Pe aceeași temă
Doar i-a fost binevoitoare.
Dimpotrivă, cei alungaţi din oraş i-ar fi dorit împăratului o pedeapsă divină. I-au imaginat un sfârşit lent, în chinuri, o agonie crudă care pedepsea o faptă abominabilă. Arase pe cel mai sfânt altar şi ogorului îi dăduse un nou nume. Fugiţii au răspândit legenda amară că murise lipsit de eroism şi departe de câmpul de luptă, înţepat în ureche de un ţânţar, care avansase prin labirintul cranian timp de şapte sau zece ani, până când devenise un animal grotesc al imaginaţiei, chinuindu-l pe cuceritor în numele unei divinităţi pe care o alungase în exil, din propriul Templu.
Dar era surdă zeiţa. Oricum nu fusese niciodată o judecătoare şi nu cunoştea tablele legii. Doar ghida viitorul, îl ducea într-o direcţie sau alta, justiţia sa având doar măsura dorinţei. Titus îi păruse a fi un Ares uman, semăna la cruzime şi mişelie cu unul dintre cei mai dragi ei. Şi de la oracolul ei din Pafos, zeiţa a făcut să-i surâdă sorţii. I-a dat, ca pe o armură, înfăţişarea lui Ares şi victoriile sângeroase, i-a menit distrugerea Templului, luând în derâdere justa măsură dintre faptă şi răsplata cerească. L-a făcut să fie o copie aproape perfectă a războinicului ceresc. N-a fost greu să-i dea aura lui Ares şi gloria scurtă a unei împărăţii de doi ani. Astfel nu-l înşela cu totul, ci doar pentru un trecător moment, pe marţialul zeu care iubea războiul de dragul războiului şi al faptelor sângeroase. Muritorul care-i lua locul îi devenea o copie: crud şi îmbătat de aroganţa învingătorului. Îi plăcea lupta şi uciderea, sfârşitul aşteptat, dar mereu neaşteptat al celor omorâţi prea repede, durerea într-atât de sfâşietoare că e lipsită de durere, leşinul dinaintea agoniei, culoarul sumbru care duce spre Hades. Cât ţine bătălia, Titus stăpâneşte asemenea lui Ares instinctul cruzimii pure, tot ce atinge devine victorie şi ruină. E un Midas al războiului. În profeţie2, spusă doar între zidurile de lângă piatra pafiană, trebuie să fi fost amintită contaminarea regelui nesăţios, de care dinastia întemeietoare a oraşului nu era străină3. Ceea ce atingea era distrus sau mai curând lua forma distrugerii înseşi.
Cu profeţia că marea e lină4 şi cu promisiunea împărăţiei, contaminat de focul de pe altarul de la Pafos, aşa a ajuns Titus să distrugă Templul. Fără ca mai apoi să fie pedepsit, fără ca zeii să-l fulgere din înalt sau pământul să-l înghită de viu. Mai mult, avea să se urce pe tron. Dar până şi Ares, arogant şi mereu pus pe harţă, barbar de frumos, ca un aruncător de lance, ca vreun spadasin sau arcaş, nici chiar el nu a scăpat pedepsei. Hâdul soţ al zeiţei a cerut să se facă justiţie. La fel, nici replica umană a lui Ares, Titus căruia zeiţa făcuse să-i surâdă sorţii, nici el nu a fost iertat. Scurta domnie i-a fost încercată de focul vulcanicului Hefaistos. Într-un fel, profeţia se încheie odată cu urcarea pe tron, când Titus, temut pentru cruzimea şi desfrâul său, îşi schimbă felul de a fi, încetează să mai reprezinte efigia vie a lui Ares şi adoptă simplitatea şi austeritatea moralei oficiale, imitatio Augusti. Dar schimbarea ce-i uimise pe contemporanii săi îl îndepărtează de zeiţă, încetează să mai fie obiectul dorinţei ei şi-i pierde protecţia divină. Este deschis drumul răzbunării, fie mitologice, fie a celei prezise de lamentaţiile convoaielor de prizonieri făcuţi sclavi după distrugerea Templului ierusalmitean. La o lună după ce Titus devine împărat, Vezuviul îngroapă sub lavă Herculane şi Pompei, micul port Stabiae şi băile de la Oplontis, iar un an mai târziu, Roma este cuprinsă de flăcări trei zile şi trei nopţi, ca şi cum focul din atelierul lui Hefaistos se hotărâse să-i mistuie domnia.
Ceea ce atingea era distrus sau mai curând lua forma distrugerii înseşi.
Dărâmând Ierusalimul primeşte Roma. Axa unde i se hotărăşte destinul se sprijină de piatra pafiană, se înclină de capriciul binevoitor al zeiţei tutelare a imperiului5. Dar chiar ocrotit de zeiţă, Titus va rămâne captiv între două coduri de morală, între două pedepse. Cea a lui Vulcan, în care nu stă nicio învăţătură aparentă şi a doua, răzbunarea ursită de cei învinşi, care-şi doreau răsplata după faptă6. Domnia lui Titus e arsă, dar focul e înălţat pe două ruguri şi fiecare arde în alt fel; legile nu se aseamănă şi nici măcar răzbunarea.
Cunoscuta istorioară a capcanei de plasă întinsă de Hefaistos lui Ares şi Afroditei nu se încheie cu vreo morală sau cu răsplata răzbunării. Fiecare personaj revine la locul său iniţial din acţiunea mitologică, îşi reconfirmă profilul, caracterul, iar judecata morală e absentă. E doar un sentiment de inadecvare, care nu poate fi cuantificat din perspectiva binelui sau a răului, nici sancţionat. Când Hefaistos strigă după judecata întregului panteon, nu toţi zeii se grăbesc să se întrunească, iar cei veniţi şi-ar dori mai curând să schimbe rolurile, să devină victime, prinse în mreje alături de zeiţă. Fără să-i fie făcută dreptate, soţul înşelat şi gelos rămâne înrobit iremediabil de soaţa sa, iar Ares învinge în întreaga sa crudă splendoare. Aşa că Titus – substitut al lui Ares – nu are de ce să se teamă de resentimentele lui Hefaistos. Iar ca să-l pedepsească, acesta nu ar fi ales arma focului, ci obiecte perfide, meşteşugite şi vrăjite7. Răzbunarea sa tinde mai mult spre un joc de artizan, e construirea unui creuzet alchimic în care instinctul primordial este preschimbat în ingeniozitatea mefistofelică a unui obiect-capcană. Dar noua formă nu mai poate găzdui sentimentul genuin, nu se mai poate numi justiţie a zeilor, iar snoava pedepsirii cuplului Afrodita-Ares rămâne fără tâlc, fără învăţătura morală.
Flăcările justiţiare ce-i ard domnia lui Traian nu-s din atelierul acestei răzbunări.
Poate că focul care-i însoţeşte domnia lui Titus este purtat de vaietele şi plânsetele care au acoperit zgomotul sinistru al flăcărilor ce ardeau Templul. Dar şi altarul acesta fusese părăsit de mai dinainte, iar Titus luase în derâdere doar pietrele goale, căci un biet muritor nu putea intra in sfânta sfintelor, iar cheile sanctuarului fuseseră aruncate mai devreme în cer, înainte ca flăcările să nimicească oraşul8. Prizonierii şi toţi cei obidiţi nu-şi mai găsesc vreun zeu să le facă dreptate, dreptatea lor, după înţelesul şi măsura lor. Imediată şi la fel de crudă precum crima. Dreptatea lor, egală cu intensitatea durerii, cu neputinţa şi umilirea. Dar, din lanţuri, nu pot decât să-şi imagineze că sunt ascultaţi, că tiranul va sfârşi în chinurile cuvenite în dreaptă răsplată.
Distrugerea, prigoana şi sclavia, foametea, moartea împărţită în stânga şi dreapta pe străzile oraşului, zidurile ruinate ale palatelor, resturile podoabelor jefuite purtând încă mirosul victimelor... din toate se nasc cumplitele Erinii, „surori“ ale Afroditei, născute împreună din sângele lui Uranus risipit peste pământ sau mare. Eriniile îl hăituiau pe cel ce încălcase legile primordiale, stricase ordinea lucrurilor; dar Titus, substitut al lui Ares, se contaminează de chiar esenţa demonică a zeului şi nu mai încalcă nicidecum vreo lege, nicidecum pe cea a victimelor. Felul lui de a fi face parte din ordinea firii, e învingătorul care distruge nemilos, îi duce-n robie pe cei căzuţi în luptă şi înalţă coloane de biruinţă. Nu era normă morală care să îngrădească crudele acţiuni ale lui Ares şi nici hidoasele furii nu aveau după ce cod să judece macabra viziune a oraşelor cucerite şi a templelor pradă focului. Ares nu era în întregime zeu egal zeilor din panteon, ci mai curând un demon9 dintr-o lume de dinainte de impunerea valorilor justiţiei morale. Vine chiar de dinainte de naşterea Eriniilor şi le lasă fără putere.
Lui i se aseamănă Titus, când vine să întrebe oracolul de la Pafos. O are în minte pe zeiţa victorioasă, pe Venus Victrix, din care se trăgea. Era protectoarea Romei, câştigase în momentul de cumpănă al judecatei lui Paris, dar şi mai târziu la distrugerea Troiei, când veghease fuga lui Enea, peripeţiile lui pe mare, până la gloria imperiului. Ea era cu el, cu Titus, soldatul deja de multe ori biruitor. Ea, zeiţa care aducea izbânda, despre care vechii greci credeau că păzeşte colinele sacre. Care, înainte să ajungă pe plaja de la Pafos, născută din spuma mării, cu mult înainte, în orientul babilonic, mânuia armele şi zbura ca o furie primitivă deasupra câmpului de luptă, ocrotind războiul. Apărea falnică în toiul luptei, ţinând înlănţuit un leu sau flancată de doi grifoni, înarmată, adesea cu arc. Purta sceptru şi coif, iar ca diademă avea luceafărul de seară sau de dimineaţă. Era cea mai curajoasă dintre zei şi îi mâna fără milă pe soldaţi în luptă, era zeiţa feroce de care se temeau cu toţii10. Pe această zeiţă demonică, care l-a luat de ibovnic pe Ares, împărţind amândoi chiar temeiul distrugerii, pe ea o invocă Titus, pe altarul de la Pafos, iar strigătul ei de luptă lugubru îi era pavăză, să nu-l ajungă blestemele învinşilor şi răzbunarea lor.
Ceea ce atingea era distrus sau mai curând lua forma distrugerii înseşi.
Zeii se mişcă mereu, nu stau într-o piatră, nici în norul de abur sfânt de deasupra altarului. Zeii se schimbă fără-ncetare, n-au formă, sunt ceaţă şi ploaie, toate animalele văzute şi cele închipuite, arătări şi întrupări din timpul călătoriilor. Apar şi dispar, pradă capriciilor divine. Prietenia şi dragostea lor, chiar şi indiferenţa îi apasă pe muritorii de rând. Nu ştiu de dreptate şi n-au judecată. La fel cum se înflăcăra de repede, zeiţa de la Pafos se dezbăra de cei care-i fuseseră dragi. Străbunele ei, Ishtar sau Innana, îşi ucideau în fiecare dimineaţă cerescul soţ. Prin simpla uitare sau omisiune divină fuseseră părăsiţi păstorul de pe muntele Ida şi tatăl lui Enea; argonautul fermecat de cântecul sirenelor şi semizeul Adonis. La fel îl lăsase şi pe Titus. Zeii se schimbă mereu şi pot uita cu repeziciune, într-un gest negândit, aşa cum e un animal însetat când se adapă sau cum înoată, căzut într-un râu, sau trece un drum, sau vânează înfometat. După ce Hefaistos crezu că o făcuse de ruşine, arătând zeilor adevărata ei natură, zeiţa s-a întors nepăsătoare la Pafos şi şi-a reîntregit virginitatea în apele de lângă altarul pietrei pafiene. Fără vreo judecată de apoi, remuşcare sau împărţire între bine şi rău, lumină şi întuneric. Acestei naturi i se supune Titus.
Şi cum nimic nu putea să ştirbească existenţa zeilor, să le schimbe firea şi apucăturile, slăvite în ode şi rugăciuni, oricât de neînţelese ar fi rămas, aproape de repulsie şi ruşine; cum nimic nu aducea dreptatea şi nu le ostoia inima celor învinşi, mai rămânea o răsplată lipsită de însemnătate, de necuprins într-o epopee. Era un biet ţânţar săpând prin canalele auriculare – imaginea apocaliptică a distrugerii e înlocuită de drumul ascuns, nevăzut şi implacabil. Pentru că vaietele lungilor şiruri de prizonieri rămân să se audă dincolo de surzenia zeiţei, implorând să se împartă dreptatea.
Locul oracolului, sanctuarul unde stătea piatra conică unsă mereu cu mirt şi uleiuri aromate veghează şi azi de pe colina blând ridicată deasupra mării. Trec toate anotimpurile şi ploaia stropeşte locul, nu ca înainte, când apa din cer nu uda niciodată altarul, ca şi cum naşterea zeiţei nu se putea repeta. Puţinele pietre înălţate pe lângă vechiul drum roman mai indică ordinea ritualului, treptele pe care urcau cei ce veneau să întrebe de viitor. Pădurea simetrică de coloane tăiate de la bază contrastează cu peisajul marin sălbatic, cu stâncile aruncate haotic în mare – sărmane Propoetide, pedepsite de zeiţă, pentru vina de a nu o slăvi, de a n-o recunoaşte, în niciuna dintre apariţiile sale, nici atunci când se născuse din mare şi nici când zbura înfricoşătoare prin zorii sângerii ai câmpului de luptă.
1. Palaepafos. Oraşul antic e azi în ruină şi pe locul său se află satul Kouklia.
2. Titus a venit la Palaepafos, iar „Sostratus, căci acesta era numele preotului, văzând viscerele rânduite în ordine şi favorabile destinului, semn că zeiţa era binevoitoare unei întreprinderi măreţe, i-a dat un răspuns scurt şi obişnuit. Dar după aceea, l-a chemat doar pe el şi i-a arătat viitorul“ – Tacitus, Istorii, II.
3. Kinyras a fost asemănat cu Midas ca bogăţie: „Magnifica domnie a lui Kinyras era ancorată solid în imaginarul elen, iar bogăţia regelui cipriot o întrecea pe cea a lui Midas (...). Numeroase aluzii se regăsesc în literatura greacă şi romană.“ – Claude Baurain, Kinyras. La fin de l΄âge du Bronze à Chypre et la tradition antique, Bulletin de correspondance hellénique, Volume 104, 1980. pp. 277-308.
4. Afrodita „era numită zeiţă a mării liniştite – galenae; (...) zeiţa călătoriei reuşite, zeiţa porturilor, iar oracolul ei de la Pafos răspundea celor ce se rugau să fie protejaţi când călătoreau pe mare“ – Walter F. Otto, Zeii Greciei, Humanitas, 1995, pag 100.
5. Venus genitrix, protectoare a Romei, mamă a lui Enea.
6. „La o sută de ani de la întoarcerea din Exil se destrămase (…) una dintre învăţăturile fundamentale ale credinţei iudaice, învăţătura iertării, cea a dreptăţii răsplătitoare şi punitive a lui Dumnezeu (...). Oare fiecare culege ceea ce seamănă? Tocmai acest lucru este aprig contestat în Cartea lui Iov şi (…) Kohelet“ – Hans Kung, Iudaismul, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2005, pag. 137-138.
7. Colierul dăruit ca răzbunare Armoniei, fiica Afroditei şi a lui Ares, sau tronul Herei – obiecte ale răzbunării lui Hefaistos.
8. În schimbul unei alte profeţii, Yochannan Ben Zakkai primeşte de la tatăl lui Titus, Vespasian, căruia îi anunţase că va deveni împărat, dreptul să înfiinţeze o şcoală la Yavne, viitor centru religios. Învăţatul, tanna, cum era numit, prezisese şi căderea Templului, aşa că nici nu a cerut romanilor salvarea acestuia şi a oraşului. Legendele evreieşti tardive includ varii scenarii prin care divinitatea a părăsit Templul, iar casta preoţilor l-a desacralizat – M. Hadas-Lebel, Jérusalem contre Rome, Les éditions de Cerf, Paris, 1990.
9. R. Graves, Les mythes grecs, 1967, Fayard, Paris.
10. Imnul lui Agushaya, lirică veche babiloniană, descriind-o pe Ishtar în ipostaza sa războinică.
