Pe aceeași temă
Cartea lui Philip Roth este o carte despre bătrâneţe şi moarte. Eroul are o relaţie specială cu moartea: în tot cursul vieţii, dar mai ales după 50 de ani, viaţa lui este adesea pusă în primejdie de boli grave, operaţii grele, cu risc mare: după 60 de ani, este internat în fiecare an la spital, de şapte ori în şapte ani succesivi. Pe de altă parte, încă din tinereţe, când era perfect sănătos, era bântuit de gândul morţii.
Eroul îşi exprimă clar concepţia sa despre moarte: „Nu există decât trupurile noastre. Dacă ar fi fost să-şi scrie vreodată autobiografia, ar fi intitulat-o «Viaţa şi moartea unui trup de bărbat»“. „Moartea e moarte şi atât – nimic mai mult.“
Această definiţie a morţii exprimă ruptura cu orice religie, cu orice iluzie a unei vieţi de după moarte, caracterul absolut al morţii. (Ce-i drept, ea este incompletă, fiindcă reduce moartea la aspectul ei biologic, medical: încetarea funcţiilor vitale. Dar moartea este şi moartea unei persoane.)
În cartea lui Philip Roth moartea nu are nici o semnificaţie, nici morală, ca în Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi (cine trăieşte urât, rău moare greu), nici socială (moartea are o semnificaţie diferită în epoci sociale diferite): moartea nu e contextualizată în nici un fel.
Locaţiile simbolice ale romanului sunt spitalele şi cimitirele, iar evenimente relevante sunt înmormântările, care oferă prilejul celor rămaşi în viaţă – rude, prieteni – să îşi exprime atitudinea faţă de cel mort, fie de neputinţă, muţenie, fie convenţională.
Eroul ia cunoştinţă cu spitalul încă la 9 ani, cu prilejul unei operaţii uşoare, de hernie: cum această operaţie este aproape fără risc, episodul e introdus de autor numai ca indice al temei romanului.
Desigur, romanul nu constă numai din boli, internări, înmormântări: un rol important îl are viaţa sentimentală şi sexuală a eroului, căsniciile lui succesive, portretul femeilor cu care intră în relaţii şi mai ales a celei de a doua soţii, Phoebe, adevărata tovarăşă de viaţă a eroului, un sprijin sigur, mai ales în situaţiile de primejdie.
Totuşi, criza sexuală a eroului la 50 de ani, aventurile lui extraconjugale – prima, cu tânăra lui secretară, aventură în fond lipsită de importanţă, a doua, o pasiune de durată cu o manechină daneză de 24 de ani, Merete – pot fi puse şi ele în legătură cu încercarea de a „fenta“ bătrâneţea şi moartea, cu „forţa acelei senzaţii de unicitate sublimă pe care ţi-o dă o relaţie sexuală nouă sau o aventură amoroasă proaspătă şi care este opusă depersonalizării ucigătoare resimţită atunci când eşti grav bolnav“.
Cea de a doua aventură a eroului va duce la o catastrofă, la destrămarea căsniciei eroului, căci Phoebe nu poate ierta infidelitatea şi minciuna şi îl părăseşte pe erou. Iar acesta, care se simte obligat să se răscumpere cumva, se căsătoreşte cu Merete, despre care descoperă însă repede că, dincolo de sexualitatea ei exacerbată, nu valora nimic şi mai ales că boala o îngrozea, în faţa primejdiei era neputincioasă. Un medic spune despre ea, cu prilejul unei operaţii: „Această femeie nu e o prezenţă, e o absenţă“. Iar eroul îşi dă seama că „înlocuise cea mai benefică soţie cu una care claca la cea mai mică solicitare“.
Romanul lui Roth este o descriere necruţătoare a bătrâneţii, a disoluţiei omului care îmbătrâneşte, a împuţinării lui fizice şi morale. „Bătrâneţea nu e o bătălie, este un măcel.“ Philip Roth arată, de asemenea, transformarea radicală pe care o determină bolile grave, de exemplu, a lui Phoebe, după un grav atac cerebral, sau a fostului său şef de la agenţia de publicitate la care lucrase, a lui Kramer, în urma unui cancer la creier: persoanele încetează să mai fie ce au fost („nu mai eşti tu“, cum remarca Livius Ciocârlie în cartea sa Bătrâneţe şi moarte în mileniul III).
Magistrală este arta lui Philip Roth în caracterizarea personajelor prin cuvintele lor (de altfel, singurul personaj ale cărui gânduri le aflăm este eroul, celelalte personaje sunt caracterizate numai prin cuvintele şi faptele lor).
Reprezentativă pentru această artă este prezenţa în reproducerea vorbirii personajelor a unui element oarecum imprevizibil, ceea ce am putea numi un neverosimil de primă instanţă, care abia el dă senzaţia de autenticitate – aşa cum, la Tolstoi, cauze mărunte, neînsemnate pot determina, aparent ilogic, schimbări radicale în atitudinea personajelor („conspiraţia detaliilor“, după expresia lui Kundera). De exemplu, la mormântul tatălui ei atât de iubit, Nancy, fiica eroului, nu vorbeşte deloc despre cel dispărut, ci despre cimitirul în care este îngropat.
De reţinut sunt cele trei convorbiri ale eroului cu trei persoane: văduva fostului său şef şi doi foşti colegi, acum internaţi la spital şi suferind de boli incurabile. Aceste vorbiri divulgă atitudinea faţă de moarte, pe care bolnavii nu o pot privi în faţă; ei se mint pe ei înşişi. Unul dintre ei, bolnav de cancer de prostată, afirmă că boala l-a eliberat de inhibiţii, de „blocaj“ şi că acum îşi va putea scrie memoriile – celălalt vorbeşte de externarea sa, care, de fapt nu va avea loc niciodată.
Totodată, aceste conversaţii se înscriu în încercările lui „Orişicine“, ale eroului de a înţelege moartea, de a se obişnui cu gândul morţii („de s´y apprivoiser“, cum spunea Montaigne, pe urmele maximei stoice „învaţă să mori“).
Aceeaşi funcţie o are şi lunga conversaţie a eroului cu un gropar. Pentru gropar îndeletnicirea sa, a săpa gropi pentru morţi, nu se deosebeşte cu nimic de orice altă meserie care trebuie îndeplinită conştiincios. El descrie pe un ton neutru, profesionist, toate detaliile operaţiunii: „Fundul trebuie să fie destul de neted ca să poţi aşterne un pat pe el“.
Eroul ar vrea să se apropie prin acest ocol de înţelegerea propriei sale morţi: el este acela care va sta culcat în groapă. J.M. Coetzee, autor al unui articol din New York Review of Books (octombrie 2008), consacrat ultimelor patru romane grupate de Philip Roth în „romanele scurte Nemesis“, din care face parte şi Everyman, insistă asupra acestui episod. În carte eroul mulţumeşte groparului: „Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus şi pentru cât de limpede mi-ai spus. E o educaţie bună pentru un om mai în vârstă“. „Acest episod modest, dar frumos“ – conchide Coetzee – „dăruieşte într-adevăr o bună educaţie, nu numai cum să sapi o groapă, dar şi cum să scrii, cum să înfrunţi moartea, toate laolaltă.“
Povestea lui Orişicine, ca şi celelalte romane ale lui Philip Roth, dovedeşte vitalitatea romanului realist, care nu are nevoie de acrobaţiile formale, de complicarea tehnică a formulei, care transformă romanul într-un rebus lipsit de orice semnificaţie umană.
* Philip Roth, Povestea lui Orişicine, traducere din limba engleză şi note de Fraga Casin, Iaşi, Polirom, 2007 (titlul originalului: Everyman, 2006).
