Pe aceeași temă
„S-a împlinit un secol de când un tânăr student medicinist venit să studieze la Viena şi membru al «României June» a avut norocul să-l cunoască, la una din întâlnirile literare ale Societăţii, pe I.L. Caragiale. (...) Studentul de la «România Jună» (...) este bunicul meu matern, Ioan Vintilă. Ideea că în ochii lui Caragiale s-a oglindit, fie şi pentru câteva momente, figura dârză a bunicului meu şi mai ales ideea că în ochii bunicului meu s-a adăpostit, timp de o oră-două, chipul uşor ridat al unui Caragiale viu mă încântă. Îmi place să cred că port în gene, prin bunicul meu, amintirea lui Caragiale.
Pe linie paternă am avut un bunic regăţean, Dumitru, căruia prietenii îi spuneau Mitică, iar unii chiar «nenea Mitică». (...) Îmi place să cred că port în gene, prin el, amintirea veselă a Miticilor din Bucureştiul de odinoară.“
Cea de-a doua carte despre Caragiale a Ioanei Pârvulescu este, simultan, şi mai intens subiectivă şi mai acribios documentată decât prima – În ţara Miticilor, 2007; şi mai „romanescă“, şi mai aproape de ceea ce înseamnă istoria literară, detectivistica meticuloasă prin colecţiile publicaţiilor vechi. Autoarea are această ingeniozitate de a mixa registre şi strategii textuale dificil de pus alături, fără risc, între coperţile aceleiaşi cărţi. Ştie să fie şi „romancier“, şi istoric literar, cu egală eleganţă şi cu egală probitate. Romancierul şi istoricul literar lucrează împreună în volumele acestei autoare, dar nici unul dintre ei nu-şi depăşeşte atribuţiile. Romancierul nu compromite, prin falsificare, munca istoricului literar; el „se amestecă“ în documentele găsite şi etalate de celălalt doar pentru a le scoate în evidenţă pitorescul intrinsec. Iar cel de-al doilea se lasă ajutat de „romancier“, fără a-i limita libertatea de a face conexiuni şi de a asambla documentele – altfel poate că insuficient grăitoare prin ele însele – într-un scenariu interpretativ narativizat.
În eseurile sale de rafinată reconstituire a unor epoci – că e vorba de interbelic, de la belle époque sau de a doua jumătate a veacului al XIX-lea –, Ioana Pârvulescu face din persoane reale (scriitori, oameni politici, jurnalişti ori oameni de ştiinţă) eroi de roman; după cum, atunci când scrie ficţiune, procedează în aşa fel încât siluetele înfiripate din imaginaţia-i de prozatoare să capete prestanţa şi demnitatea unor... „personaje cu stare civilă“. Aduce în prezent figuri de acum un veac şi mai bine; sau împinge, dimpotrivă, prezentul globalizant – cu virtualităţile şi simulacrele acestuia – undeva înapoi, în epoca lui Caragiale şi a unui Demetriu G. Ionescu (nimeni altul decât Take Ionescu...), „utopistul“ din Spiritele anului 3000. Amestecă decorurile şi vremurile, se joacă subtil şi ironic cu perspectivele, blindându-şi textul cu un întreg dispozitiv catoptric, cu oglinzi plimbate de-a lungul unor drumuri (inclusiv de-a lungul unor drumuri în timp), cu oglinzi deformatoare, împrumutate din recuzita unui iluzionist, cu altele aparent obişnuite, dar dispuse în aşa fel încât să-şi amestece reflecţiile; în fine, cu oglinzi magice care duc spre realităţi virtuale. Iar oglinda nu e aici o găselniţă estetizantă sau o banală metaforă la vedere, fără o funcţionalitate precisă la nivelul scenariului eseistico-interpretativ, ci un motiv recurent şi de adâncime, prins în ţesătura cărţii şi definind o „imagine ascunsă“.
În miezul recentului volum al Ioanei Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, se găseşte – ca şi în alte cărţi ale autoarei – o problematică a „reflectării“. În ce măsură opera lui Caragiale reflectă „lumea“ în care a trăit realmente scriitorul? Şi, de fapt, ce fel de oglindă este textul caragialian? Apoi, la un alt nivel, cum „se reflectă“ Caragiale în conştiinţa exegeţilor săi? Şi ce obsesii, parti pris-uri ori opţiuni literare şi ideologice „reflectă“ indirect exegezele consacrate scriitorului? Iată – reformulate – interogaţiile din care se ţese cartea de faţă. Pornind „în căutarea unei lumi oglindite“, Ioana Pârvulescu examinează, în punctele-i de articulaţie, receptarea critică a lui Caragiale şi se arată nedumerită de următorul fapt: „mulţi contemporani“ ai autorului – nu toţi „din grupări adverse“, unii dintre ei chiar prieteni, ca Zarifopol – „precum şi oameni din generaţiile următoare, între care critici importanţi“, s-au înşelat când au văzut în opera caragialiană o creaţie pur contextuală, prea tributară actualităţii şi totodată limbajului unei epoci, perisabilă deci şi, în timp, interesantă doar ca document. Totuşi: „Oare nu aveau şi ei o îndreptăţire? Şi dacă da, câtă? Unde vedeau just şi unde nu?“.
Scenariul interpretativ propus de Ioana Pârvulescu se bazează pe o strategie euristică: coerenţa demonstraţiei este asigurată de trecerea – impecabilă sub aspect logic – de la o întrebare la alta; sau, mai exact, de la răspunsul pe care îl primeşte o întrebare la noua interogaţie pe care o stimulează acest răspuns rămas în continuare deschis. Autoarea pare să ne sugereze că secretul unei interpretări coerente, valide, adecvate stă în ştiinţa de a pune întrebări – de a le formula pe cele mai potrivite. Textul Ioanei Pârvulescu este înţesat de fraze interogative, iar interogaţiile nu sunt disparate, ci conturează un fir deductiv. Nota bene: aceste fraze interogative nu sunt nicidecum retorice, ele se articulează în vederea unui răspuns, fie şi provizoriu.
Revenind la nedumerirea transcrisă ceva mai înainte – pe ce se sprijină supoziţia perisabilităţii operei caragialiene? –, aceasta se prelungeşte cu o nouă interogaţie, perfect conexă: „Cum era lumea reală din vremea lui Caragiale, aceea care i-a servit de model în opera comică? (...) Era viaţa aceasta cum o vedem în scrisorile lui Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Caragiale însuşi? Era cum se oglindeşte în nenumăratele scrieri păstrate de la oameni din toate păturile sociale, ca-n jurnalele intime care ne-au rămas din secolul XIX, sau era ca-n comediile şi-n schiţele lui Caragiale? Sigur că oglindă perfectă nu există, totuşi de care model era viaţa mai aproape? Fiindcă, dacă punem alături cele două oglinzi, ele arată realităţi opuse. Cea dintâi (...) prezintă o lume deloc lipsită de greutăţi şi defecte, dar în curs de aşezare şi orientată, ca întreg secolul, spre progres, spre armonie şi spre o viaţă ceva mai bună şi mai uşoară (...), o lume cu spirit de sacrificiu şi cu o sănătoasă doză de normalitate. (...) Iar cea de-a doua oglindă, lumea din opera lui Caragiale, ne arată o societate sucită şi total ridicolă, plină numai de semidocţi, de corupţi, de proşti. (...) Care era realitatea?“.
„Realitatea“ e tortuoasă, infinit controversabilă; şi, privită prin prisma unor parti pris-uri ideologice, falsificabilă, ficţionalizabilă. Acolo unde nostalgia lui Ralea proiectează, la mijlocul anilor ’30, o lume „simplă, bună, optimistă, câteodată chiar idilică“, populată de eroi banali, dar cumsecade, „sănătoşi sufleteşte“, critica literară a primelor două decenii de comunism vede, dimpotrivă, un univers al blamabilei burghezii.
Cartea Ioanei Pârvulescu este şi o pledoarie în favoarea unei exegeze recontextualizante, care nu mai atribuie – sau, cel puţin, încearcă să nu mai atribuie – textului interpretat conţinuturi (ideologice şi nu numai) ce-i sunt străine şi nu îl mai desprinde violent de contextul istoric în care a fost scris, spre a-l transplanta artificial (chiar dacă spectaculos) în actualitate. De dorit ar fi să arăţi că un text (sau un autor) clasic este „actual“, fără a-l „actualiza“, fără a forţa limitele interpretării. Ingenioase, interpretările de tipul „Caragiale, contemporanul nostru“ sunt totuşi inadecvate – cu program... E de subliniat că, în ciuda intruziunii unor ingrediente „romaneşti“ în plin text critic ori de reconstituire istorico-literară, eseul Ioanei Pârvulescu (cel în discuţie, dar şi cele anterioare) nu falsifică realităţi istorice prin decontextualizare.
Scrupulul istoricului literar triumfă. Subiectivitatea (firească, de altfel, atâta vreme cât se menţine în doze potrivite) e divulgată doar de anumite accente interpretative sau de anumite linii ale decupajului istorico-literar.În Lumea ca ziar... interpretarea este şi pertinentă (atentă la context/e), şi spectaculoasă. Iată, pe scurt, cu inevitabilele simplificări, răspunsul la întrebarea: de ce în opera caragialiană o epocă istorică altfel fastă (epoca lui Carol I şi a adevăratei „modernizări“ a statului român...) se „oglindeşte“ deformat şi grotesc?... Pentru că, de fapt, acea epocă – acea „lume“ – se reflectă mediat în textul lui Caragiale. Obiectul ce mediază această reflecţie fiind o altă oglindă, una deformatoare: ziarele epocii. Un „ocol“ prin presa celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea – presă care, redescoperită, face concurenţă cărţilor din aceeaşi perioadă, multe dintre acestea „ilizibile“, notează autoarea – dezvăluie o atmosferă, nişte teme şi un limbaj parcă familiare. „Teme de gazetă“, greşeli de gramatică, stereotipii de gândire şi de limbaj – pe toate le-am mai întâlnit undeva: în textele maliţioase, acide ale lui Caragiale. Nu e o simplă speculaţie; autoarea argumentează pe larg şi cât se poate de convingător prin alăturarea unor fragmente din articole de gazetă şi a unor fragmente din texte caragialiene. În plus, să nu uităm, „Temele din comediile şi schiţele lui Caragiale sunt inspirate de ziar şi uneori publicate în ziar, ca un autocomentariu“. Iar „discursurile din O scrisoare pierdută le parafrazează şi le rafinează ingenios pe cele din ziare“.
Concluzia, foarte incitantă, ar putea fi un punct de pornire pentru o nouă carte a Ioanei Pârvulescu (o carte despre „curajul artistic“ – nu neapărat al lui Caragiale – despre relativitatea acestui curaj...): „...nici Maiorescu n-a vorbit despre felul radical în care s-a distanţat Caragiale faţă de toţi contemporanii lui, inclusiv de cei care, ca Balzac sau Dostoievski, nu dispreţuiau cititul gazetelor şi transformarea lor în materie primă pentru roman. Caragiale nu se diferenţază prin ieşire din rama gazetei, ci, dimpotrivă, prin marea lui fidelitate faţă de ea. Originalitatea lui este aceea de a nu dori nicidecum să fie original, în răspăr cu toţi artiştii. Curajul lui artistic mi se pare uriaş (...); într-o epocă în care avangarda nu se vedea şi manifestele ei nu apăruseră (...) Caragiale lărgeşte ca nimeni altul limitele esteticului, incluzând în literatură tot ce alţii socoteau exclus“. Ipoteză, în sine, curajoasă!
Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Cu 248 de reproduceri inedite, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 176 p.
