Bucurestiul Cultural, nr. 107 - Un Bucureşti în Brazilia

Brazilia, după cum se ştie, este ţara contrastelor. Există oraşe mari, în care te pierzi printre 15-20 de milioane de locuitori, există state braziliene (pentru că, să nu uităm, Republica Federativă a Braziliei este alcătuită din 26 de state şi un District Federal), bunăoară statul Bahia, de dimensiunile Franţei. Şi există în Bahia, departe, în ceea ce se numeşte „interior“, la vreo 700 km de Oceanul Atlantic, un orăşel de circa 20.000 de locuitori, Macaú­bas, care poate închipui un Bucureşti interbelic în miniatură, cu parcul său cu statui, cu muzeul său, cu alei în pantă unde nu există hoţi, dar şi cu o bibliotecă demnă de a Academiei Române: este „Bucureştiul brazilian“ al scriitorului şi cărturarului Atico Vilas-Boas da Mota.

Acesta, în ultimele decenii, a vizitat de mai multe ori România, care i s-a lipit de suflet definitiv şi indelebil, a învăţat româneşte, a publicat cărţi despre limba şi ţara noastră, s-a încumetat să-l traducă (magistral!) pe Caragiale, iar astăzi se mândreşte cu titlul de comandor al Ordinului naţional român Serviciul credincios, conferit de Preşedinţia României: nici nu se putea găsi o denumire mai potrivită: pentru că, din ţara sa de dincolo de Ecuator, Atico Vilas-Boas da Mota s-a pus total şi dezinteresat în serviciul României şi a făcut-o în modul cel mai credincios cu putinţă!

La reşedinţa profesorului Vilas-Boas da Mota l-am cunoscut, în acest început de iarnă tropicală care este luna iunie, pe renumitul poet João Carlos Taveira, venit special din capitala Brasília D.F. pentru a o cunoaşte pe semnatara rândurilor de faţă şi a o face interpreta versurilor sale în limba lui Eminescu. Misiune pe care ea încearcă să şi-o îndeplinească, deocamdată, doar în cele ce urmează.

Variaţiuni pe o temă nu prea originală
Johann Sebastian Bach,
sfârşind de compus
Patimile după Sfântul Ioan,
a închis Scriptura,
şi-a luat o farfurie de supă
şi, satisfăcut,
i-a ascultat pe copii
cum se joacă la un vechi clavir, 
departe de suferinţa umană.

După ani şi ani, Mozart,
scriind partitura
Flautului fermecat
s-a uitat spre ceruri
şi, în faţa unei eclipse,
nu s-a putut abţine:
– Muzica mea va supravieţui
 oricărei suferinţe umane.
La rându-i, Beethoven,
încheind Simfonia a 9-a,
n-a spus nimic:
nu mai putea auzi
cum depăşise chiar el
suferinţa umană.

Profesiune de credinţă
Să iubeşti metrica şi muzica
în construcţia versului,
şi muzica versului
în cuvântul incendiat.

Să cauţi şi să iubeşti sunetul
hiatusurilor şi, la sfârşit,
să dai materie ritmului
cu care construieşti versul.

Poemul – abisul acesta
fără faţă – trebuie să apară
sub forma limpede şi exactă
a impresiilor concrete.

Dar să iubeşti mai presus de toate
precizia verbului:
piatră de temelie
a creaţiei tale.

(Din volumul Arquitetura do Homem,
 Brasília D.F., Thesaurus, 2005)

Prezentare şi traducere de
Micaela Ghiţescu