Pe aceeași temă
Un lucru important pe care ni-l reamintim dacă citim cu atenţie cartea lui Mitchievici & Stanomir este că identitatea nu este un obiect, ci mai degrabă un spectru, o stafie, pentru că e adesea ataşată de lucruri care nu mai există. Identitatea nu este doar naţională, definită prin mituri eroice şi stereotipuri xenofobe, ci foarte adesea regională, locală chiar, dramatizând conflicte interioare, antagonizând gusturi şi mode divergente, ridicând peisaje şi cutume provinciale la demnitatea de simbol. Ea nu se defineşte întotdeauna la modul eroic, pe calea unei autohtonii răzbătătoare, ca în Balcanul şi Carpatul de V. Alecsandri. De fapt, identităţile culturale sunt mai întotdeauna suprapuse şi amestecate în chip inextricabil, se strecoară unele în altele şi acolo intră în somnul recesivităţii, de unde se pot oricând trezi. Ele nu se identifică doar pozitiv, ci mai ales în contextul nefast al unei traume. Nu întâmplător identitatea regională cel mai bine conturată până acum la nivelul studiului academic de la noi (cu excepţia celor ale minorităţilor etnice) este cea a Banatului, trăind într-o aură habsburgică mult după prăbuşirea monarhiei chezaro-crăieşti şi participând la mitul imperial din postura de provincie marginală, imitativă şi (uneori) refuzată a celei de-a Treia Europe. Trauma provoacă proces moral, care este un catalizator al coagulării identitare. Şi tot o traumă se regăseşte şi în paginile romanelor lui Ionel Teodoreanu, chiar dacă nu este vorba de una asumată resentimentar: pierderea statutului de capitală de către Iaşi prin prima Unire, în 1859 (de fapt, oficial, în 1862), şi provincializarea economică şi culturală, în special după primul război mondial. „Cum poţi fi moldovean?“, se întreabă pedagogic Ioan Stanomir, arătând astfel cât de legitimă este investigaţia identitară ce a generat o literatură atât de bogată, în care Teodoreanu, prozatorul căruia îi plăcea în tinereţe să se fotografieze cu rubaşcă rusească, ocupă un loc atât de proeminent.
Medelenii lui Ionel Teodoreanu sunt o proiecţie fantasmatică, un „spectru“ ce „hantează“, spune Angelo Mitchievici. Mult timp blamata îndemânare metaforică a lui Teodoreanu, învinuită de facilitate şi inconsistenţă, se răzbună în sfârşit: căci cum ai putea să descrii, consistent, un spectru? Pe moşia de la Medeleni se găseşte ultimul avatar al familiei boiereşti patriarhale din Belle Époque, iar existenţa sa e pusă de la început sub semnul umbrei şi al trecutului. Protectorul Olguţei Deleanu, Moş Gheorghe, moare devreme în roman, lăsând fetei o moştenire strânsă anume, un sipet cu mătase de zestre. Adunată de mult, însă, mătasea se preface în praf sub degetele acesteia, vestindu-i astfel imposibilitatea nunţii proprii. Nu e singurul loc din roman care poartă prevestirea sfârşitului, mai ales dacă ne amintim cât de puternic revine în carte obsesia personajelor de a lăsa în urmă varianta identitară molatecă, bonomă şi defetistă a moldovenismului, pentru a îmbrăţişa energetismul muntean.
Antagonismul regional între provincie şi Capitală nu e doar spaţial, ci şi temporal: fosta Capitală trăieşte din vechea sa glorie, în care proiectează toate virtuţile ce-i sunt refuzate, învinuind Capitala actuală pentru acest fapt. Antiteza prezent-trecut capătă un corp, fireşte spectral, deoarece e vorba de ceea ce nu mai este, de „Iaşii care se duc“. Şi, desigur, provincialitatea recesivă trebuie să interiorizeze trauma şi să-şi dezvolte chipul fantasmatic.
Iar Ionel Teodoreanu are o deosebită experienţă în a lucra cu fantome. Angelo Mitchievici face risipă de argumente pentru a demonstra persistenţa în romanele autorului a unor tipare şi motive decadente. Citarea insistentă a unor Oscar Wilde, Alfred Böcklin sau a eminescienei Veneţii în trilogia din 1925-1927, predilecţia anumitor scene şi portrete, opţiunile artistice ale personajelor înseşi arată o frecventare insistentă a decadentismului. Iar producţia romanescă post-Medeleni, expediată cu dispreţ de Călinescu în Istorie pentru exhibiţionism detracat, se arată a fi, la o mai atentă examinare, în bună continuitate cu episoadele Ioana Pallă şi Adina Stephano din trilogie, de asemenea decadente. Romane precum Golia, Fata din Zlataust şi Turnul Milenei integrează tipare comportamentale aberante în ordinea moralei comune, dar şi preferinţe muzicale, artistice, literare, cinematografice cu totul elocvente. Ba chiar, în romanul Bal mascat, se realizează o formă de medelenism întors, „o deconstrucţie a mitului medelenist“ (Ioan Stanomir), căci însăşi structura patriarhală a familiei tradiţionale este demascată drept un camuflaj pentru turpitudinea morală, „un vas de lut, un sac de viermi“, cum spune într-o poezie neverosimil de decadentă Eminescu.
Densitatea autobiografică a operei lui Ionel Teodoreanu are şi ea un mesaj de comunicat. Nu este vorba doar de poemele în proză din Uliţa copilăriei, În casa bunicilor sau Masa umbrelor, jalonând „exilul“ bucureştean al autorului şi începutul exilului interior pentru o bună parte a scriitorilor români, în momentul căderii cortinei totalitare peste România. Teodoreanu este mereu mai mult sau mai puţin autobiografic, vezi proiecţia de sine în Dănuţ Deleanu. Mai important, atrage atenţia Angelo Mitchievici, alintătura scriitorului către Ibrăileanu, cum că merge să-şi petreacă vacanţa de vară „la Medeleni“, care proiectează din ficţiune într-o realitate posibilă invenţia ioneliană, s-ar putea să fie mai mult decât un joc. Trecut în real, obiectul imaginat afirmă simultan dreptul său la existenţă (ficţională), dar şi caracterul trecător, evanescent, al realităţilor celor mai palpabile (o altă replică simbolică oferită lui Ibrăileanu de către autor este „Am stat la mama umbrelor“, subliniind ceea ce în puţină vreme avea să se întâmple, destrămarea redacţiei ieşene a Vieţii Româneşti şi a celor ce o alcătuiau). În scrierile autobiografice, literatura e un mod de a vizita ruine dragi; nu de a învia trecutul, lucru pe care mult prea lipsitul de iluzii Ionel Teodoreanu îl ştie imposibil, ci de a lupta cu uitarea, în aşteptarea înfrângerii inevitabile. Aici trebuie evidenţiată fineţea interpretării lui Ioan Stanomir, care leagă afectivitatea caldă a textelor evocatoare ale autorului de tema gravă şi serioasă a memoriei. Scrisul e o formă de conservare a ceea ce muzeele nu pot să păstreze, dar o conservare slabă, nesigură, încărcată de vinovăţia că nu are acces la permanenţă. Gestul rememorării se face cu o puternică conştiinţă a finitudinii şi inutilităţii. Legitimitatea literaturii ca trezorier al trecutului este permanent pusă sub semnul întrebării, iar thanatofilia autorului Fetei din Zlataust capătă puternica justificare de a fi o stare generativă, care dă scrisului sensul cuprinzător.
E de remarcat că dipticul din Teodoreanu reloaded este unul norocos alcătuit. Ceea ce unul descoperă în adâncime (investigaţiile decadente ale lui Mitchievici sunt mai mult microanalize, filmări de detaliu ale textelor şi realităţilor asociate lor) celălalt acoperă prin suprafaţă (în limpezile panoramări ale fenomenelor culturale întreprinse de Stanomir). Mai mult, cei doi au apelat, în ciuda diferenţelor stilistice evidente, la un mod de construcţie a textului destul de asemănător, al cărui rezultat este investirea subiectivă, culoarea personală, hibridizarea discursului critic. Mitchievici glosează rapsodic, în fraze ample, pline de asociaţii în general norocoase, profitând de propria memorie artistică. Stanomir îşi îngăduie, la finalul fiecărui capitol, enclave afective, melodice, cu o intensitate lirică ce umple subiectiv tezele expuse în textul critic. Amândoi pledează astfel, direct sau indirect, pentru o critică implicată, trăită, „formă de viaţă“. Neajunsul este ca nu cumva opţiunea lor să transmită ideea că Teodoreanu nu poate fi recuperat decât pe calea subiectivităţii ideologice şi a idiosincraziilor de gust. Autorul este suficient de puternic, opera destul de bogată pentru a oferi studiilor literare, indiferent de atitudinea personală a criticului, un excelent teren de investigaţie.
Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Teodoreanu reloaded, Bucureşti,
Art, 2011
