Bucurestiul Cultural, nr. 11 (II)

Baia publica Kiraly

"(...) Jean Mattern publica primul sau roman. O poveste care ii seamana: pur si simplu rafinata si plina de pudoare.

Cand si cand ma consoleaza gandul ca scrisoarea mea, in ciuda a toate, l-a emo­tionat pana la urma pe Leo.

Ca sa revin la Doctor Faustus, imagineaza-ti ca Laura inca nu a aflat ca Paul Mathieu a abandonat proiectul! In fine, el spune "amanat", dar stiu prea bine ce inseamna asta. Cum sa ii spun? Asta sau altceva: nu stiu cum sa ii spun. Nu iti ascund ca nu mai stiu in ce punct a ajuns relatia mea cu Laura. Gata sa o apuc pe un drum gresit, desigur. Nu vad nici o solutie. Cum sa ies din spirala asta infernala? Sunt atatea lu­­cruri despre care nu i-am vorbit Laurei, re­pe­tan­du-mi mereu ca i le voi explica mai tarziu, cand ne vom cunoaste mai bine - incat mi se pare imposibil sa imi schimb atitudinea acum. Cu ce as incepe?

Oare a crezut ea cu adevarat ca ex­pli­catiile vor veni cu timpul? A considerat ea oare - asemenea atator oameni - ca tim­pul le va rezolva pe toate? Una dintre opiniile cele mai raspandite si cu toa­te acestea fara temei: timpul nu rezolva nimic. Sapa, agraveaza, accentueaza. Ast­fel incat, chiar si atunci cand nu este vorba despre un secret rusinos, nici de o greseala ascunsa si de nemar­tu­ri­sit, fisura devine o prapastie adanca - toc­mai odata cu trecerea timpului.

Ce voi face acum, Leo? Sunt aici, in fata calculatorului, scriind acest e-mail con­fuz, cu o singura idee in minte: certitudinea ca am ajuns intr-un punct de unde nu mai pot continua asa. De cand suntem impreuna, nu am incetat sa-mi re­pet ca era posibil sa recuperam timpul pierdut, ca intr-o buna zi am sa-i vor­besc Laurei despre mine, ca am sa-i fiu in sfarsit un sot. Dar acum? Un copil. Iti dai seama? De neconceput. Aten­tie, nu este vorba de dispret: imi doresc acest copil mai mult decat orice pe lu­me. Adineauri, la restaurant, cand Laura m-a anuntat eram coplesit de bucurie. Nu am stiut sa o arat, desigur, dar am crezut intotdeauna ca un copil mi-ar oferi prilejul sa o iau de la inceput. Prin simplul fapt ca as putea sa ii ofer aceasta copilarie lipsita de griji de care nu am avut parte. O copilarie ideala. Una pe care nu am mai vrea sa o para­sim, o copilarie a lui Peter Pan. Si, cu acelasi prilej, sa sterg un pic mai mult din­tr-a mea. Daca as putea sa o merit, de asemenea. Cand traiesti atat de pu­tin, cand nu stii sa fii nici sot, nici prieten, cum ai putea sa devii tata? Nu stiu nici macar in ce limba sa-i vorbesc acestui copil - copilul meu.

Stiu ca nu are nici un sens sa iti trimit acest e-mail. Ce ai putea face, chiar daca il primesti in seara asta? Daca te mai afli inca in fata calculatorului. Chiar daca ai veni maine la Londra expli­can­du-i lui Claire ca trebuie sa te vad: nu s-ar schimba nimic. Nimic. Si totusi, cred ca prietenia ta este cel mai frumos lucru ce mi-a fost dat. In orice caz, a facut posibil restul: intalnirea cu Laura, ca­sa­to­ria cu ea. Acest copil acum! Daca as putea sa iti explic in ce fel cuvintele tale au facut posibil tot ceea ce s-a intamplat mai apoi.

Apoi scrisorile tale. Acele scrisori mi­nu­nate. Povesteai in ele despre familia ta. Dincolo de diferente, si existau ata­tea, desigur, mi se parea ca citesc poves­tea copilariei mele, a adolescentei mele. Imbracai in cuvinte simple sentimentul singuratatii, al izolarii, vorbeai despre neputinta ta de a te face inteles de cei­lalti - si totul era autentic. Incepeam sa inteleg, incepeam chiar sa gasesc un sens in toate acestea. Numai ca...

O, Leo, cum sa iti spun ce am simtit lucrand la pasajul acela din Doctor Faus­tus in care micul Echo, iubit prea mult de Adrian Leverkühn, trebuie sa plateas­­ca cu viata iubirea contrara pactului diabolic al compozitorului? Ma vei detesta pentru totdeauna daca iti voi mar­tu­risi ca, in timp ce traduceam abominabilul, sublimul capitol, iti auzeam glasul? Glasul tau din seara aceea de octombrie. Da, Leo, si aici ai gasit cuvintele pentru a spune cum se moare. Cum mori de meningita.

Serile petrecute impreuna, acele lungi seri petrecute impreuna, vorbeai mai mult decat mine. Parca ma imba­tau vorbele tale si, deseori, in camera mea, nu stiam cum sa trec de la pre­zen­ta ta la liniste. Ceva se contracta dureros in mine, mi se parea ca nu am aer, in­­sa mi-a luat destul timp ca sa-mi martu­ri­sesc lipsa aceasta. Imi lipseai, era simplu, si cu fiecare noua despartire ma sim­team pierdut. In discutiile noastre, eu eram cel care primea fara sa stiu ce ofer in schimb. Totusi, stiam ca pretu­iesti ca pe o comoara fiecare din confi­den­tele mele. Parea ca te multumesti sa avansezi, milimetru cu milimetru, cum spuneai, pe acest drum al prieteniei. Oare fiindca iti aminteai anii in care tu insuti erai convins ca povestea mortii lui Charlotte va ramane pentru totdea­u­na ingropata in uitare? Nimeni nu ti-a in­terzis sa vorbesti despre acest lucru si, cu toate acestea, nimeni din familia ta nu a mai putut evoca sambata aceea in care, poate, ti-ai fi putut salva sora dand alarma, chemand un doctor inca de la primele semne ale raului care ur­ma sa ii inflameze creierul si sa-l distru­­ga. Uneori dorinta este facuta din pofte consolatoare irealizabile: visam sa iti iau acest bolovan al vinovatiei care te tra­gea in jos, asemenea pietricelelor din buzunarele sinucigasilor, si cred ca voiai sa ma determini sa vorbesc, asa cum im­bratisezi pe cineva ca sa il poti lasa sa planga. Trupurile noastre erau ca nis­te manechine cu care nu stiam ce sa facem, figuranti intr-o poveste si asa des­tul de complicata.

Iertare Leo, am sa ma opresc aici. Sunt atat de tulburat de aceasta veste: voi fi tata! Nu te ingrijora. Totul va fi bine. Am sa te sun maine. Nu te ingrijora.

Al tau,

Leo si cu mine eram frati gemeni ziditi in aceeasi singuratate. Nu eu, ci Leo a gasit cuvintele pentru a rupe tace­rea. Dar ce diferenta? De cand locuiesc aici, ascuns, izolat, petrec ore in sir gan­din­du-ma la asta. Leo a reusit sa o pas­tre­ze pe Claire, sau, mai degraba, sa tra­iasca pentru ea, eu nu: Laura traia cu o fantoma, ba chiar facea dragoste cu o fantoma. Ma tem sa nu fi facut un copil cu o fantoma. (...)

"Domnul a dat, domnul a luat." Su­fe­rinta tatalui meu se rezuma in cateva cu­vinte. Jandarmul nu mai vazuse niciodata o durere atat de demna, o reactie atat de calma, dupa ce ii ceruse unui tata - tatalui meu - sa binevoiasca sa il ur­meze pentru a identifica trupul fiicei sale, trupul acela zdrobit si fara viata. Ca­davrul surorii mele Marianne. Il aud ros­tind aceste sase cuvinte si il vad cum il urma pe barbatul acela care nu trebuia sa stie ca proveneau dintr-o poveste din Biblie, cea a unui om care pierde tot, ca­ruia Dumnezeu ii ia tot. Insa jandarmul nu se intreba cum sunau vorbele acestea in maghiara si daca tatal meu a trebuit sa le traduca din limba lui materna inainte de a parea un model de stapanire de sine. A traduce pentru a castiga timp, pentru a indeparta realita­tea lucrurilor. Ca si mine mai tarziu.

A deveni un specialist in cuvinte, da, dar in cuvintele altora: cele din dictio­na­re si din limbi straine, cele ale marilor scriitori, cele ale lui Leo. Cuvinte pe care ma puteam razbuna, indaratul ca­ro­ra ma puteam ascunde. Pe care le puteam trata ca pe niste pioni intr-un joc derulat dupa reguli arbitrare. Daca era po­sibil sa te adapostesti indaratul a sa­se cuvinte ca sa exprimi o suferinta atat de mare, daca era posibil sa scapi de ceafa zdrobita a lui Marianne prin ca­teva vorbe minuscule, daca era acceptabil sa gasesti intelepciune in termenii acestui verset, atunci cuvintele nu aveau nici un rost. Nu valorau nimic. Daca nu ma ajutau sa inteleg ca sora mea mai mare nu mai era acolo ca sa ma ocroteasca, atunci nu foloseau la nimic. La nimic.

Pana saptamana trecuta.

Postul si rugaciunile pentru Yom Kip­­pur nu m-au absolvit de nimic. Ma com­plac imaginandu-mi ca nu cred in nici un Dumnezeu. Cu toate acestea, ma aflam in mijlocul acelor oameni care pareau convinsi de puterea confesiunii lor colective, eram bulversat de chipurile, de vocile lor. Ei reveneau in aceasta sinagoga in fiecare an, sau in altul, pentru a obtine iertarea din partea Dumne­zeului lor dupa ce o obtinusera pe cea a apropiatilor lor. Si eu? N-am innebunit. In ziua aceea, nici un miracol nu m-a trans­format in credincios.

Niste anonimi, preocupati de propriile lor greseli si nici un pic de suferinta mea, au schimbat ceva in mine fara sa vrea, fara sa stie. Mi-e greu sa accept asta. Tot asa cum Janos Almassy - un om care pentru mine nu era decat un co­leg traducator, intalnit cu prilejul sejurului meu in Ungaria, pe malul lacului Ba­laton, un om despre care eram sigur ca nu il voi mai revedea niciodata - a tre­zit in mine, fara sa stie, ideea nebu­­na de a merge la sinagoga Golders Green. Ma simt recuperat de aceasta comunitate fara sa vreau, tot asa cum, in Unga­ria, avusesem impresia ca merg pe ur­ma pasilor bunicilor mei. De unde vine forta acestor legaturi? Nu stiam mare lucru despre Ungaria inaintea acestei pri­me calatorii impreuna cu traduca­to­rii lui Thomas Mann, si tot nu am reu­sit sa citesc Biblia. Cea cumparata din li­bra­ria domnului Stobetzky... Totusi, am invatat ebraica, iar saptamana trecuta am postit pentru prima oara in via­ta mea, ca sa ma pot topi in masa acelora care isi stiu deja rugaciunile pe de rost - dar care au stomacul la fel de gol ca si mine. Nu pot sa scap de religia aceas­­ta care aminteste tot timpul ca fiecare are nevoie de celalalt. Chiar si de Yom Kippur, un evreu nu este singur in fata lui Dumnezeu, iar litania pacatelor se enunta la persoana intai plural. Oare pa­rintii mei chiar se hotarasera sa ma scoata din acest lant al generatiilor ori doar s-au simtit pierduti, intr-o funda­tu­ra? In orice caz, au sadit in mine o sin­gu­ra obsesie: sa fiu liber.

CARMEN MUSAT

Si ar mai fi ceva important de spus: acceptia in care Raicu utilizeaza no­tiu­nea de literatura este inseparabila de pa­radigma canonica: literatura e consti­tui­ta din capodopere, scrise de mari autori si, din acest motiv, tot ceea ce tine de autor devine relevant. Montaigne, cel pe care criticul român il citeaza adeseori, scria in cartea a III-a a Eseurilor ca "fiecare om poarta forma intreaga a con­ditiei umane". Parafrazandu-l, s-ar pu­tea spune ca fiecare opera literara ce merita citita si comentata e o oglinda a conditiei umane si un raspuns la "problemele ultime" despre care vorbeste Rai­cu. Experienta lecturii este, pentru el, un mod de cunoastere a lumii si a pro­­priei fiinte, o cunoastere ce mizeaza pe dimensiunea totalizanta a indivi­dua­li­tatii.

*

Revine insistent, in paginile eseistului, obsesia imposibilitatii de a "comenta", de a "descifra" nu atat sensurile unei opere literare, cat mai cu seama ceea ce se afla dincolo de intelegerea ra­tionala, dincolo de posibilitatea de a interpreta un text, fie el in versuri sau in proza. Demersul criticului nu e menit sa expliciteze opera, ci sa refaca, pe cat po­sibil, starea de gratie care a facut posibila aparitia acesteia. Nu intamplator preocuparea sa constanta se indreapta catre geneza operei, actul critic fiind, in viziunea sa, sinonim cu actul creator, de vreme ce finalitatea absoluta a demersului critic trebuie sa fie "reconstitui­rea genezei ei". O spune explicit in Re­flec­tii asupra spiritului creator (1979): "me­di­tand la opera incheiata fara a dispune de elementele de laborator pe temeiul ca­rora putem reconstitui traseul, pe ma­su­ra ce o intelegem mai bine avem si reprezentarea modului in care ea s-a nascut. Orice critica a operei este o reconstituire a genezei ei si orice tentativa de surprindere a momentului genetic este si o «definitie» veridica a operei constituite". Ceea ce-l intereseaza in cel mai inalt grad - desi, poate, am putea vorbi mai curand despre o obsesie decat despre un "interes" - este nu atat opera finita, sau, in orice caz, nu in primul rand, ci procesul elaborarii operei. Pentru Lucian Raicu, a intelege opera este si­nonim cu a avea "reprezentarea exacta a drumului spre ea" (1979, p. 90). Cititor temeinic si pasionat, criticul stie, din proprie experienta, ca, "daca citim bine o carte, intelegem cum a fost ea fa­cu­ta". S-ar putea spune, asadar, ca demersul critic este echivalent cu lectura "pe dedesubt", lectura capabila sa coreleze momentul producerii operei - cu tot ceea ce presupune acesta: socul exis­ten­tial, ruptura, mirarea care se afla la originea scrisului creator - cu momentul reproducerii ei, cel al receptarii. In fond, viziunea pe care o propune Lucian Raicu este una totalizatoare, in perfecta consonanta cu teoriile care sustin identitatea celor doua procese ce fac posibila existenta oricarei opere de arta: creatia si receptarea. "Momentul genetic al operei - scrie criticul in volumul ci­tat - nu este de alta esenta decat momen­tul acceptarii si al difuziunii ei: in cititor, in critica, in posteritatea ei." Critica indirecta, aluziva, cea care priveste dincolo de opera - priveste "in alta parte", pentru a reveni, apoi, asupra textului - este, in fond, o lectura empatica, in care se regasesc nu doar trasaturile distinctive ale criticii de identificare, asa cum a fost ea practicata de Georges Poulet sau de Jean-Pierre Richard, ci si mar­ci­le evidente ale spiritului creator. O critica menita, cu alte cuvinte, sa reinventeze opera, convingerea criticului fiind ca "o carte trebuie sa renasca la fiecare lectura a ei si sa renasca altfel, sa se rein­­trupeze intr-o forma noua". Si asta deoarece critica nu se poate multumi sa reproduca (mimetic) gandirea care a generat opera; analizand mecanismele actului creator, critica literara este "modificare si redescoperire in functie, cel mai adesea, de vocatia si puterea de pa­trun­dere a celui ce o intreprinde, dar si in functie de puterea literara a prezentului in numele caruia vorbeste". Asadar modificare, redescoperire, reinventare, iden­ti­ficare, simbioza cu obiectul, critica are darul de a stabili cu opera "relatii de ade­renta", ceea ce ii permite criticului ca, scriind despre, sa se reveleze pe sine in­­susi. Criticul, ca si romancierul sau poe­tul, se constituie pe sine insusi prin in­termediul lecturii-interpretarii-metadiscursului; el este, intr-un anume fel, pro­dusul propriului sau discurs indra­gos­tit - si s-ar putea spune ca aceasta e semnificatia profunda a demersului in­­treprins de Lucian Raicu. Vorbind despre scriitor ca origine si urmare (efect) a operei sale, Lucian Raicu insista, in vo­lumul din 1979, asupra biunivocitatii relatiei autor-opera: "el si face opera, dupa cum opera, odata facuta, il face pe el. Scriem ceea ce suntem, dar si suntem ceea ce scriem". Ce poate fi mai limpede de atat?

*

Ce este realitatea si cum se "reflec­ta" ea in opera literara? Iata o alta intrebare la care criticul se intoarce in fiecare noua carte. Cum intrebarea vizeaza un as­pect fundamental al operei de arta, nevoia de a reveni periodic asupra ei mi se pare fireasca; cu atat mai mult cu cat majoritatea autorilor cititi si frecvent citati de Raicu isi marturisesc in repetate randuri preocuparea pentru relatia dintre viata si arta, dintre real si fic­tio­nal. Descriind actul scrierii ca act de fascinatie reciproca "exercitata de «real» asupra scriitorului, dar si de scriitor asu­pra «realului» pe care-l sileste sa se dez­valuie", Raicu repune in discutie problema realismului, definit in termeni flaubertieni. Pentru el, ca si pentru autorul Doamnei Bovary, "lartiste doit être dans son oeuvre comme Dieu dans la création, invisible et tout-puissant; quon le sente partout, mais quon ne le voie pas". Lectura face posibila iden­tificarea "urmelor" auctoriale si, pe baza lor, reconstituirea profilului autorului - avem de-a face, insa, cu o reconstituire subiectiva, mereu alta la fiecare lectura, de vreme ce, la fel de important ca autorul, cititorul este cel caruia ii revine o astfel de misiune.

ANDREEA PASTARNAC

Imaginea nasterii din spuma marii, cum chiar numele zeitei sugereaza, a prevalat in mentalul colectiv si tinde sa obli­tereze relatarea lui Hesiod4, conside­ra­ta autentica si apartinand primelor cicluri ale genezei. Intreaga topografie ci­priota este impregnata de venerarea peste timpuri a celei pe care Homer5 o mai considera fiica lui Zeus si a Dionei, stri­gata Cypris sau Cyprogeneia, care mai netezeste si valurile, dand apei un luciu divin, care guverneaza primavara, dorinta, dar si casnicia si zamislirea copiilor, cea daruita cu farmecul cuceritor (charis) si care e capabila sa restabileasca pacea lumii.

Locurile de aici se suprapun, ca ni­ca­ieri altundeva o istorie mitica asezata pes­te cotidian, cultului celei numita Zei­ta a Vietii, Paphiana, Anassa (regina) sau Despina (doamna), considerata inca o forta vie si mentinand treaza mandria localnicilor, cum ca satele de azi se afla in gradina zeitei - la Geroskipou, langa altarul ei - la Geronisos, langa legendarele bai - la Akamas, dar si pe un fost cen­tru al lumii, anticul Paphos fiind ase­muit cu Delphi8. Orasul sanctuar cipriot9, printre cele mai mari din regiune, atragea nenumarati pelerini la fes­ti­vi­tatile dedicate zeitei: "Zakoria" - cere­monial putin cunoscut dedicat slujitorilor templului; "Perioria" - ritual de puri­fi­care; si "Afrodisia" - procesiuni ce aveau loc in aprilie si durau trei zile si trei nopti, cand cortegii de pelerini urcau din portul aflat la baza templului, pana pe colina de la Kouklia, aproape zece ki­lo­metri, devotati servitori ai zeitei im­­bra­cati in haine curate, miruiti si pur­tand ghirlande de mirt. Acestia aduceau ca ofrande mici statuete de lut, dar si ani­male: capre, vitei, mistreti, porumbei si potarnichi; iar unii istorici spun ca festivitatile includeau concursuri de poezie si muzica, precum si jocuri atletice. Altarele, o suta la numar, credea poe­tul Virgil, erau acoperite de esenta par­fumata de trandafiri si invaluite de aburi de tamaie, in mijlocul lor tronand ido­lul, un con de piatra, slefuit de uleiuri aromatice si de mainile idolatre. Cul­tul zeitei era legat si de misterioasele ritualuri Cinyrades, intr-atat de sfinte localnicilor, ca au fost uitate numai dupa ce-au fost interzise in secolul IV, de catre imparatul Theodosius10. Pe durata verii, se organiza un alt sir de fes­ti­vi­tati, "Adonia", la Amathus, azi nu departe de orasul modern Limassol, care ti­neau doua zile. Prima, denumita dis­pa­­ritia, aducea aminte de coborarea lui Ado­nis in Hades, iar cea de a doua, renas­­terea, celebra revenirea tanarului iubit, trans­format in nemuritor.

Toate aceste atribute si vechi filiatii au palit. Pe marginea drumului ce urca dea­lul marelui templu, cu totul si cu totul distrus, vegheat de o mica bisericuta si de o fortificatie cruciata, cresc tufi­suri pipernicite, jumatate arse de cal­du­­ra, de mirt si de rodii12, ca un altar ve­ge­tal, o reminiscenta a festivitatilor trecute.

Dar mai curand nu uitarea unui cult sa­crosanct sau libertatea moderna nein­­gradita, de a suprapune orice registre, de a incalca orice conventii fac ca Electra sa se regaseasca printre zeitatile de la Kurion. Aceasta venire, chiar si episo­di­ca, retrezeste lupta surda dintre vechile mituri primordiale si zeii Pantheonului. Cand ultimul cant al dramei se stinge, de undeva din strafunduri se ridica Eriniile, urmandu-l necrutatoare pe Oreste, cerand razbunare pentru cum­plita fapta. Dar Eriniile s-au nascut din aceeasi substanta ca Afrodita, din pi­caturile de sange ale lui Uranus ras­pan­dite in mare, dupa chiar cum Hesiod spune. Intre ele si zeita locului se leaga un nou fir, cel care le pastreaza caracterul initial, de gardiene necrutatoare ale legii si ordinii lumii si care se opune ca sa fie transformate in Eumenide, blan­de si binevoitoare creaturi.

Electra la Kurion vine sa puna in lumina latura ascunsa a marii zeitati, com­pletand portretul "boticellian" cu um­brele zeitatii telurice, redand nuan­te­le orientale ale cultului preolimpian.

2. Complexul arheologic actual de la Kurion (Curias, Curium) este situat pe ruinele unui vechi oras, atestat din perioada bronzului, despre care s-au gasit marturii scrise in templul lui Ramses III. Herodot spune ca locuitorii din Argos au intemeiat orasul, atestand si o filiatie pentru cultul lui Apollo. Orasul a cunoscut o permanenta prosperitate, culminand cu perioada elenistica. Monumentele excavate alcatuiesc harta unui oras extins, cu o agora de mari dimensiuni, bai publice, un nymphaeum, un stadion, resedinte somptuoase, decorate cu mozaicuri: Casa lui Achile, Casa gladiatorilor, Casa lui Eustolios. Amfiteatrul a fost construit in secolul II i.H. si extins de romani, 400 de ani mai tarziu, pentru luptele cu animale salbatice.

4. Hesiod - Teogonia (188-206). "Minunata e relatarea lui Hesiod despre Uranus, zeul Cerului, care, facand dragoste cu intunericul Noptii, se lasa peste Pamant, dar, in clipa in care invaluie Pamantul, e mutilat cumplit de catre Cronos. Organul sau de procreatie, taiat de Cronos, pluteste mult timp in valurile ce se sparg de mal, o spuma alba se revarsa din substanta divina si din ea se inalta o fecioara. Ea atinge mai intai tarmul Citerei, apoi pe cel al Ciprului; pamantul pe care paseste infloreste sub picioarele ei." - Walter F. Otto - Zeii Greciei, Humanitas, 1995 (pp. 98-99).

6. Cutremure devastatoare, survenite in anii 15, 75, 332, 342, 360 si 364 d. H. au distrus orasele si templele de pe malul sud-vestic al Ciprului.

8. Anna Marangou - Descoperind-o pe Afrodita, Limassol, 2001.

10. Codex Theodosianus - edict care condamna adorarea idolilor pagani, februarie, 380 d. H.

12. " (zeita) iubea in mod deosebit anumite plante. Myrikai (catina) se numea un loc pe care zeita-l considera sfant pe insula Cipru. Se spune ca pe aceasta insula ar fi plantat si rodiile (…) iar merele de aur cu care Hippomenes a castigat-o pe Atalanta ar fi provenit din gradina cipriota a Afroditei". (Walter F. Otto - op. cit., pp. 101-102).

14. Pausanius 1, 19, 2.

CRISTIAN MUNGIU

Pasarea se inalta brusc, cu un fal­fait. Valea rasuna de ecoul impusca­tu­rii. Vanatorul da de o parte cu teava pustii maracinii din fata sa, apasand cu bocancii grei iarba pe pamantul moale de ploaie.

Porneste la vale pe poteca ingusta catre micul oras care, invaluit de ploaie, se zareste intinzandu‑se pe colinele moi de la poalele muntilor.

Vanatorul aprinde un chibrit si lumineaza la cingatoare un inel de chei care atarna gol peste pielea bruna a curelei. Lemnul chibritului se innegreste sub fla­cara rosie.

Pasii lui rasuna greoi pe culoarul gol. Mai aprinde un chibrit pe care‑l ridica de‑a lungul peretelui, catre soneria mica, rotunda. Din spatele usii inchise se aude razbatand de departe un tenor grav, intrerupt la rastimpuri de bufnituri indepartate. Soneria se aude tare, de dupa usa.

- Cine e ? - intreaba femeia.

Se aude un lant dat la o parte, apoi o cheie rasucindu‑se in broasca si o yala ra­sucita. Femeia crapa usa legata in con­ti­nuare cu un lant de toc.

- Nu e periculos?

- Ati mai trecut pe balconul meu?

- Nu stiu... nu asteptam pe nimeni... e dezordine in dormitor si...

Femeia ofteaza. Ridica apoi lantul si des­chide usa. Simion se strecoara ina­un­tru, aplecandu‑se ca sa nu loveasca cu pusca pe care o poarta in spate rama usii. Femeia inchide usa in urma lui. Simion o priveste curios. Are doar un sort alb, de macelar, dintr‑un plastic gros, direct pe piele. O fusta plisata, neagra, ii acopera picioarele, iesind pe sub sort.

- Sa ma descalt, zice Simion si se apleaca sa‑si desfaca sireturile.

- Se poate? Ploua afara! Dupa ce ca va deranjez...

- Am avut noroc azi, am impuscat o prepelita cu ultimul cartus, zice el mu­tand capatul pustii, sa nu mai fie catre ea. Daca nu mi‑as fi pierdut cheile...

- N‑ati fost niciodata la vanatoare, nu? - zice el.

- E dezordine, nu asteptam...

- Domnul? ‑ repeta ea. A plecat.

Vanatorul e nedumerit. Unde sa plece? Femeia deschide cu greu usa de la bal­con, intepenita, pesemne, de la atata ploaie. Patul mare e desfacut. Pe un fotoliu zac, aruncate, tot felul de haine.

- Pe mare? - repeta el, parca nevenin­­­­du‑i sa creada. Ce departe e marea!

- Va multumesc, spune el. M‑ati salvat.

Simion duce mana la frunte. Ce uituc e, era sa‑si uite bocancii! Aplecandu‑se sa‑i ia, rucsacul ii aluneca de pe umar, cazand pe cimentul balconului.

- Nu trebuie, zice ea.

- Multumesc, zice ea apucind‑o. In­tra, impingand usa in urma sa.

Isi asaza bocancii langa perete si im­­pinge usa de la balconul sau incet, cu o mana, apoi mai puternic, cu umarul. Simion ofteaza. Ia de langa perete pusca si impinge cu ea usa, langa zavor. Se apleaca si ridica un ciob de sticla, alungit. Il vara intre usa si toc si trage cu amandoua mainile, strangand din dinti. Sticla se sparge si cioburile se imprastie pe jos. Simion isi duce un deget la gura: s‑a taiat. Un fir subtire de sange i se pre­linge pe aratator. Impinge cu mana tabla dintre balcoane si, aplecandu‑se, deschide cu pusca usa de la celalalt balcon.

Nu‑i raspunde nimeni. Prin usa data de o parte patul se vede ravasit.

- Doamna Ionescu, spune el incet.

Usa bucatariei e inchisa. Frigiderul incepe iarasi sa tremure, huruind. Un vie­zure impaiat il priveste de pe frigider cu ochii lui de chihlimbar.

- Doamna Ionescu...

- Ah, ce m‑ati speriat! Ce cautati aici?

- N‑am vrut, ma iertati. Usa la balco­nul meu e inchisa, imi trebuie ceva s‑o for­tez.

- Ce cutit mare! Ce animal a fost?

- Un porc.

Femeia da din cap ca da. Ce porc mare, pare el sa zica, privind admirativ. Din oalele mari puse pe foc se ridica aburi grosi.

- Nu va mai deranjez!

In picioare, cu urechea lipita de perete, Simion sta in sufrageria mare sa asculte ce se aude dincolo. In mijlocul in­­caperii pusca zace aruncata pe rucsac. Prin usa deschisa a balconului se vad cazute pe ciment aschii de lemn. In drep­­tul zavorului, conturandu‑se negru pe cerul inserat, se zareste ramas infipt in usa cutitul.

In bucatarie, Simion se asaza pe un scaun. In fata lui flacara de la aragaz tre­mura din pricina curentului. Afara, pe geam, se vede ploaia care s‑a intetit. Un fulger lumineaza acum, frant, cerul. O picatura se prelinge pe degetul lui, in­­tin­zandu‑se, rosu, pe panza alba ce acopera masa.

Acolo, in picioare, udata de ploaia sal­batica, cu cutitul in mana, sta cu sor­tul patat de sange Femeia, zambind.

(Vanat face parte din volumul 7 scenarii de Cristian Mungiu.