Pe aceeași temă
Vlad Russo: … Mircea Eliade spunea: a spune poveşti înseamnă a ieşi din timpul profan şi a intra într-un alt timp – sacru e mult spus, dar într-un alt timp care, într-un anumit fel, este suspendat. Desigur, vorbim despre altceva aici, dar probabil se păstrează ceva din ce spunea Eliade. Romanul lui Andrea Bajani vorbeşte despre noi şi ne trimite în permanenţă la adâncurile noastre într-un mod extrem de simplu, direct, fără contorsiuni de limbaj, fără situaţii contorsionate. Deşi, evident, e vorba despre drama trăită de un copil părăsit de mamă, care o aşteaptă întreaga sa copilărie şi care ajunge în România ca să o înmormânteze. Există multe semne trăite de Lorenzo, eroul cărţii, despre această dramă a copilului abandonat. Dar ceea ce revine, cu enorm de multă insistenţă, şi este prezentată şi pe ediţia italiană a cărţii este mângâierea copilului pe creştet. Noi am optat pentru altă copertă, dar asta nu are nici o importanţă. Această mână pe care Lorenzo o simte pe creştet revine de mai multe ori în roman şi, poate, mai mult decât orice, vorbeşte despre câtă suferinţă poate exista în viaţa unui copil.
Îi dau acum microfonul Smarandei Elian, apoi va vorbi autorul, în final vă vom citi câteva fragmente, ca să auziţi şi dvs. ce urmează să citiţi în linişte, iar Andrea Bajani va răspunde la întrebări.
Vă rog să consideraţi că această carte este tradusă de Ileana Bunget
Smaranda Elian: Aş vrea să încep prin a vă spune cum am citit eu acest roman. Spre ruşinea mea, nu cunoşteam scrierile lui Bajani. Din păcate, m-am ocupat
în ultimul timp de literatură veche, dar, aşa cum a spus Vlad Russo, aveam o foarte bună prietenă care locuia în Italia, o italienistă, Ileana Bunget. Ileana mi-a vorbit despre această carte, mi-a trimis-o şi eu am socotit, cu oarecare superficialitate, adică fără să dau o prea mare importanţă, că, de dragul alegerii Ilenei, merita să o propun Editurii Humanitas, cu care oricum colaboram de mult timp. Ceea ce am şi făcut. Editura Humanitas a avut nevoie de timp, cartea s-a plimbat prin mai multe mâini şi, în sfârşit, a fost acceptată publicarea ei. În acel moment am convenit împreună cu Ed. Humanitas ca această carte să fie tradusă de Ileana Bunget, cea care o iubise şi o propusese. Lucrul ăsta s-a şi întâmplat. Numai că Ileana s-a îmbolnăvit şi a început să lucreze fiind deja pe patul de spital. La un moment dat, Ileana mi-a scris: „Smaranda, nu pot să lucrez mai repede“. Noi deja planificasem ca această carte să apară în primăvară. Şi timpul era strâns. Ileana putea să lucreze puţin şi mi-a spus: „Smaranda, te rog să mă ajuţi“ şi atunci am început să lucrăm, ea o parte, eu o parte. Până la urmă, Ileana a lucrat prima jumătate a cărţii, eu cea de-a doua jumătate şi din cauza asta apar amândouă numele noastre. Aş vrea să consideraţi că de fapt este cartea Ilenei Bunget. Vreau să spun însă că acest fel de a lucra, pe mine, într-un fel, m-a apropiat într-un mod ciudat de carte şi de felul în care ea este scrisă. Cartea este scrisă pe fragmente mici care alcătuiesc un mozaic din care se recompune experienţa tânărului Lorenzo, care vine prima oară în România ca să-şi îngroape mama. Dar experienţa lui bucureşteană este întreruptă mereu de flashuri legate de experienţa lui de copil şi de legătura cu mama lui, de felul în care ea a existat şi de felul în care ea s-a destrămat. Fragmentele se înşiruie într-un mod aleatoriu şi, neaşteptat, când te aştepţi mai puţin, te întorci într-un alt moment al naraţiunii. Felul în care eu am lucrat cartea seamănă foarte mult cu structura cărţii. Am început să traduc cartea de pe la al treilea sfert, pentru că mă gândeam că Ileana va ajunge acolo. După care, Ileana mi-a spus: „eu nu pot să ajung până acolo“, eu m-am întors şi am tradus din urmă. Deci experienţa mea de traducere a fost într-un fel şi experienţa personajului şi felul în care autorul şi-a conceput structura, foarte interesantă, a cărţii.
Aventura unei mame care îşi doreşte altceva decât ceea ce i-a oferit viaţa
Aşa cum aţi auzit, este vorba de aventura unei mame, o fiinţă aventuroasă, bovarică, care îşi doreşte altceva decât ceea ce i-a oferit viaţa şi care se agaţă de speranţe. Lula (acesta este numele ei) este o întreprinzătoare, o femeie de afaceri, care deţine împreună cu un asociat o firmă, iniţial, de cosmetice. La un moment dat, ea inventează un aparat pentru slăbit care se bucură de un anumit succes şi se exportă în toată lumea. Fiinţă inventivă şi doritoare de aventură, Lula începe să călătorească, despărţindu-se tot mai des de familia ei din Italia, până când se hotărăşte să facă acel lucru pe care noi îl cunoaştem din experienţa noastră din România, şi anume ceea ce italienii denumesc să delocalizeze fabrica, adică să mute fabrica din Italia în România, pentru că în România mâna de lucru este mult mai ieftină. Mama se mută în România şi pentru că are o relaţie de dragoste cu asociatul ei, dar relaţia se termină prost şi o conduce la o degradare fizică şi psihică. Pe măsură ce mama se instalează în România, se petrece depărtarea şi despărţirea de familia ei şi de copilul care rămâne acasă cu tatăl. Tatăl nu este tatăl biologic, este numai soţul mamei şi între copilaş şi tatăl adoptiv pare să nu existe nici o legătură. Ei sunt legaţi mai degrabă de tăcerile care cuprind casa şi de această aşteptare, care devine tot mai zadarnică, a mamei, care nu numai că nu se mai întoarce, dar începe să nu mai scrie, să nu mai telefoneze, să se depărteze tot mai mult.
Frumos este că, pe măsură ce în sufletul copilului se dezintegrează relaţia cu mama, se construieşte prin aceste tăceri, prin gesturi mărunte, printr-un soi de solidaritate a aşteptării şi a frustrării, o solidaritate cu acest tată, şi vom vedea la sfârşitul romanului că, treptat, s-a construit între ei o profundă înţelegere.
Bucureştiul nostru, cu contrastele lui şi cu parfumul unei lumi care se schimbă
Prin istoria romanului, foarte frumoasă şi sensibilă, noi percepem raportul între copil şi mamă, aşa cum evoluează în sufletul copilului, care din copil devine adolescent, din adolescent devine tânăr, iar relaţia lui cu mama se destramă. Aceste flash-backuri se petrec mereu într-un alt moment al vieţii lui, cu un alt fel de a vedea această experienţă. Iar dincolo de asta, avem aterizarea unui tânăr italian, în Bucureştiul nostru, fără să ştie practic nimic despre el, nimic despre România. Dar este un Bucureşti al nostru, îl simţim, cu toate relele lui, dar şi cu parfumul unei lumi care se schimbă, în care există contraste, există o amestecătură, există câinii vagabonzi şi gropile din caldarâm şi Daciile vechi care zdrăngăne pe drum. Acest Bucureşti este incredibil de bine perceput de personajul Lorenzo, dar şi de autorul aici de faţă, care sper să ne spună cum a făcut această carte, tare mititică, în care există însă o galerie de personaje remarcabile. Aceste personaje, extraordinar de frumos conturate şi extraordinar de profunde, pătrunse în toată umanitatea lor, în suferinţele, speranţele şi deziluziile lor, se alcătuiesc din aceste fragmente, inserate într-un mod mozaicat şi rupt. Cartea este construită ca un dialog continuu pe care copilul îl are cu mama, mama care nu mai există, care a murit, şi clipă de clipă există acest „tu“ care este mama, mama vie de atunci şi mama moartă de acum.
În afară de asta, în aceste mici fragmente, cartea fiind toată făcută din paragrafe, există mici găselniţe naratologice. Una dintre ele este punctuaţia. Dialogul din carte nu este marcat cu semn de dialog, este în carnea naraţiunii, motiv pentru care noi asistăm şi la un flux continuu în care dialogul fuzionează cu memoria copilului, cu impresiile actuale şi cu fluxul memoriei. Sunt pasaje în care naraţiunea dobândeşte o lumină poetică foarte frumoasă – vom citi câteva dintre ele, ca să vedeţi şi dvs. din ce se naşte poezia în această carte, care este totuşi o carte de naraţiune.
Lorenzo vine în România nu doar ca să-şi îngroape mama, ci şi ca să înţeleagă cine era mama lui
Andrea Bajani: Sunt fericit să fiu aici, mulţumesc Editurii Humanitas, lui Vlad Russo şi Smarandei Elian care sunt cu mine şi îmi amintesc de Ileana Bunget, care a dorit ca această carte să fie tradusă în România. Ileana s-a stins cu o zi înainte să vin eu aici. Aş vrea să vorbesc despre începutul acestei cărţi. Vreau să spun un pic pe dos decât a spus Vlad Russo în introducerea pe care a făcut-o. În Italia, în anii ΄70, s-a făcut o literatură care voia să copieze modelul american, important era story-ul, să spui poveşti, dar fără să te căzneşti prea tare cu scrierea cărţii. În interviuri, scriitorii spuneau toţi acelaşi lucru: noi nu facem literatură, noi spunem poveşti. Ca şi cum ar fi trebuit să te ruşinezi de literatură, ca şi cum literatura adevărată
i-ar îndepărta pe cititori, de aceea ei au început să facă literatură în adidaşi. Voiau să afirme că ce conta era să istorisească şi, ca atare, trebuia să semene cu generaţia rock, de aceea au început să se îmbrace ca artiştii rock şi să spună poveşti. Când erau întrebaţi dacă romanul lor este experimental, spuneau: nici vorbă, romanul meu istoriseşte ceva. De fapt, începuse să apară o literatură în care scriitorii scriau ca şi când ar fi fost traducătorii romanelor americane. Ceea ce e bine pentru traducători, pentru că, de obicei, nimeni nu se uită la ei. Era un fel de a le face dreptate traducătorilor dacă nişte romancieri faimoşi îi imitau pe ei. Nu cred că orice fel de istorie merită să fie povestită şi că, spunându-o, faci literatură. Cred că trebuie să ne întoarcem la marile întrebări pe care literatura şi le-a pus întotdeauna. Să găsim limbajul cu care putem să ne întrebăm „cine suntem?“ şi „de unde venim?“. Întrebarea „de unde venim?“ este întrebarea care pune în mişcare întreaga poveste. Nu întâmplător în italieneşte chiar aşa se numeşte, limba madre, adică limba maternă, limba din care venim. Lorenzo, protagonistul, vine în România nu numai ca s-o îngroape pe mamă, dar şi ca să înţeleagă cine era mama lui. El are două imagini despre mamă şi aceste două imagini nu izbutesc să se contopească – mama simbiotică, cu care a trăit într-o legătură extraordinar de strânsă când era copil, şi mama cealaltă, care l-a abandonat. Şi ajunge într-o ţară în care i se pare că domneşte aceeaşi întrebare, întrebarea „de unde venim?“.
Oricât de dureros ar fi, trecutul este singurul lucru cert pe care îl avem
Lorenzo vine în România şi îşi caută mama printre italienii care au venit să facă afaceri în România. Şi se găseşte într-o ţară, un oraş în care, în faţa Palatului Parlamentului, oamenii se întreabă „de unde venim?“. Într-un fel, este aceeaşi căutare pe care o fac mai multe persoane. Lorenzo se găseşte în România într-un moment în care România, Grecia, alte ţări se găsesc în mijlocul aceluiaşi râu. O Românie, o ţară în care trecutul, oricât de dureros ar fi, este unicul lucru cert pe care îl avem. Şi el însuşi are un trecut, care este singurul lucru cert pe care îl are. Pe urmă există promisiunea care s-a făcut – unui copil şi unei ţări. Cartea este şi despre promisiunea un viitor minunat, care i s-a făcut atât copilului, cât şi ţării. Acest viitor minunat este şi al Europei, dar el nu s-a împlinit. Ni se spune să uităm trecutul, dar nu ni se deschide o perspectivă asupra viitorului şi ne găsim în mijlocul a nimic. Asta este ceea ce i se întâmplă lui Lorenzo. El descoperă că singurul lucru pe care îl avem cu adevărat este trecutul şi că numai pe acest trecut putem să încercăm să vedem viitorul. Căutarea este ceea ce contează.
Era ca şi când aş fi redescoperit Italia anilor ΄50
Întrebarea „de unde venim?“ este unul dintre temeiurile romanului. Acum patru ani, am făcut mai multe călătorii în România şi pentru mine era ca şi cum aş fi redescoperit, într-un fel, sau aş fi putut să înţeleg ce se întâmpla în Italia anilor ΄50. Sunt născut mai târziu, nu am cunoscut direct acea epocă, a fost o trecere foarte bruscă, foarte rapidă de la un anumit tip de economie spre societatea de consum. Într-un fel, există o înrudire între Italia de atunci şi România de acum, una dintre multele înrudiri dintre ţările noastre. E vorba de momentul în care are loc o trecere extraordinar de bruscă, de violentă, rapace, de la un sistem şi de la un stil de viaţă la un altul, deosebit de agresiv. Alberto Moravia, un scriitor pe care nu-l iubesc foarte tare, a spus ceva foarte interesant, şi anume că, după părerea lui, Italia era o ţară de ţărani care nu va izbuti niciodată să treacă la civilizaţia modernă, în sensul occidental al cuvântului, pentru că nu va putea face niciodată acel salt de la civilizaţia ţărănească care a fost atât de brusc zdruncinată şi obligată să se schimbe. Italia este probabil ţara în care există cele mai multe celulare din lume. Italienilor li se pare o minune că au celularele şi, prin urmare, fiecare italian are două-trei celulare, aşa că pot să-şi telefoneze şi lor înşişi. Dacă nu-i cheamă nimeni, până la urmă se cheamă pe ei înşişi. Şi au o cantitate de antene parabolice pe balcon cum nu s-a văzut în nici o altă ţară din lume. Mă interesa să vorbesc şi despre imigraţia italienilor în România, pentru că în Italia se vorbeşte continuu şi nu neapărat în modul cel mai plăcut despre emigrarea românilor în Italia. Nu mă interesează romanele sociale, nu mă interesează romanele cu teză, romanul meu este literatură şi mă interesează să văd în această literatură legătura care se stabileşte între oameni în perioade istorice diverse şi, în primul rând, între sufletele oamenilor.
Vlad Russo: Cu extreme se poate distruge orice afirmaţie a oponentului. Aşa că, pentru a-mi susţine afirmaţia, am să dau şi eu un exemplu extrem. E vorba de gruparea care, în anii ΄70, când tu, Andrea, încă nu erai născut, exista în jurul revistei Tel Quel în Franţa şi pentru care nu exista povestire, dar exista naratologie. Ei au inventat-o. Şi pentru care scrisul însemna, până la urmă, combinare de cuvinte. Nu era joc de cuvinte, era o combinare, aşa cum combinăm cuvintele ca să scoatem ceva. Sigur că exista şi un sens acolo. Aşa că, în momentul în care am vorbit despre întoarcerea povestirii în literatura italiană şi nu numai, mă gândeam la o reacţie la această modă care a infestat literatura de peste tot şi a făcut ca ea să fie, în cele din urmă, un joc steril. Evident, când îţi place o povestire, nu e neapărat pentru că e simplă. Într-un fel simplitatea e necesară, nu în sensul comodităţii cititorului sau a celui care scrie, ci în sensul directeţii a ceea ce ai de spus, a directeţii modului în care se spun lucrurile.
Andrea Bajani: Am înţeles în ce fel spunea Vlad ceea ce spunea, dar eu am plecat de acolo pentru a vorbi despre altceva. Nu întâmplător Humanitas a hotărât să publice această carte, şi nu un roman american care se petrece în Toscana. Cred că astăzi merită să ne îndreptăm în continuare atenţia către limbaj. Simplitatea poate să fie rezultatul unei munci serioase şi de creaţie.
Vlad Russo: În interviurile despre carte la care am asistat, cineva ţi-a pus întrebarea: „Se spune despre dvs. că aveţi o sensibilitate feminină“. Este adevărat? Îl invit pe Andrea să răspundă la această întrebare.
Andrea Bajani: Este o întrebare care mi s-a mai pus şi s-a făcut observaţia că în romanele mele ar exista o sensibilitate feminină. Mi se pare că în această observaţie există o subevaluare a masculinului şi a bărbatului. Ea se naşte din ideea că, dacă cineva e sensibil, acela e femeie, bărbatul trebuie doar să taie lemne şi să conducă maşina. Eu nu gândesc aşa şi nu mă simt o femeie, mă simt suficient de bărbat, dar un bărbat sensibil. Dar acest mod de a privi lucrurile, cum este cel din observaţia care a fost făcută, ţine şi de o condiţionare socială, care priveşte bărbatul sub aspectul tăietorului de lemne şi al conducătorului de maşină. Eu beau vin, îmi place foarte tare vinul românesc, mai ales vinul roşu. Azi am cumpărat o sticlă de vin şi mă sfătuiam cu vânzătoarea care este vinul pe care să-l iau, dar nu ne înţelegeam în legătură cu cuvântul sec. Şi ea m-a întrebat: pentru bărbaţi?. Iar eu i-am spus: da. Deci, în afară că eu tai lemne şi conduc maşina, beau şi vin sec. Mi-ar plăcea ca peste 10 ani să aud într-un interviu care i se face unei femei sensibile să i se spună că ea are o sensibilitate masculină.
(Lansarea cărţii De vei lua aminte la greşeli de Andrea Bajani, din care am prezentat fragmente, a avut loc la 14 iunie a.c., la Librăria Kretzulescu. Înregistrarea, realizată pentru o emisiune radio, a fost editată în redacţie.)
• Romanele în care autorul vorbeşte la persoana I îl conduc mereu pe cititor să confunde, să suprapună această persoană cu autorul. Vreau să fac o mică paranteză. Eram la cafea, ne uitam prin carte să alegem ce vom citi şi Smaranda spune: „mi-ar plăcea acele pagini în care tu eşti în casa mamei tale“. La sfârşitul prezentărilor la cartea mea, totdeauna cineva din public venea să-şi exprime solidaritatea cu această dramă pe care aş fi trăit-o şi-mi spunea: „îmi pare foarte rău pentru mama ta! A murit, şi a murit şi în România, la distanţă“. Dar mama mea e în Italia, n-a fost niciodată în România şi cunoaşte România numai din ilustratele pe care i le trimit eu de aici. Aceasta este o carte care nu are nimic autobiografic în ea, dar, pe de altă parte, e total autobiografică. Un autor nu poate scrie decât despre emoţiile lui adevărate, despre lucrurile pe care le are înăuntrul lui. Până la 20 de ani am scris numai poezie, pentru că mă speria ideea de a inventa. Pe urmă mi-am dat seama că verbul inventare înseamnă a găsi lucrurile care există deja, să faci un inventar şi să numeşti toate lucrurile care există. A inventa înseamnă să te duci în căutarea lucrurilor care există şi să le scoţi în faţă. Cel mai mare autor de inventare este Dostoievski. Şi nici un alt scriitor pe care mi-l amintesc nu a ştiut să inventarieze atât de complet şi de deplin ceea ce se găsea în abisul omului. Şi eu sper să mă inventariez pe mine cât mai mult şi să pot continua să spun: nu este autobiografic, este profund autobiografic.
• Noi nu ne cunoaştem unii pe alţii, nu comunicăm doar prin cuvinte. Cuvintele sunt ceva străin de noi. Suntem totdeauna străini de limba pe care o vorbim, chiar şi de limba maternă. Până la un anumit moment al vieţii nu putem să folosim cuvintele, nu ştim să le folosim şi totuşi ştim să ne exprimăm. Problema este a celorlalţi, care trebuie să izbutească să perceapă felul în care noi ne exprimăm. Aşa cum se întâmplă cu părinţii care se întreabă ce se întâmplă cu copilul lor: i-o fi foame, i-o fi sete, de ce plânge? Dar copilul ştie foarte bine de ce plânge. Pe urmă vine momentul în care primim cuvintele şi cuvintele reduc posibilităţile noastre. Cuvintele sunt ceva comun tuturor, fac parte dintr-un limbaj comun tuturor şi noi va trebui după aceea să ne căznim să băgăm în aceste cuvinte, care sunt pe măsura tuturor, ceva care este mult mai complex, adică toată fiinţa noastră. Omul cunoaşte prin cuvinte numai până la un anumit punct. El cunoaşte şi mult dincolo de cuvinte, prin toate simţurile. Este ca situaţia dintr-un cuplu, în care el o întreabă: la ce te gândeşti?, şi ea spune: nu mă gândesc la nimic, şi el spune: nu e posibil să nu te gândeşti la nimic. Dar dacă noi am vrea să exprimăm ceva într-o fracţiune de secundă, un gând care era foarte limpede în noi, am avea nevoie de o jumătate de oră de explicaţie, iar cuvintele până la urmă vor spune cu totul altceva decât ceea ce exista cu adevărat în capul meu în acea fracţiune de secundă. Şi asta e marea fascinaţie a limbii. Totodată, şi limita sa.
