Pe aceeași temă
De obicei se procedează altfel: un critic, apoi altul şi altul, în fine, şi unul sau doi poeţi care contează au spus că e vorba despre un poet, şi încă important. Deci, dacă am o minimală prudenţă şi un pic de bun-simţ, nu pot pune la îndoială ceea ce cred atâţia oameni. Eu, în schimb, datorită unei anumite neîncrederi în capacitatea mea de a înţelege corect ceea ce spun ceilalţi, încerc să îmi fac o impresie personalizată, ca să zic aşa. Şi iată: Mircea Ivănescu este un poet. Mircea Ivănescu este un personaj care aparţine poeziei. A fost selectat şi adunat de poezie prin manevre oarecum neaşteptate: a fost găsit, poliglot, la Agerpres, în fluxurile cotidiene ale ştirilor, altfel spus în plină proză, pură şi dură, înăsprită şi de formulările oficiale obligatorii din vremea dictaturilor roşii; formulări ce nu păstrau nimic din libertatea cu care cuvântul vine şi fâlfâie împrejurul poetului, căutând să exprime univoc şi bine controlat ideologic ceea ce trebuia să ajungă la cetăţeni şi interzicând toate celelalte direcţii de înaintare ale cuvântului, care, odată scăpate de sub supravegherea ideologică, ar fi putut „bruia“ ceea ce doreau oficialii să (se) transmită.
Întrebat expres, Mircea Ivănescu spune că poezia l-a vizitat intermitent, iar apoi l-a lăsat să creadă că totul ar fi ludic şi întâmplător, ocazional şi aleatoriu; că totul este permis şi totul se poate. „Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact
ce-mi venea în cap. (...) Şi scriam. Când terminam, deschideam iar cartea şdin care citeam – n. O.P.ţ sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă“ (Observator cultural).
Dacă ar fi să se pună în legătură directă poezia mirceaivănesciană cu existenţa nemijlocită a poetului, atunci, în urma acestei mărturisiri şi a memoriei profesiei sale de jurnalist aş înţelege că transcrierea aceasta de cuvinte care vin şi dau târcoale în timp ce citeşti o carte, bei o votcă sau asişti, oarecum absent, la schimburile de replici dintr-o crâşmă – eternul loc unde acţiunea corozivă a ideologiei se dizolvă în alcool – înseamnă, existenţial vorbind, graba (adică răspunsul la somaţia interioară) de a ieşi cât mai curând „la aer“, pofta niciodată consumată de a redescoperi şi aduce la lumină libertatea interioară ţinută strict sub observaţie. Probabil că mai multe moduri de a fi ale poeziei lui Mircea Ivănescu dintr-acolo vin. Ca să mă fac înţeles, voi spune că mă refer la impresia de flux textual continuu pus în pagină, de la un poem la altul şi de la un volum la altul (Derrida avant la lettre); la titlurile volumelor, anodine, monotone, convenţionale şi repetitive (de parcă s-ar fi numit Texte I, Texte II şi tot aşa mai departe...); la poetica năstruşnică a titlurilor fiecărei piese lirice, despre care titluri Mircea Ivănescu spune – într-un interviu – că le primea de la prieteni, colegi, ca sugestii pe care, ulterior, le „umplea“ de un conţinut nu neapărat în legătură cu ele; la conceperea şi aşezarea versurilor, cu continuumuri acolo unde sunt rupturi, cu rupturi unde apar în mod normal fluxuri continue şi dezvoltând retorica amplelor paranteze, căderi – auerbachiene – în detalii, pasămite, inutile, şerpuiri ofidiene în loc de mersul poetic brechtian direct la ţintă. Catrinel Popa nota că „majoritatea textelor sale au ca punct de plecare un pretext narativ, dezvoltându-se apoi fie ca mici «poveşti în versuri», fie ca «scene» desprinse dintr-un vrăjitoresc şi ameţitor spectacol al etalării de «ironii în ironii, de procedee în procedee şi de măşti sub alte măşti», după cum observa Matei Călinescu“. Era un mod de a aminti că în lirica lui Mircea Ivănescu epicul găsea posibilitatea optimă de a reveni ca metodă şi soluţie pentru crearea vibraţiei lirice. Ca în epopei, ca în poezia brechtiană, pomenită deja, ca în atâtea alte configuraţii, epicul se dovedea, şi de astă dată, un bun pretext pentru punerea în lucrare a aburului poeziei. Dar şi acesta era, mai mult decât o modalitate de codificare scriitoricească a prilejurilor de impresie şi emoţie estetică, mai curând expresia unui mod de raportare la lume şi la viaţă, deci şi un reflex temperamental şi caracterial, şi o cale de exprimare a vocaţiei, chiar dacă, în primul rând, un răspuns la agresiunea asupra libertăţii pe care o reprezentau zidirile de partid şi de stat şi pânda după subversivitate a serviciului secret de rigoare.
De fapt, cred că unul dintre misterele prin care faptul de viaţă banal, cotidian – întoarcerea de la colţ după ţigările uitate pe o masă, într-o bodegă, spunerea despre manevrarea obiectuală a unei... amintiri, frânturile de la capătul sau din preambulul unei întâlniri, câteva replici ca nişte torsuri suspendate în aer – devine poezie la Mircea Ivănescu îşi are originea în cristalizarea relativ timpurie a unei opinii (devenită convingere de nezdruncinat) după care poezia ar putea avea misiunea eliberării (psihice, interioare, sufleteşti şi chiar reale, cotidiene) de sub diversele chingi aparent de neevitat... Umplerea interstiţiilor, a „şpanului“ cinematografic ce cade la montaj – amintirea păstrează mereu numai lucrurile memorabile, neobservând că memorabile nu sunt lucrurile şi împrejurările, ci atmosfera şi ritualistica lor încâlcită, pitorească, spontană – acumulează, pe urma unei „colonizări“ tensionale şi a unei dospiri magice, de nemaipomenită discreţie, realitatea în refugiu din spaţiile de legătură, adiacente, colaterale, „oblice“ ale fiecărei clipe. În poezia lui Mircea Ivănescu e ca şi când ai privi un film având în minte un program năstruşnic: să eviţi cu tot dinadinsul să priveşti şi să asculţi povestea principală, protagoniştii; să te laşi purtat de vocile din fundal, de dinamica gestuală a figuranţilor care, ei, la urma urmei, sunt cei ce conferă verosimilitate, cei care salvează de convenţional şi nefirescul grandilocvenţei sau al inexpresivităţii povestea înfiripată între eroi, mainstream-ul.
Mircea Ivănescu a găsit şi a exploatat potenţialul poetic pe care, într-o manieră subtilă, deşi explozivă, aglomerându-se asimetric în „colţuri“ şi „fugind“ din avanscenă, viaţa sub dictatură (a politicului, a unui social brăzdat de convenţii patriarhaliste şi, nu o dată, machiste, a momentelor de viaţă consumate „după tipic“ în oricare zi a vieţii, a traiului într-o vastă provincie a lumii, precum Europa centr-orientală, a momentului istoric – lume bipolară, Război Rece etc. –, a solitudinii în vacarm şi viermuială ca şi a condiţiei de ochi gigantic al comunităţii) îl făcea să se acumuleze în „turbulenţe“ urcând ca fuioarele, în nori de tensiune şi în furtuni energetice, către conştiinţa captatoare...
Cred că Mircea Ivănescu a descoperit pe cont propriu – cam în acelaşi timp cu alţi poeţi, cu care are în comun un aer de familie (de la ludicul Emil Brumaru la americani precum Frank O΄Hara) – o intrare anume în poezie direct dinspre banalitatea diurnă a oricărei clipe, acolo unde, degrevată de ipoteci, o altă temporalitate îşi dezvoltă muzicalitatea, aidoma contrapunctului jazzistic... Chiar şi modul scripturistic mirceaivănescian se trage dintr-acolo, mai mult decât dinspre formulele retorice pentru care se pot găsi oricând modele sau cărora el însuşi le poate fi model. Măştile şi ironia acestei poezii, despre care s-au spus atâtea, sunt un reflex de lectură dublu: al lecturii auctoriale a materialului ce devine sub pana lui poetic şi a lecturii cititorului, peste umărul autorului. Nici nu ar avea cum să fie altfel, când Realitatea este pusă în paranteză pentru rEALITATE şi când centrul de greutate al lumii se mută în viscerele cu care, precum la vremea haruspiciilor de pe cele şapte coline, se descifrează preajma şi universul, într-o cheie cât se poate de personală, lipsită de Magnum Opus Epicum şi de grandilocvenţă. Poezia lui Mircea Ivănescu umblă la interstiţii, contemplă minuscula şurubărie pe care se edifică întreg universul accesibil privirii omului. Ea reumanizează lumea golită de sensuri şi de vitalitate, ştie că, mereu, „viaţa e în altă parte“ – ca în memorabila sintagmă-titlu a lui Milan Kundera –, agresată de tehnologii (cele inginereşti, dar şi cele financiare, cele manipulativ-comunicaţionale), dibuie un alt spaţiu al locuirii sufleteşti şi corporale. Tocmai asta îi conferă grandoare şi face din mica siluetă a autorului, aşa cum o ţin minte, drapată într-un trenci mototolit precum al locotenentului Colombo, cu părul dat înspre spate, mărindu-i circumferinţa capului, şi nasul borcănat de sub lentilele groase, un simbol pe care l-aş aşeza nu departe de vagabondul cu baston flexibil şi mers de raţă în pantaloni burlanaţi, Charlot. Doar atât că, pe unde calcă Mircea Ivănescu, pietrele şi pavajele de bitum, podelele date cu motorină ale unor crâşme de periferie ori dalele unor palate oficiale sinistre în încremenirea lor încep să lucească mat, lăsând să se citească inscripţia oarecum învechită şi enigmatică: Versuri; Poesii; Poeme; Alte versuri; Alte poeme, Poem Alte poesii; Poesii nouă; Poeme nouă; Alte poeme nouă; Versuri vechi, nouă; Poeme vechi, nouă; Aceleaşi versuri...
