Bucurestiul Cultural, nr. 107 - Norman Manea, obsesia incertitudinii

CLÉMENCE BOULOUQUE
Fiica lui Noe

În Întoarcerea huliganului, Norman scrie despre cum poţi să te împaci cu exilul. Pe toţi cei care nu au trebuit să fie obligaţi să ia calea exilului, cartea i-ar putea învăţa cum să se împace cu viaţa lor, cu ei înşişi. Calitatea de victimă naşte adesea ruşinea. De asta avem nevoie de clovni şi de asta îi trimite Norman pe ai lui. Clovnii iau chipul celor care se răzvrătesc împotriva pierderii, suferinţei, regretelor şi ruşinii. Ei refuză să se reducă la dimensiunile durerii. Cărţile lui Norman transmit şi bucuria răzvrătită, şi tristeţea răzvrătită.
... Norman a trecut prin ce a fost mai rău din secolul XX şi totuşi vorbeşte despre aceşti persecutori cu o voce blândă, dar fermă, ca pentru a-i priva de furia pe care ar trebui să o nască şi astfel a-i pedepsi. Lupta sa e nesfârşită, la fel ca şi calmul lui neclintit...

PHILIP ROTH
Nu mă mai opream din râs şi îi tot spuneam: „Norman, du-te acasă şi scrie asta“

Cred că am fost primul scriitor american pe care l-a cunoscut Norman. El locuia la Washington şi a venit la New York să mă cunoască, la hotelul unde stăteam. M-a măsurat cu privirea de parcă nu eram primul scriitor american pe care îl vedea, ci primul cowboy american. Ne-am înţeles cumva, chiar dacă la vremea aceea engleza sa era destul de limitată. Nu putea spune prea multe, însă încă de la început am râs mult împreună. De atunci, aveam să tot râdem împreună. El încă nu se hotărâse dacă să se întoarcă la Paris ori să rămână în America. L-am luat la o plimbare în Upper West Side din Manhattan, în toiul după-amiezii, prin aglomeraţia de oameni care ieşiseră la cumpărături, se plimbau sau făceau jogging. L-am condus către piaţa Fairways, unde fructele şi legumele stăteau în grămezi pe tarabe. L-am dus în Citarella´s, să vadă lăzile frigorifice încărcate cu 50 de soiuri de peşti sclipitori. L-am dus la librăria Barnes and Noble, care lui nu i s-a părut un magazin, ci un depozit de cărţi. Voiam să vadă plenitudinea înainte să pornesc la atac, înainte să îi spun că nu numai că ar trebui să locuiască în America, ci ar trebui să stea aici, în New York, în Upper West Side.
Peste vreo cinci ani l-am însoţit la Clădirea Federală din centrul New Yorkului pentru a deveni cetăţean american alături de alţi 500 de fericiţi imigranţi. Am stat mândru alături de el în timpul ceremoniei de depunere a jurământului, am sărbătorit iar servind prânzul la un restaurant italian din Greenwich Village, unde m-a regalat cu cel puţin 20 de poveşti, minunat de întortocheate şi ironice, relatate cu o mulţime de detalii, despre lumea pe care o cunoscuse pe vremea când era cetăţean român. M-am gândit că ar trebui să devină cetăţean american în fiecare zi, dacă acest lucru ar declanşa în el acest şuvoi încântător de poveşti. Nu mă mai opream din râs şi îi tot spuneam: „Norman, du-te acasă şi scrie asta“, amintindu-mi în acelaşi timp ziua aceea de la hotel când avea atât de puţină engleză la dispoziţie, era plin de îndoieli şi agitat şi nici nu-i trecea prin cap ce succes va avea rămânând în America.

ANTONIO TABUCCHI
Urări pentru Norman

Ne-am cunoscut în 2003 la Bard College din New York, unde el predă şi unde mă invitase să susţin nişte cursuri. În realitate însă, eu îl cunoscusem cu mult timp în urmă, când editura Feltrinelli publicase cartea sa de povestiri Fericirea obligatorie, care mă impresionase profund. Era descrisă acolo o atmosferă cenuşie şi deprimantă, unde protagoniste erau suspiciunea şi teama... Acea lume era România lui Ceauşescu, a cărei atmosferă Manea o descria cu o precizie demnă de un raport medical. Acea carte, care ar putea părea de science fiction, e o carte realistă, de un realism feroce...
Din cea mai atroce realitate a secolului XX Norman Manea a trăit cu siguranţă ce e mai rău. Deportat la cinci ani
împreună cu familia într-un lagăr de concentrare din Transnistria (de către regimul fascist românesc, e bine să o spunem, care nu a avut nevoie de „ajutor“ german), Manea este un „salvat“, ca să folosesc un cuvânt al lui Primo Levi. De două ori „salvat“, pentru că nici măcar ceea ce a fost mai rău şi a venit după fascism, adică regimul comunist, nu a reuşit să-l învingă. Dar literatura sa nu este una a mărturiei, de altfel fundamentală pentru toţi cei care, scriind, s-au „salvat“. E o mare literatură, în care factorul estetic este atât de rafinat, încât reuşeşte să transforme experienţa trăită în artă.
O altă carte a lui Manea care m-a impresionat profund a fost cea de povestiri Ottobre, ore otto..., unde memoria unui om care, copil fiind, a suferit violenţele Istoriei găseşte o soluţie literară ce nu mai priveşte biografia, ci, în libertatea scriiturii, atinge sufletul colectiv...
În ciuda exilului american, ce durează de-acum de aproape treizeci de ani, Manea a continuat să scrie în română... Despre acest ataşament faţă de propria phoné... Manea a scris un eseu foarte frumos, Limba exilului, în acelaşi timp manifest literar şi manifest politic, deoarece arată limpede care este patria unui scriitor: nu steagul, nu paşaportul, nu imnul naţional... După părerea mea, el se afirmă ca un mare scriitor cosmopolit (termen pe care, după cum ştim, Stalin îl ura) fiindcă duce cu sine în lume propria sa lume.
... Manea se bucură astăzi de un mare respect din partea criticii şi a publicului
în ţara sa, în Italia, în Statele Unite, în Spania, în Franţa şi în multe alte ţări. A primit recunoaşterea multor premii internaţionale şi s-a spus că merită Premiul Nobel. Să-l primească în anul celei de-a 75-a aniversări este cea mai bună urare pe care i-o pot face prietenului meu Norman.

MICHAEL KRUGER
O prietenie care durează de 25 de ani

Acum mulţi-mulţi ani, am primit un telefon de la Heinrich Böll, care mi-a vorbit despre un tânăr scriitor evreu care în copilărie a fost într-un lagăr şi care nu putea să-şi publice cărţile în ţară sau în străinătate fără să-i fie cenzurate – una dintre acele convorbiri telefonice cu Heinrich Böll, căruia, generos, întotdeauna i-a păsat de scriitorii care aveau probleme, de la Aleksandr Soljeniţîn până la prietenul meu (pe care încă nu îl cunoşteam pe vremea aceea) Norman Manea... Heinrich Böll m-a rugat să public proza Puloverul de Norman Manea, care îmi era trimisă de fundaţia Orient-Occident, o organizaţie nonprofit care traducea şi publica literatură din Europa de Est. Aşa că am publicat această povestire sfâşietoare în primul număr din 1985 al revistei mele, Akzente...
Când Norman a venit în Occident,
ne-am împrietenit. Eu l-am ajutat puţin să-şi găsească editori în Europa şi în cele din urmă l-am publicat chiar eu. Acum ştiu puţin mai multe despre tinereţea lui în România şi sunt fericit că această prietenie, ce a început cu un Pulover – care, că tot veni vorba, a fostul primul text pe care l-a publicat în Vest – durează de 25 de ani.

MERCEDES MONMANY
Paralele familiare

La fel ca alţi mari scriitori central-europeni ai vremurilor noastre – ungurii Imre Kertész şi György Konrád ori sârbul Danilo Kiš –, Norman Manea va rămâne întotdeauna marcat de povara trecutului şi de cele două tiranii pe care le-a simţit pe pielea lui, una după alta... Această experienţă a fost tradusă, uneori, într-un magnific şi tulburător amalgam de genuri care nu se dă înapoi de la nimic în povestire: eseu, reflecţii filosofice, istorice şi politice, memorii şi autobiografie, precum şi, desigur, splendidul exerciţiu al ficţiunii pure, plină de ironie şi de apărarea individului ca outsider de temut.... Norman a devenit pentru mulţi dintre noi, prin extraordinarele sale opere care transcend genurile, precum întoarcerea huliganului, sau prin incomparabilele lui eseuri – unele dintre cele mai bune din vremurile noastre –, ca acelea adunate în volumul Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, ori prin povestirile sale din Ceaiul lui Proust, un autor care poate decoda tiraniile, indiferent ce formă ar lua ele. A devenit ochiul critic extrem de atent şi de caustic înainte şi după coşmar. Cu o subtilitate pătrunzătoare, el disecă o lume invizibilă şi subterană, apele stătute în care ne bălăcim toţi cei care am trăit – fiecare cu propriile idiosincrazii specifice – sub jugul unor regimuri autoritare.

LUCA FORMENTON
Mulţumesc pentru
că ne-ai făcut să fim mai buni

L-am cunoscut pe Norman Manea în 1994, într-o zi ceţoasă şi rece de la sfârşitul iernii, la Milano, în prima dintre librăriile Feltrinelli, cea de pe via Manzoni, lângă La Scala. Într-o mică aulă de la etaj, le prezenta cititorilor italieni ultimul său volum de proză scurtă, Fericirea obligatorie. Eu deja mă cufundasem în lectura acestor povestiri, fiind absorbit pe loc de atmosfera magică pe care o evocau scrierile lui. După încheierea evenimentului, i-am fost prezentat lui Norman de o prietenă comună, Maria Nadotti, ziaristă şi traducătoare. Am fost imediat fascinat de umorul spiritual al lui Norman, precum şi de înţelegerea şi compasiunea profunde faţă de natura umană, care se degajau din felul cum vorbea. Din una în alta, am ajuns să vorbim despre opera literară a lui Norman şi am simţit un imbold nestăpânit să îi spun că sunt editorul italian perfect pentru eseurile sale, care încă nu fuseseră traduse.
Şi, astfel, publicând Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, s-a legat între noi o prietenie care s-a adâncit de-a lungul anilor. Astăzi, firma mea, Il Saggiatore, este editura italiană care se poate mândri că a publicat toate scrierile lui Manea.

BERNARD COMMENT
Un mare scriitor
şi prieten

Am descoperit scrisul lui Manea prin fragmentul de roman publicat într-o revistă într-o traducere execrabilă, care apăsa ca o ameninţare fatală asupra acestei opere. Am decis atunci să-i alertez pe Norman şi pe agentul lui şi am găsit până la urmă soluţia pentru a recupera drepturile la Întoarcerea huliganului şi a publica această carte superbă în colecţia „Fiction et Cie“ pe care o conduc la Editions du Seuil. Lucrând la nivelul detaliilor acestui text, am apreciat importanţa lui şi impresionanta complexitate pe care Norman ştie să o dea relaţiei sale cu timpul...
Niciodată nu e uşor să impui o carte de înaltă valoare literară, mai ales atunci când construcţia ei este ambiţioasă şi contracarează facilităţile linearităţii. După părerea mea, Întoarcerea huliganului e o capodoperă. Am fost deci foarte plăcut surprinşi când, în vara anului 2006, principalele ziare şi reviste franceze au reacţionat cu entuziasm la acest roman şi
i-au făcut o primire critică de mare calitate. Toate acestea au condus destul de firesc la obţinerea, cu unanimitate de voturi, a prestigiosului Premiu Médicis pentru roman străin în toamna aceluiaşi an. Este o consacrare, însă opera continuă, se înnoieşte, aşa cum o atestă ultimul roman al lui Norman Manea, Vizuina, unde regăsim temele dragi autorului (exilul, întoarcerea figurilor din trecut, traumatismul tiraniilor), cu o tonalitate mai voioasă şi o parte mai importantă acordată dialogurilor şi care ia uneori un aspect foarte hazos, chiar şi atunci când tragicul irupe.
Norman Manea e un mare scriitor, a devenit şi un prieten pentru mine şi sunt fericit că, în felul ei, Franţa a contribuit la recunoaşterea mondială de care el se bucură astăzi.

CLAUDIO MAGRIS
Pentru Norman

... Încă de la începuturile sale literare, Norman Manea a denunţat perversiunea totalitară şi pervertirea pe care aceasta o produce în sufletul oamenilor, inclusiv al scriitorilor, corupţia lentă ce pune stăpânire pe om asemenea unui viciu, pe care
în cele din urmă acesta nu reuşeşte să o distingă de propria natură, sfârşind prin a nu-şi mai da seama de ea. Toate acestea au dus... la revocarea unui premiu şi la atacuri personale îmbibate de antisemitism, bine înrădăcinat în multe sectoare din ţara sa, care a avut unul dintre cele mai rele şi mai rasiste fascisme. Romanul său Plicul negru – scris, cenzurat, rescris, într-un riscant joc de-a v-aţi-ascunselea cu cenzura şi totodată sfidător la adresa acesteia, în cele din urmă republicat în libertate – e o parabolă grotescă şi spectrală a raportului dintre scriitură şi putere, unde cenzura devine tema, obstacolul şi substanţa construcţiei narative.
Amabil, taciturn, fratern şi ironic melancolic, plin de modestie şi de înţelegere pentru viaţă, singuratic şi timid, deşi curajos, puternic ancorat în sentimente şi afecte, Manea ar fi preferat cu siguranţă să nu stea faţă în faţă cu istoria şi cu „violenţa ei distrugătoare“, cum o numea Nietzsche; se simte fără îndoială mai degrabă Charlot decât Ahile. Dar Charlot, când se trezeşte în învălmăşeală împotriva voinţei sale, poate să se lupte la fel de curajos ca Ahile, caraghios neînfricat sub loviturile istoriei asemenea clovnului de circ, invincibil în mijlocul loviturilor care se abat asupra lui. Nu întâmplător clovnul şi circul sunt o metaforă centrală în opera lui Manea. Istoria apare ca un circ sângeros şi tragicomic, un carnaval grotesc unde râsul e când feroce, când generos, când înţelept, când idiot, când eliberator, când prevaricator, când adevăr, când minciună.
Măreţia literară a lui Manea constă
în capacitatea sa de a analiza subtil procesele larvare de degradare, subteranele sufletului şi ale sentimentelor în care se elaborează mecanismele rezistenţei, dar şi ale duplicităţii şi ale experimentării curajoase, carnavalul dezlănţuit şi baroc al minciunii generalizate. Manea ştie că barbaria nu s-a sfârşit odată cu căderea marilor totalitarisme şi că şi „societatea deschisă, democratică înregistrează o diminuare a decenţei, a generozităţii, a grandorii“, batjocura blasfematoare, luarea în derâdere a umanului se extind până când ajung să neutralizeze orice valoare, dar şi pe sine. Şi, pentru cel care are o humanitas mitteleuropeană făcută din umor, pietate, solidaritate şi ironie, să trăieşti
în această lume este, poate, un mod de a trăi în exil.