Pe aceeași temă
Adunându-şi într-o carte toate Amintirile pentru tatăl meu (Bucureşti, Vinea, 2010) risipite în volumele anterioare, Radu Vancu îşi dă şansa celui mai omogen şi mai unitar volum al său de până acum. Elegiile au apărut în volumele sale Biographia litteraria, ca şi în Monstrul fericit, întotdeauna alături de poeme de dragoste dintr-un prezent intermitent euforic sau dezabuzat. În volumul editat anul trecut la Vinea, Radu Vancu selectează doar textele născute din experienţa dureroasă a pierderii tatălui şi le adaugă o consistentă secţiune de inedite, hotărându-se să urmărească în ansamblul ei acea experienţă. Dar, în afară de exerciţiul comemorativ şi de travaliul doliului presupus de o astfel de poezie („un kaddish“, îl numeşte însuşi autorul în epigraf), trebuie să ştim că la Radu Vancu avem de-a face cu una dintre cele mai articulate viziuni poetice actuale şi să încercăm să o urmărim pentru ea însăşi.
Tema primă a tuturor scrierilor sale, moartea unui om drag, face ca poezia lui Radu Vancu să aibă o sensibilitate totală, dureroasă la atins. Cum, atunci, poate comunica această poezie cu cititorul, ştiut fiind că regimul experimentării emoţiei şi cel al transmiterii ei sunt cu totul diferite? Nu este o problemă de tehnică poetică, ci una de etică a actului de comunicare literară, şi una de care autorul e foarte conştient, dovadă faptul că, în volumul său de debut plin de ode erotice, Epistole pentru Camelia (Sibiu, Imago, 2003), momentul morţii tatălui era ocolit cu grijă – deşi, în frumosul Poem cu sfârşit (poemul palmelor), începutul „iubirii noastre ireale ca un poem de m. ivănescu“ era legat, subtil, tot de o moarte.
Tonul este găsit încă din prima elegie din serie, apărută în Biographia litteraria (Bucureşti, Vinea, 2006), dar beneficiind şi de numeroase rescrieri. Acolo, tonul elegiac canonic („Când ploaia a stat şi vodca-i amintire, / ca tata, legat de votcă şi el ca de-o cătuşă“) se îmbină cu relatarea seacă, voit neutră, care evită asocierile lirice („Când s-a spânzurat, până au venit ăia de la SMURD / i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit“), şi cu concluzia sentenţioasă, dar ironică: „Amintirile te fac fericit“. În poemele următoare, construcţia discursului poetic devine şi mai complexă, odată cu apariţia fundalului intertextual, de o consistenţă şi o inventivitate ce dau marca definitorie a poeziei lui Radu Vancu în peisajul contemporan: „Ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, Waterlooul, Austerlitzul şi pe tine“ – reducând şi cenzurând mereu emoţia cu ajutorul unor imagini poetice savante: „piramida verde ca un vegetal cort/în care dormi, ultim Imhotep, cu lemnăria sarcofagului peste absenţa ta surpată“. În poemele din această perioadă este minimalizată cu metodă participarea sufletească personală, punând-o în paranteză cu ajutorul citatelor din tot felul de „mari oameni“ („Iarba este, es ist so, cum ar fi zis un mare om“), folosindu-se de tot felul de cuvinte tradiţional nepoetice („similar“, „analogie“) pentru a se feri de contagierea lirismului clişeistic. Multe dintre aceste poeme vor fi metafore extinse, explicitate savant, cu o voluptate pedagogică, ce ucide emoţia, pentru că nu emoţia este esenţială aici (vezi, de pildă, Geneza metaforei şi sensul amintirilor, după o sugestie din Lucian Blaga). Poezia este un discurs adesea fragil, care îşi extrage „forţa“ din evitarea precaută a numeroaselor capcane ale limbajului. Ei bine, Radu Vancu se străduieşte să facă cât mai multe faux pas-uri, acceptând să pară pedant, livresc, preţios, „inautentic“, pentru a alunga astfel ispita „sensibilităţii“.
Mai trebuie adăugat şi că toate Amintirile pentru tatăl meu sunt executate într-o manieră asemănătoare. Compuse din trei „strofe“ de câte şase versuri inegale ca mărime, iar cele din Biographia litteraria având, deşi nu întotdeauna, şi o rimă care nu reuşeşte să sonorizeze versul foarte amplu, ele amintesc de sonetele „deghizate“ ale lui Mircea Ivănescu, al cărui cel mai fericit discipol se arată, şi prin asta, Radu Vancu. Lecţia a fost bine asimilată: poezia trebuie să depăşească semnele canonice ale poeticităţii, ea trebuie să se inventeze pe sine împotriva „cârjelor“ oferite de tradiţie şi să-şi aşeze în faţă dificultăţi cât mai mari. Iar dificultatea maximă nu este să refuzi provocarea metrică şi nici să o restaurezi polemic, împotriva tuturor: mai greu este să o practici în secret, deşi sub ochii celorlalţi; să o conservi, dar fără a spera într-un eventual triumf în posteritate. Poeziile cu rimă ivănesciană continuă acest legat al „discreţiei absolute“ (sintagmă în care acelaşi Vancu a sintetizat, într-o monografie de referinţă, poetica marelui sibian plecat, zilele acestea, dintre noi), asociindu-l, foarte adecvat, unui discurs despre ceva care nu se poate povesti oricum.
Aşa cum sunt aşezate în acest volum, în ordinea scrierii şi publicării în volumele de până acum, Amintiri pentru tatăl meu spun povestea acomodării cu gândul pierderii tatălui, a asimilării acestei traume (fondatoare?). Dacă poemele, atât de stăpânite ca ton, din primul volum puneau în mod repetat problema despărţirii şi inventariau numeroase paleative ale unei reîntâlniri posibile (într-o amintire regăsită instantaneu, într-o carte care îţi dă de gândit, în reunirea viitoare, dintr-o altă lume), cele din Monstrul fericit (Chişinău, Cartier, 2009), care compun partea a doua a cărţii, dau impresia unei resemnări pline de resentimente. Un sentiment de linişte neîmpăcată cu sine, ca acela, cărtărescian, din Nimic, o revoltă pentru ratarea apocalipsei personale: „Ce mai atâtea fiţe degeaba: cu gură ca a ta a băut şi el, / cu ficat ca al tău a distilat otrava, cu minte ca a ta /a judecat ce-i de făcut. Eşti într-un film cu happy end, probabil, / de vreme ce nu merge. Nu din toate alcoolismele iese / de-o tragedie. Resemnează-te: o să ajungi o epavă fericită. / Sunt şi vieţi mai rele decât asta“.
Poemele din a treia secţiune, inedită, a volumului, prelungesc experienţa „monstrului fericit“, prin imagini ale unei linişti primite cu multă împotrivire: „Copiii urlă veseli. / Păsărelele ciripesc. (...) / Atâta inocenţă / îmi îngheaţă sângele, / mă întoarce pe dos / ca un alcool tare / un stomac neexperimentat“. Cărtărescianismul revine inclusiv la nivel de formulări: „Uită-te iar, tati: / da, viaţa mea e iluminată. / Da, aerul e scânteietor / ca un rahat cu diamante. / Şi mă învârt prin fericirea mea / ca un tigru în cuşcă. // Cine e însă uzurpatorul / care a făcut din ruina mea/ un imperiu? Cine e / noul meu trup, cui foloseşte / noua ordine mondială/ instalată în viaţa mea?“. Lui Vancu îi reuşeşte humorul autoironic, mai ales atunci când se proiectează, fals-imperial, pe un fundal burlesc, ca mai sus, sau când îşi afirmă cruzimea inumană („ce fiară, ce fiară sunt!“) în decor domestic (Sirop de porumbele). Poetul are o particulară abilitate în relatarea experienţelor în termeni improprii lor, care le modifică conţinutul. Este efectul vizionarismului poetic, practicat mai cu seamă în volumul de debut din 2003 şi ajuns la acrobatice performanţe în recentul Sebastian în vis (Bucureşti, Tracus Arte, 2010). Iată ultimul poem al volumului, Sfoara de rafie, care ilustrează foarte bine capacitatea de a aduce laolaltă gravitatea şi domesticul, de a le face să colaboreze, înseninând insuportabilul şi relevând demnitatea veritabilă a banalului familiar: „Dacă ar fi să se întâmple azi, / nu m-ai recunoaşte. Au trecut 13 ani / de la numărul tău cu sfoara de rafie, / şi în 13 ani de bătut capul cu trucul tău / m-am îngrăşat 20 de kilograme. / Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr // des ca iarba de pe mormântul tău. / Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam, / dacă ar sări lespezile de pe morminte / şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată, / ca popcornul pocnind afară din cratiţă, / cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite // ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare / să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte. / Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte / de la naştere părintele. O să te iau de mână / şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă, / în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită“.
Povestea este, până la urmă, fericită: debusolarea existenţială în urma pierderii tatălui încetează odată cu găsirea unui nou scop sau unor noi scopuri ale vieţii în dragostea casnică şi în creşterea fiului. Mai important este însă că durerea de a nu îl fi cunoscut cu adevărat pe tatăl mort se vindecă. Tatăl este regăsit în poemele scrise de fiu, care fac realitatea să se închege împrejurul celor doi din nou, să-şi recapete consistenţa pierdută. Cu cuvintele poeziei citate mai sus, fiul reuşeşte să-şi „nască“ tatăl, să îi împrumute un chip, să se regăsească în el. Ceea ce înseamnă că, dacă a avut loc vreo schimbare în relaţia tulburată a poetului cu tatăl, aceasta nu a fost provocată de evenimente exterioare, de trecerea vindecătoare a timpului, de exemplu, ci de trăirea până la capăt a crizei, prin mijlocirea poeziei. Fiecare carte e o boală învinsă, spunea Blaga. Dar, în acest caz, cartea nu e doar mărturia vindecării, ci însuşi leacul. Radu Vancu a scris „amintiri pentru tatăl meu“, inventând astfel o lume nouă, un spaţiu comun pentru o reîntâlnire imposibilă.
Radu Vancu, Amintiri pentru tatăl meu, Bucureşti, Vinea, 2010
