Pe aceeași temă
Curajul interpretativ al cercetătorului, atent cititor al tuturor contribuţiilor autorului „şaizecist“, îşi ia ca suport iniţial câteva afirmaţii făcute de enigmaticul Bănulescu abia în ultimii săi ani şi parcă în treacăt. Scriitorul atât de parcimonios în a vorbi despre sine, despre biografia lui, despre opera şi arta sa literară, a intrat pe ultima turnantă într-o fază confesiv-testamentară, contrazicând net clişeele critice deja formate asupra scrisului său. Iată un fragment despre Rebreanu, figură care l-a fascinat pe Ştefan Bănulescu şi pentru care a mers, în tinereţe, în cercetare de teren la Prislop: „El a rămas figura care m-a obsedat o viaţă întreagă. Cum a fost posibil ca în această proză românească, invadată mereu de bube de stil, cum a fost posibil ca omul acesta să aducă lumina cuvântului simplu? Totdeauna am privit la el ca să fur o rigoare. Eu am fost numit stilist. Inexact! Să ştiţi că am căutat rigoarea cuvântului“. Şi, încă mai clar: „Eram prea legat, strânsesem prea mult în mine din această lume, care nu era o lume ireală. Ireală a apărut criticilor, care erau crescuţi în plin comunism. Ei nu mai aveau nici o punte de legătură. Criticii fals au socotit că eu sunt un scriitor al lumilor fantastice. Inexact. Lumea asta este foarte realistă. Ceea ce am pus eu pe masă era o lume care a trăit şi trăieşte încă în foarte mulţi oameni“.
Stilist, indubitabil Bănulescu este; creator al unei lumi fantastice, de asemenea. Plecând însă de la aceste surprinzătoare afirmaţii şi negaţii finale, Bogdan Popescu vrea să analizeze şi, la rândul lui, să pună pe masă realitatea documentară de sub aburul fantastic sau magic bănulescian. Cu opera şi personajele scriitorului în minte, în memoria activă ce permite comparaţii, filiaţii şi asocieri, el îi parcurge etapă cu etapă biografia. Rezultă un portret în mişcare şi o sumedenie de fire subţiri, dar vizibile, ce leagă experienţele ficţionale ale lui Ştefan Bănulescu de experienţele şi episoadele lui de viaţă.
Dacă s-ar fi limitat la o atare operaţiune de reinserţie şi decodare, cercetătorul merituos ar fi fost felicitat pentru rezultatele cercetării sale şi încurajat, cu mângâieri paterne de specialişti titraţi, să continue pe această linie. Dar cartea lui Bogdan Popescu îşi depăşeşte mizele declarate, şi o face în alte două direcţii, în care se manifestă – la cel mai bun nivel – scriitorul.
Prozatorul mai tânăr face din marele antecesor „şaizecist“ un personaj în toată puterea cuvântului, studiat în manifestările şi-n lungile lui tăceri. Şi urmărit, pas cu pas, în calupuri biografice distincte. Legătura cu opera (identificarea ei) devine, dacă nu un pretext, un fundal pe care se manifestă personajul Bănulescu, la diferitele lui vârste şi în epoci ele însele foarte diferite. E mai întâi prima copilărie, în viermuiala clanului Bănulescu, în Făcăienii de pe „cusătura“ dintre ţara grâului şi ţara peştelui. E apoi pre-adolescenţa elevului, „vărul de la ţară“ descins în marele Călăraşi pentru a sorbi din izvoarele culturii. Vine la rând mobilizarea tânărului într-un detaşament de muncă forţată, dintre cele rezervate „elementelor duşmănoase“. Este epoca nouă, a socialismului biruitor, în care Bănuleştii, cu tot cu tatăl primar de sat, se văd alungaţi din Făcăieni; şi în care toată progenitura va semna o telegramă disperată către Dej, pentru salvarea turbulentului şi încăpăţânatului cap de familie. Apoi Şcoala de Literatură şi secvenţe din viaţa de cămin, cartele, prietenia cu Nicolae Velea şi constituirea, încă de pe acum, a unui halou de mister în jurul acestui tânăr, Ştefan Bănulescu, care vorbeşte atât de puţin, se exteriorizează atât de rar şi este de multe ori acolo unde nu te-ai aştepta să fie. Curând îl găsim în presa culturală, la Gazeta literară proaspăt înfiinţată, unde ajunge cu sprijinul lui Zaharia Stancu (prieten bun cu Aurelian Bentoiu, unchi de-al doilea al lui Bănulescu) şi unde semnează o serie de articole pe linie ideologică, îndeosebi din speţa reportajului comandat. Dar tot acum se fac observate şi primele manifestări de independenţă, sau baremi de îndărătnicie ţărănească sub presiune redacţională. Colegul de generaţie al lui Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Cezar Baltag, G. Dimisianu şi al altor tineri promiţători susţinuţi de temutul Paul Georgescu intră într-un conflict surd cu însuşi tartorul Gazetei literare – aşa cum, ceva mai târziu, i se va întâmpla şi cu Eugen Barbu, la Luceafărul. Urmează debutul editorial (în 1960), neconcludent pentru scriitor, dar foarte concludent pentru spiritul epocii; şi, peste câţiva ani, adevăratul debut de prozator, cu nuvelele din Iarna bărbaţilor (1965) ce aveau să schimbe complet şi ireversibil traiectoria lui Ştefan Bănulescu, palierul ei de notorietate. Cu un nou statut, de scriitor consacrat, omologat deopotrivă de critica din ţară şi de exilul românesc (Zaharia Stancu îl susţine în continuare; Matei Călinescu scrie despre el la superlativ; însuşi Eliade l-a citit şi îi apreciază nuvelele), Bănulescu va călca de-acum altfel prin lumea noastră culturală. Mai apăsat, mai cu greutate, cu simţul de răspundere al insului conştient de valoarea lui literară şi de capitalul său social. Personajul e la fel de tăcut, dar lungile lui tăceri capătă, deodată, o altă semnificaţie. Ele uneori îi şi sperie pe neofiţi, fiindcă scriitorul pare un deţinător al secretelor zeilor tutelari, un ştiutor al nevăzutelor de la etajele superioare ale oficialităţii.
Prozatorul va specula la maximum această condiţie de mister şi ghemul de posibilităţi, închipuite sau nu, din care va trage exact firele care-i convin. Primeşte funcţii şi apoi renunţă la ele pentru a călători intens în străinătate, negociază fonduri, ajută şi se lasă ajutat. Împrumută sume uriaşe de la Fondul Literar cu intenţia declarată de a amâna la calendele greceşti returnarea lor.
Se străduieşte – şi reuşeşte, de la 40 de ani încolo – să trăiască exclusiv din colaborări, drepturi de autor şi menţionatele, repetatele împrumuturi. Impus definitiv cu Cartea de la Metopolis (1977), Ştefan Bănulescu devine un scriitor canonic al epocii postbelice, aflat în admiraţia încrucişată a figurilor culturale proeminente din ţară şi din exil. Astfel că intrarea operei sale într-un con de umbră, după dispariţia scriitorului (1998), este de neînţeles la nivelul unei individualităţi artistice care a devenit exponenţială. Dar este explicabilă la un nivel macro: căci statutul şi lumea scriitorului român şi-au pierdut mult din prestigiul fascinator de dinainte de 1990. Imaginea scriitorului ce vrea să fie numai scriitor (cum voia Bănulescu) nu mai are astăzi nici pregnanţă socială, nici valoare de reprezentativitate. Din această perspectivă, modul în care profilul personajului din cartea lui Bogdan Popescu se constituie, se încheagă şi se impune, pentru ca la finalul finalului să devină palid şi destrămat, îmi pare edificator pentru destinul oricărui bun scriitor. Citiţi deci cu atenţie biografia lui Ştefan Bănulescu scrisă de Bogdan Popescu. Nu vă simţiţi neimplicaţi...
Ca prozator îmbrăcând hainele cercetătorului (nu şi stilul acela tern, fără relief, din atâtea teze de doctorat), Bogdan Popescu îşi urmăreşte şi îşi construieşte personajul central. Dar n-ar fi putut să facă asta fără o reconstituire, din interior, a lumii lui de obârşie, revenită obsesiv în prozele bănulesciene fantastice, magice... E vorba despre lumea ţărănească. Avariată şi poate chiar distrusă în anii comunismului, ea pulsează vie şi tânără în copilăria lui Bănulescu la Făcăieni, ca şi în paginile de mai târziu ale scriitorului, care o stilizează până la a o face mitică. Fascinat de Rebreanu, Ştefan Bănulescu e de fapt un sadovenian; şi meritul cel mai important al cărţii de faţă este că ea vine cu lumea realităţii primare în lumina unei viziuni scriitoriceşti care o scoate din timpul istoric. Şi chiar din cel al propriilor experienţe biografice, aşa cum reiese din alte fragmente confesive, târzii, ale prozatorului „şaizecist“. „Toate cărţile mele au rădăcini în locurile de obârşie şi în vârsta când retina e limpede şi neatinsă de oboseală“, declară el într-un loc. În altul, foarte pe scurt, ca un subiect clasat: „În satul meu natal nu am fost. Pentru mine e o lume închisă“. În fine, în ceea ce ar putea fi considerată o confesiune de atelier, făcută în anii ´80: „Mi-a dat Dumnezeu o lume pe care n-am trădat-o, nici prin gestul de a mă întoarce la ea după ce m-am desprins de malurile ei şi, dacă o fac acum, prin răsuflarea minţii, o fac ştiind că n-o sperii şi n-o alung, cum aş fi putut s-o înspăimânt, s-o alung şi s-o pierd călcând-o prin întoarcerea unor paşi prea străini, prea îngroşaţi şi obişnuiţi cu piatra seacă“.
Pentru a nu falsifica în vreun fel această reprezentare suspendată în literatură a unei lumi ce nu mai există decât aici, în paginile de literatură, Bogdan Popescu procedează invers decât în desfăşurătorul biografiei bănulesciene. Unghiul lui nu mai e biografist şi istorist, ci pur literar. Datele verificabile şi elementele concrete, coordonatele de teren sunt utilizate cu precauţie, până la punctul în care realitatea istorică se ecranează şi spaţiul explorat se topeşte în „câmpia plantelor“, într-un „gogolian şi odobescian ocean de iarbă“. Sunt, bineînţeles, ascultaţi şi portretizaţi sătenii cu guri rele şi vorbe urzicătoare, cu mintea lor sucită şi „zburătoare“, în parlamentele lor duminicale de prin cârciumi. Dar lumea aceasta ştiută a satului românesc e în cazul Făcăienilor lui Bănulescu o „enclavă“ ocrotită, paradoxal, nu de munţi, ci de „nesfârşirea pustiului de iarbă“.
Vastitatea Bărăganului dă o dimensiune neaşteptată aşezării omeneşti şi introduce o perspectivă insolită pentru comunitatea cu o imensă văgăună deasupra capetelor: cerul întreg. Vederea nu mai poate cuprinde spaţiul, iar vietăţile scăldate într-o lumină solară ucigătoare au un contur tremurat. Aici, ca în puţine alte părţi, ţăranul e un bun român, dar şi un om proiectat cosmic. Silueta lui, în ochii mai târziu ştiutori şi înţelepţi ai copilului de-acum, se profilează şi se decupează memorabil pe ecranul bolţii cereşti ce se lipeşte, la orizont, de întinderea câmpiei. De aproape, de foarte aproape, simbolul survine uşor, pe cale... naturală, în acest spaţiu neverosimil al deschiderii nemărginite – şi într-un timp alunecând din cel istoric.
Pendulând cu rezultate remarcabile între critică, istorie literară şi literatura propriu-zisă, Bogdan Popescu a scris biografia neobişnuită, aproape exotică, a lui Bănulescu pe care marele prozator „şaizecist“ o merita.
Bogdan Popescu, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu, prefaţă de Eugen Simion, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010
