Pe aceeași temă
Fiicele lui Nereu mai înoată în cortegiu cu Triton, care cheamă din cornul de scoică, ştie secretele abisului de la chiar Poseidon, tatăl lui; şi le arătase calea navigatorilor argonauţi3, în lacul din deşertul libian. Avea ochii de apă şi părul verde i se prindea în solzii mărunţi de pe trup. Câteodată apărea cu picioare de cal, ca centaurul-peşte; sau cu două cozi încolăcite; cu aripioare de delfin. Mai erau Forcis şi fiicele lui, gorgonele, Meduza... căci înfăţişările şi apariţiile fiilor mării nu cunosc numărătoarea şi în largul nevăzut se amestecă între ele dispreţuind îngrădirea regnurilor... şi Proteu, bătrânul, păstorul turmelor de foci. Ghicea viitorul ca şi cum ar fi văzut prin straturile de apă, într-un glob de cristal, întregul mers al lumii... şi naidele... miile de oceanide... şi nimfele apei ce se ridicau în aburi până la nori şi cădeau să adape izvoarele şi râurile...
Cu toată această seminţie versatilă, mereu schimbătoare, cu trupul înjumătăţit, prins la întretăierea dintre specii, cu fiinţe mai bătrâne decât zeii din panteon, cu toate creaturile mării se înrudea zeiţa locului, Afrodita Kypria.
Diona, mama ei, născuse în largul mării, deasupra valurilor, iar pruncul ei trebuie să-i fi fost aidoma – zeiţă, dar pe jumătate om şi-n rest creatură marină. Afrodita a purtat ascuns în corpul ei dezirabil şi perfect forma de nereidă şi mai era confundată cu Derceto, cea cu părul învolburat, care venise în Cipru înotând din lacul sărat de la Ascalon. Chiar şi acolo ajunsese pe râurile interioare, tocmai din fluviile gemene, din apa dulce de la început, din Apsu amestecată cu apa sărată, din marea primordială, Tiamat. Se aşeza oriunde bălţi sau ochiuri de apă stăteau între mare şi pământ. Mai sălăşluise la Hierapolis, unde încă există lacul ce-i era consacrat, cu izvoare profunde, vii, de neînţeles şi logic miraculoase în oraşul arid şi ruinat.
Se arăta ca jumătate om, jumătate creatură a mării, cel mai adesea avea coadă de peşte.
Uneori purta mitră înaltă, coliere după moda orientală şi părul împletit în cozi, peste umăr4. În sanctuarul ei, îşi odihnea corpul de sirenă, sprijinită de doi lei auriţi. Alteori este cu totul şi cu totul grecizată, înfăşurată în peplu sau tunică şi pe cap, calatos, dar încă mai încalecă un leu. Alteori arată ca şi Cibele, stă pe un tron, între doi lei, şi ţine în mâna dreaptă un sceptru şi o tamburină în stânga. Alături de soţul ei Hadad, statuia de la Hierapolis o înfăţişa ţinând în mână un sceptru şi un fus, simbol al destinului. Era înconjurată de un nimb de raze, iar pe cap avea o coroană cu turnuri suprapuse, arătând că este patroana unei cetăţi sfinte. Purta veşminte aurite, brâul brodat al Afroditei, iar pe frunte o piatră preţioasă, al cărei foc interior lumina noaptea templul. La fel a fost văzută pe altarele de la Heliopolis, Neapolis şi-n toate oraşele orientale de pe costa siriană până la Petra, uimind mereu călătorii, care spuneau că, în templu, ochii ei neomeneşti îi urmăreau în orice colţ.
Dar toate aceste podoabe nu puteau ascunde evidenţa: trupul de peşte al zeiţei, de care nici cea mai dorită dintre divinităţile panteonului olimpian nu reuşise să scape cu totul. Din când în când, acesta se resuscita din matricea internă, ca pe vremea marii spaime, când înfricoşaţi de Tifon, cel îngropat azi sub vulcan, zeii fugiseră în Egipt şi se transformaseră în animale.
Camuflajul cel mai la îndemână pentru zeiţă fusese pielea de peşte5, dar repede acest episod este lăsat uitării. În Cipru, pe plaja din faţa sanctuarului ei, zeiţa terminase călătoria, ajunsese în port, la liman. Toate celelalte peregrinări sunt uitate, ca şi formele lor, credinţele, sacrificiile, tot apanajul. S-a produs o mutaţie genetică şi mitică. Afrodita rămâne una singură, unică reprezentare.
Pe Derceto-Atargatis, corpul ambivalent trebuie să o fi ajutat să devină o prolifică şi proteică zeitate. Ca şi cum ar fi fost prima născută din mare, venită din amorf, dar aducând cu ea codurile de legi ale unei civilizaţii originare, nimfa întemeia oraşele, îi învăţa pe oameni cultul zeilor în temple, cum să aducă dreptatea, să asculte de judecători. Ei i se datorau toate invenţiile. Era chezaşa generaţiilor viitoare şi, ca într-o mare arcă a lui Noe, în templul ei de la Hierapolis trăiau în libertate animale din toate speciile6. Pe întreaga coastă levantină era asimilată cu o zeitate mai veche, care însuma toate atributele feminităţii. Şi aceasta, la rândul ei, cobora dintr-o genealogie a începutului, dintr-un panteon străvechi, din zeiţa asiriană Mylitta, mai cunoscută sub numele generic Ninlil, cea care în primul mileniu devine soaţa lui Assur şi se confundă cu Ishtar de la Ninive. Atât de departe în trecut se derulează linia genetică a nimfei Derceto7. Până să ajungă pe insula cipriotă, făcea parte din seminţia zeilor orientali care-şi părăseau templele unde se născuseră şi se îndreptau spre alte porturi, luând uneori forma unor făpturi subacvatice. De aici aspectul civilizator al nimfei marine, care când iese din valuri este, în acelaşi timp, un animal primordial, la graniţa dintre specii, dar şi purtătorul unei întregi istorii, ce porneşte dinspre răsărit să civilizeze noile lumi.
Zeităţile migrează din plictiseală, din vreun capriciu de nemuritor.
Mulţii fideli nu le mai sunt pe plac şi ritualurile instituite tot de ele devin rutină. Sanctuarele se umplu de statui, de amulete şi de mirosul îngreţoşător al Holocaustului. Fiecare episod din viaţă le este cunoscut, iar justiţia lor, pedepsele pe care le pot împărţi la orice abatere, îi înspăimântă pe adoratori. Zilele, procesiunile, calendarul, ciclica derulare – toate sunt numărate şi finite, timpul aparţine marilor zei ai panteonului, care stau închişi în universul perfect, fără ieşire, plecare, rămas bun, părăsire sau abandon. Dar evoluţia se încheie definitiv pentru zeităţile al căror cult a ajuns la apogeu, ele rămân prizonierele templelor lor perfecte, ritualului instituit şi repetat până la saţietate. Pe când zeităţile secunde, micile vietăţi la graniţa sacrului, zeii proteici, creaturile cameleonice, care îmbină genetica divină, umană şi animală, la fel ca nimfa Derceto, pot să coboare oricând de pe altar, să se scufunde în apele mării, să revină în magma începutului şi să înceapă o călătorie. Nici o preconcepţie sau prejudecată nu le opreşte.
Prin ele se continuă evoluţia speciilor divine, selecţia naturală. Călătoria şi transformarea rămân atributul divinităţilor proteice, doar ele pot migra şi răspândi progeniturile credinţei. Din zecile de oraşe levantine ajung până la Delos sau în capitala imperiului, în cetatea eternă; şi se regăsesc oriunde marea şi apa brăzdează uscatul. Cărăuşia divină rămâne simplă8. Dar dincolo de imaginile de argilă, de amulete, de statuetele sculptate în piatră sau chiar şi în geme, de icoanele purtate de credincioşi, creaturile divine trebuie să fi călătorit prin propria lor voinţă. Aveau darul şi puterea să apară oriunde, să se arate în cele mai neaşteptate locuri, iar călătoria lor părea mai mult o peregrinare de voie. Nimfele marine cunoşteau toate ascunzişurile izvoarelor subterane, aveau branhii ca să respire când se scufundau în lacurile freatice, ştiau canalele izvoarelor şi veneau la suprafaţă în heleştee şi bălţi, mergeau cu râurile şi fluviile, până în mare şi ocean. Cine le vedea rămânea tulburat, temător.
Numele lor nu era chemat de vreun preot în templu, nu stăteau doar pe altarele desemnate, ca toţi ceilalţi zei, stăpâneau atâtea lucruri, dar nu era clar ce puteau să-ţi ofere, priveau pline de capricii, pândind vreo greşeală. Şi-apoi nu aparţineau regnului cunoscut. Aceste temeri au făcut ca ele, pe cât de pline de resurse, în final să rămână ascunse în magma apelor primordiale, unde mai înoată încă în întunericul abisului. Spre deosebire de ele, în memoria de suprafaţă, pe ţărmul însorit au rămas doar zeii panteonului. Ei sunt cunoscuţi în întregul lor, nimic nu a scăpat veneraţiei scrutătoare a credincioşilor. De aceea subjugă cultul celorlalte mici zeităţi, animale, nereide, tritoni, nimfe, eroi. Afrodita e amintită şi adorată ca cea născută în largul mării, adusă la mal de calma adiere a zefirului. Îşi pierde toate celelalte caracteristici. E un organism divin perfect evoluat, dezbărat de toate atavismele mitice. E numai şi numai zeiţa instinctului primar, acoperit şi el de accesoriile seducţiei, pe care i le oferă Orele, pe plaja de la Palaepafos. Nicăieri în genomul ei divin nu mai se găsesc cromozomii nimfei jumătate sirenă, care se transformase înfricoşată cu totul în peşte, ascunzându-se în lacul de la Ascalon, care-i dăduse naştere miticei regine Semiramis.
Cine ar mai crede că, pe altarele vechi siriene, zeiţa era mamă divină, că guverna cerul, pământul şi marea, însoţirea, naşterile şi războiul, că mai era soaţa lui Hadad? Tot acel amestec, de neînţeles în noul panteon, sincretismul care contravine ordinii naturii, doar acelaşi zeu nu putea stăpâni contrariile – toate au rămas departe în trecut.
Când ajunge în Cipru îşi va pierde identitatea veche, compusă din atâtea alte identităţi, dintr-un mozaic de credinţe, nu va mai fi un hibrid, o statuie veche căreia îi era înlocuit capul sau corpul, să deservească un nou zeu al momentului. Toate liniile evolutive care păreau prolifice la un moment dat se încheie; nodurile evolutive nu se desfac. Rămâne o singură linie de descendenţă, iar zeiţa iese din mare, cu înfăţişarea ei perfectă şi dezirabilă şi cu un singur nume. Nimfa primitivă primeşte doar atributele farmecului şi seducţiei, trăsăturile ei străvechi sunt lăsate deoparte. Ca într-o inginerie genetică a mitemelor constituente, sunt aleşi doar anume cromozomi, pentru a extirpa caracteristicile ihtiologice. De altfel, toate nimfele şi întreaga faună marină trebuiau îmblânzite ca să fie totuna cu trupul omenesc, iar apariţiile lor tulburătoare să devină, dimpotrivă, paşnice. Nu departe de locul tradiţional al naşterii zeiţei, un Nimphaion9 gigantic străjuieşte promontoriul marin. E locul pentru o scaldă domesticită, pentru îngrădirea apei, în bazine şi tubulaturi, de sublimare în piscine fierbinţi sau aproape îngheţate, cu apă venită din munţii insulei, unde vechea creaţie a lumii, a amestecului apei sărate cu cea din râuri, e mereu repetată.
Asemenea băi-altare nu puteau funcţiona doar prin simple mecanisme inginereşti, întreaga evaporare, grăbită şi artificială, era vegheată de Nephelee, izvoarele urcau la suprafaţă prin capriciul necunoscut al Naiadelor, toată curgerea era stăpânită de Potamide şi de Hydriade, cascadele şi izvoarele, apa stătută şi plină de alge, albastră ca solzii lui Glauke, nisipul greu ca şi Psamathe se depunea în bazine... căci nimfele nu au număr, întrupările lor nu cunosc socoteală. Oricât de multe erau, în colţurile întunecate din adâncul băilor sacre, mai stăteau pe marginea bazinelor, sirene necunoscute, cu înfăţişări neaşteptate, bucurându-se de uimirea celor din jur. Sunt la fel ca vieţuitoarele care sar din mare, într-o joacă perpetuă, şi au indiferenţa celor ce se nasc în continuu, neîngrădite de nici o matrice genetică, luând orice formă după bunul lor plac.
Însă băile-altar erau asemenea unei camere alchimice. Făpturi ale apei erau îmbăiate în apă, ca să devină noi fiinţe. Zeiţa însăşi venea la Palaepafos ca să se cufunde în apa lustrală. Un botez ritual se petrecea în întunecatele încăperi ale băilor. Dar nimfele trebuie să fi râs că primeau un nume nou. Ele, care aveau purificarea la îndemână şi-n joacă se puteau oricând transforma, îşi lăsau pe marginea bazinelor împodobite cu mozaicuri solzii de peşte sau pielea de şarpe năpârlită. Nimphaionul aşezat pe ţărm se voia un loc al domesticirii, al umanizării. Apa din bazine era apă în cea mai pură stare, dar şi artificială totodată. Trecută prin întreg ciclul ei de evaporare şi condensare, nu mai amestecă printre moleculele ei nici un ou de peşte, icre sau lapţi, spori sau amibe. Devine un lichid mai pur decât apa dintâi, fără să mai fie mediul vital al nimfelor. Nu se mai simt în voie. Preferă să rămână în larg, în marea cu infinite promisiuni. Apa epurată e un agent al domesticirii şi rămâne doar pe placul fidelilor credincioşi ai noii zeiţe. Ei credeau că, în măruntaiele bazinelor, apa vindecă şi întinereşte, dar nimfele sunt tinere ca la început şi boala nu le atinge. Mai credeau că se spală de păcate, dar naiadele aparţin unui regn fără mustrări de conştiinţă. Apa le aducea uitarea, ştergea istoria, dar Derceto are o memorie ancestrală, de dinainte de cronologie, ea a înotat în chiar apa potopului. Credincioşii se temeau la fiecare scufundare în baia rituală că se vor dizolva, îşi vor pierde forma şi conştiinţa.
Naiadele îi aşteptau, animale ademenite, să-i ajute, să treacă dincolo de frică. Ţinute captive în baia rituală, le dădeau iluzia că vor rămâne mereu binevoitoare, că vor repeta salvarea lor ca pe cea a argonauţilor. Aşa era un Nimphaion, o miniatură a geografiei creaţiei, apa dintâi deoparte şi de cealaltă, mâlul primordial adus la suprafaţă de vreun animal sau copil al mării. Din nămol s-a făcut uscatul. Curată, apa rituală era întunecată şi-n templul de pe margine se desfăşura ceremonialul începutului civilizaţiei. Primii zei, oamenii, potopul, salvarea, arca. Construirea unui Nimphaion mai repeta matricea templului originar. În Cipru, părea replica urbanizată a sanctuarului levantin de la Afqa, care, într-o confuzie a dinastiilor fondatoare, se credea că fusese construit chiar de un rege cipriot. Acolo sălăşluia şi nimfa Derceto, adânc cufundată în heleşteul sacru, care a rămas loc de pelerinaj şi ofrande, chiar şi după ce templul a fost demolat. Până la ea, se prăvălea o stea care lumina în străfunduri, ultim miracol al cultului Afroditei celeste. Credincioşii aduceau ofrande, le aruncau direct în apă şi scalda alături de creaturile mării îi binecuvânta cu fecunditate. Baia sacră stătea mărturie că Diona, fie ea o nimfă oarecare, obscură, fie cea numită divina, era chiar mama zeiţei. Că a născut pe valuri şi a rămas în larg.
La Palaepafos, ţărmul trasează o graniţă adâncă, greu de trecut. Apele mării nu lasă să iasă la suprafaţă propriile progenituri, fără număr şi fără socoteală, iar dacă se strecoară pe ţărm au un Nimphaion, ca o grădină ihtiologică, în care să fie îngrădite. Insula e doar a zeiţei în noua ei epifanie.
Note.
1. Homer, Iliada.
2. Oppian, Halieutica, 1.360; 5.20.
3. Apollonius Rhodius, Argonautica, 4.
4. Descrieri ale lui Lucian din Samosata, Macrobius, reprezentări pe monede descoperite la Hierapolis.
5. Ovidiu, Metamorfoze, 5.331.
6. „Se credea că templul (de la Hierapolis Bambyce) fusese întemeiat de Deucalion, scăpat după Potop, în cinstea zeiţei venerate la Hierapolis, care guverna apa şi fertilitatea (...). Mai era considerată mamă a animalelor sălbatice şi în curtea templului erau ţinuţi boi uriaşi, vulturi, urşi şi lei“ – Robert Alain Turcan, Cults of the Roman Empire, Blackwell Publications, 1996, pag. 133-134.
7. Edward Lipinski, Dieux et déesses de l´univers phénicien et punique, Uitgeverij Peeters, Dép. Oosterse Studies (Leuven), 1995, pag. 108.
8. Propagarea cultului zeiţei siriene, Derceto / Atargatis a fost favorizată de existenţa unui cleric nomad, care parcurgea Imperiul Roman, purtând o efigie a zeiţei şi adunând ofrande de la credincioşi. Preoţii itineranţi satisfăceau astfel nevoile rituale ale numeroşilor sclavi sirieni dispersaţi în exploatările agricole, dar care rămăseseră credincioşi zeiţei „naţionale“. Deja din timpul războaielor lui Antiohus cel Mare, se produsese transferul unei mulţimi de prizonieri sirieni în Italia – 1290 î.Chr. Marea revoltă a sclavilor din Sicilia, din anul 134 î.Chr., a fost provocată de un sclav devotat lui Derceto / Atargatis, simulând o mânie sacră. Zeiţa a mai fost transportată de către neguţătorii sirieni în arhipelagul Cicladelor şi pe întreaga coastă a mării Egee. Uneori cultul ei era asimilat cu cel al Astarteei feniciene.
9. La Kurion au fost parţial excavate, în 1989, ruinele celui mai complex Nimphaion cunoscut în Mediterana de Est, de dimensiuni monumentale – Chronique de fouilles et découvertes archéologiques en Chypre, Bulletin de Correspondance Hellénique, 1990, Vol. 114.
8. Propagarea cultului zeiţei siriene, Derceto / Atargatis a fost favorizată de existenţa unui cleric nomad, care parcurgea Imperiul Roman, purtând o efigie a zeiţei şi adunând ofrande de la credincioşi. Preoţii itineranţi satisfăceau astfel nevoile rituale ale numeroşilor sclavi sirieni dispersaţi în exploatările agricole, dar care rămăseseră credincioşi zeiţei „naţionale“. Deja din timpul războaielor lui Antiohus cel Mare, se produsese transferul unei mulţimi de prizonieri sirieni în Italia – 1290 î.Chr. Marea revoltă a sclavilor din Sicilia, din anul 134 î.Chr., a fost provocată de un sclav devotat lui Derceto / Atargatis, simulând o mânie sacră. Zeiţa a mai fost transportată de către neguţătorii sirieni în arhipelagul Cicladelor şi pe întreaga coastă a mării Egee. Uneori cultul ei era asimilat cu cel al Astarteei feniciene.
9. La Kurion au fost parţial excavate, în 1989, ruinele celui mai complex Nimphaion cunoscut în Mediterana de Est, de dimensiuni monumentale – Chronique de fouilles et découvertes archéologiques en Chypre, Bulletin de Correspondance Hellénique, 1990, vol. 114.
