea intensitate verbală neobişnuită care îi este specifică. Poeţii, mai cred, ar trebui să încerce realizarea unei noi sinteze. Să se comporte ca armata romană, care cucerea teritorii după teritorii: aşadar, să cucerească, să preia temele, formele de expresivitate existente şi să le asimileze, transformându-le în altceva, ceva inedit, surprinzător, puternic şi de neuitat, un fel de imperiu roman al cuvintelor.
