Pe aceeași temă
Ce anume aduce acest roman în peisajul actual de lectură? Înainte de toate, şi încă de la titlu, un model literar clasicist şi antichizant, care trimite la titluri precum Satyricon (Petronius), Apokolokyntosis (Lucius Annaeus Seneca) şi Erotocrit (Bitzentzos Kornaros). Apoi, privind mai departe în timp, o reluare a proiectului homeric de tratare a subiectelor epice prin intermediul versului, producând o epopee. Revenind în peisajul literaturii române, se încearcă o continuare a şirului de opere şi de autori care au cultivat poezia epică pe spaţii largi în literatura noastră: Ţiganiada (Ion Budai-Deleanu), Mihaida (Ion Heliade-Rădulescu), Sarmis (Mihai Eminescu), Papuciada (Camil Petrescu), Levantul (Mircea Cărtărescu). În biografia creatoare proprie, Caius Dobrescu ajunge să unească, aşa cum spuneam dintru început, filonul liric care alimentează plachetele de poeme Efebia (1994), Spălându-mi ciorapii (1992), Deadevă (1998), cu imboldul prozastic din romanele Balamuc sau pionierii spaţiului (1994), Teză de doctorat (2007) şi, după euroepopeea despre care scriu aici, Minoic (2011).
În sistemul de raporturi literare în care se amplasează Euromorphotikon – acest periplu în jurul ideii de a da formă euroconformă unei realităţi posibile şi verosimile – se cuvine trecută însă şi seria de lucrări cu caracter utopist, de la Dialogurile lui Lucian din Samosata la Cetatea soarelui de Tomaso Campanella, la Utopia lui Thomas More sau la Noua Atlantidă de Francis Bacon; iar într-o linie secundară, aparent, însă convocabilă cu deplină justificare, căci este vorba despre roman, până la urmă, de la naraţiunile „insulare“ despre Robinson Crusoe şi Gulliver până la Magicianul lui John Fowles.
De astă dată, erudiţia autorului are rostul principal în imaginarea şi asamblarea întregului. Tehnica aceasta face din Caius Dobrescu unul dintre autorii români actuali cei mai apropiaţi ca factură de Umberto Eco, maestrul referinţelor „înecate“ în text. (Fac o deosebire tranşantă între modul de a pune în pagină cunoştinţe culturale disparate şi răsfirate pe mari arealuri specializate aşa cum apare la J.L. Borges, pe de o parte, şi utilizarea aceluiaşi tip de ingrediente în romanele maestrului italian, iar una dintre deosebirile majore între cei doi autori este aceea a cantonării primului în zona prozei scurte, iar a celuilalt în construcţiile ample; ceea ce schimbă masiv modalităţile de naraţiune şi concepţia asupra discursului literar.)
Între EUROtikon şi EROtikon, autorul lasă drum liber jocului, tot aşa cum face cu nenumăratele nume de personaje, toposuri (insula Aragnon e ceva între Aragon, Avignon şi sugestivul arachné, adecvat conceperii păienjenişului de relaţii interumane iscate de invitaţia la Congres).
Pariu intelectual şi inspiraţie literară, rapel polemic trimiţând la greco-latinitatea antică şi racroşare la tradiţia utopică şi antiutopică (de care, în cercetări recente, publicate în Franţa, se ocupă informat Corin Braga), revenind la mari ambiţii mai mult sau mai puţin abandonate ale seriei de aur a scrisului literar românesc, Euromorphotikon propune mult şi insolit cititorului dedat la rafinamente. De altfel, încă din 2007, odată cu Teză de doctorat, Caius Dobrescu a decis să tranşeze chestiunea originalităţii proprii în sensul împingerii ei în zona unei raportări erudite, în bună parte sublimate, la diversele tradiţii literare ale bătrânului nostru continent, optând pentru punerea împreună – la un mod aproape joycean, deci înalt şi dificil – a mai multor tipuri de discursuri, împletite în interiorul aceleiaşi lucrări. Raluca Dună observa că „Limbajul este extrem de ambiguu, cameleonic, se pliază pe limbaje care par familiare, literare sau neliterare, le imită aparent, de fapt, deconstruindu-le printr-o fină parodiere sau prin simpla citare“. Tot aceeaşi comentatoare observa „un tip de narativitate polifonică specifică, romanul fiind o împletire de discursuri diferite, dar, întrucât aceste discursuri nu se acordează între ele, nu se armonizează într-un discurs comun, aş spune că este mai degrabă o despletire de discursuri, o pleromă fluidă...“. Procedând astfel, Caius Dobrescu obţine un efect muzical deconstructiv, în maniera pusă în joc de avangardele muzicale ale secolului trecut. Dar el armonizează, de fapt, decompoziţia limbajului cu destructurarea adusă în prim-plan de deznodământul romanului însuşi.
Prinţul Thammuz, ajuns proprietar al insulei mediteraneene Aragnon, a invitat aici reprezentanţi ai tuturor naţiunilor europene la un congres sui generis a cărui culminaţie – simbolică – ar trebui să fie alcătuirea unei imagini a Europei din corpurile participanţilor înlănţuite prin copulare. Specificul invitaţiei se leagă de faptul că sunt convocaţi aici membrii unor familii de o sexualitate polimorfă şi dezmărginită, pariindu-se pe jubilaţia, plăcerea şi extazul erotic obţinute într-o totală lipsă de prejudecăţi.
Poziţia romancierului-bard este sceptică. Utopia iubirii este sortită eşecului. Europa ca un construct întemeiat pe eros – unul influenţat, s-a spus, de proiectul hippy şi de ipostazierea lui Woodstock – nu are cum izbuti. Să fie aici, dincolo de cortinele înţelesurilor intermediare, un scepticism faţă de ideea centrală a creştinismului, de proiecţia sa ca religie a Iubirii? Poate ar fi prea mult să se meargă atât de departe, câtă vreme nu sunt aduse în discuţie şi alte sensuri ale conceptului (agapé, philia). În orice caz, o critică a proiectului european în dimensiunea lui utopică se întrezăreşte aici. Ca în discuţiile despre Constituţia europeană, unde dizarmonia s-a instalat atunci când a venit vorba despre menţionarea sau omiterea numelui divin şi a ideii creştine din cuprinsul documentului final, la Congresul Dragostei Abundente survine, în cele din urmă, ruptura.
Dacă finalul romanului aduce cu sine spulberarea proiectului, acest lucru nu se datorează dorinţei exprese a autorului de a da o replică încăierării finale dintre protagoniştii Ţiganiadei, chiar dacă şi aceea pornea tot de la neînţelegeri referitoare la un proiect şi o dezbatere cu portanţă politică. Este vorba mai curând de despotmolirea dintr-un proiect care şi-a atins limitele şi deci de o dinamică – fie ea şi haotică – ce poartă mai departe. Ieşirea din utopie şi întoarcerea în pluralitatea şi diversitatea realităţii nu are, mi se pare, un sens sceptic, ci, dimpotrivă, vădeşte realism şi un bun contact cu solul.
Din acest punct de vedere sesizez o particularitate interesantă a romanului. Pe un palier al discuţiei este de remarcat scenariul cu iz shakespearian, ca şi geografia mitică a Marelui Will. Ca şi la el, Mediterana, insularitatea („lumea lui Prospero“), principele şi siluetele de aparenţă renascentistă (Thammuz prin experimentul lui politico-erotic şi prin deschidere ecumenică, Sforza prin moştenirea onomastică şi invocarea în original a lui Ariosto etc.), amestecul de iubire şi interes pentru polis, conturează o scenă elizabetană de uz contemporan. În contrast cu aceasta se lasă observată preocuparea autorului de a se referi la o dinamică şi o ideaţie europeană legată de evoluţiile din ultimele decenii – de la utopiile anului 1968 şi ale revoluţiei sexuale la victoriile şi eşecurile agregării rapide a Europei Comunitare, cu toată partea ei de idealitate şi de compromis.
Procedura aducerii împreună a unor arhetipuri şi a contemporaneităţii acute nu este o noutate decât, poate, în literatura noastră actuală. În secolul al XVII-lea, John Barclay (28 ianuarie 1582 – 15 august 1621) – identificat de istoricul literar şi lingvistul Alin Mihai Gherman ca una dintre sursele de căpătâi pentru procedurile alegorice din Istoria ieroglifică – dădea la iveală un roman scris în latină, numit Satiriconul lui Euphormion (Euphormionis Satyricon...), alcătuit din mai multe părţi, publicate între 1603 şi 1614. Că autorul Euromorphotikon-ului cunoaşte sau nu lucrarea lui Barclay este mai puţin important. Ideea reprezentării emblematice a naţiunilor europene vine însă, cu siguranţă, de aici în literatura europeană ulterioară. Ceea ce nu înseamnă că romanul nu ar avea un anume aer de familie şi în raport cu The Sugar Mile a lui Glyn Maxwell sau The Golden Gate a lui Vikram Seth, aşa cum observa Marius Ghilezan.
Raluca Dună nu greşea calificând Euromorphotikon drept „o dublă performanţă, poetică şi politică, fiind, poate, cel mai «ideologic» (de fapt, antiideologizant) volum apărut la noi în ultimii ani“, „unul dintre volumele cele mai originale publicate“ în 2010, „una dintre cele mai subversive cărţi apărute în postcomunismul românesc!“. Ar fi de adăugat şi că este o carte scrisă de un cărturar pentru alţi cărturari, o alegorie şi o „jucărea“ – vorba Deleanului – menită să amuze, vorbind despre lucruri cât se poate de serioase, un labirint sau o grădină barocă, un parc Bomarzo în care figuri şi nume aparent cunoscute poartă în direcţii culturale multiple, fără a fi, totuşi, vorba despre un simplu mod rebusistic de a pune lumea în cheie. Caius Dobrescu este un alexandrin a cărui sete nu o stinge nicio bibliotecă europeană şi a cărui originalitate nu păleşte în faţa rafturilor pline cu cărţi de unde îşi împrumută, copios şi cu voluptate, materialele de construcţie.
Caius Dobrescu, Euromorphotikon Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2010
