Pe aceeași temă
„Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ – încheie pilduitor-triumfalbert-camus eseul său celebru, scoţându-l pe procletul Antichităţii de sub predicţia caznei continue cu povară. Ce-ar fi – ne sugerează algerianul, oferindu-ne, şi el, alături de atâţia alţii, atât de banala ocazie de a o lua razna – deci, ce-ar fi dacă amărâtul ăla de Sisif ar începe să-şi iubească pedeapsa la care a fost supus?! Bref! nu doar să se fi obişnuit – ca boul la jug – cu supliciul, ci acesta chiar să-i facă plăcere. Şi, la urma urmelor, de ce nu?
Un calvar asemănător – ba chiar un martiraj în felul lui – poate fi considerat şi exilul. Iar exemplele de relegaţi celebri ai istoriei nu încap aici, fiindcă chiar nu ne-am propus aceasta. Sentiment confuz, complex şi contradictoriu, de nesiguranţă şi de alienare (în unele cazuri, cu forme serios de clinice!), de singurătate şi de emoţie depresivă, depărtarea (sau, mai exact, percepţia asupra depărtării!) provoacă destinul – cu atât mai mult în cazul unui creator – să aşeze pe masa de joc o miză uriaşă de conotaţii existenţiale. De aceea, atunci când un scriitor, de pildă, se încumetă şi intră cu lămpaşul în galeriile întunecoase ale sentimentului pe care-l provoacă pribegia, puţină lume pricepe cu adevărat ce a vrut să spună atunci când el se luminează. Chiar dacă e de bănuit că are la bază o grilă agreabilă şi concesivă, mesajul lui se decriptează la nivel comun, din păcate, disonant şi cacofonic. Ca un bolero simpatic de paraziţi auditivi. Surghiunul ca fenomen nu-l înţeleg decât iniţiaţii. Experţi în bejenie. Stan-Păţiţii.
Cel mai recent volum de nuvele semnat de poeta şi prozatoarea Carmen Firan, Detectorul de emoţii şi alte povestiri, apărut la Editura Curtea Veche, face tocmai o astfel de examinare, însă ale cărei rezultate sunt de un optimism ponderat. Mai vedem însă, mai negociem... Altminteri, exilocritica pe înţelesul tuturor. Un fel de atentă şi meticuloasă foaie de observaţie în forme multiple asupra stării de plecat de-acasă. O introspecţie în sufletul omului obligat să existe (sau, uneori, să subziste!) la o distanţă scandalos şi nedemn de mare faţă de obârşia sa. Din poziţia ei de „aflată în chestie“ (ba chiar am putea spune că face inside market!), într-un eseu cu titlul Destine duplicitare, prezentat în recenta ediţie a Zilelor şi Nopţilor de Literatură de la Neptun (şi care a avut ca subiect de dezbatere chiar exilul!), autoarea se exprima aşa: „Emigrantul este duplicitar. Este străinul cu două identităţi şi, într-un anume fel, aşa va rămâne toată viaţa: scindat între ele“. Soluţie vizual-comparatistă corectă, zicem noi: marionetă pe veci spânzurată nevolnic între „wannabe“ şi „wishful thinking“. Bâţâindu-se fără de folos în bătaia vântului ca de zăvoi răcorelnic, trimis de evantaiul lui Dumnezeu, atunci când Acesta a uitat pe „warm“ aparatul de aer condiţionat. Fleac. Bagatelă pentru vipie de-o viaţă!
Carmen Firan se plimbă ca într-un salon de spital printre toţi aceşti azvârliţi în tragicul depărtării – de fapt, felurite chipuri ale aceleiaşi boli, de care se simte şi ea atinsă – şi-i descoperă, portretizându-i după aceea, fie cu o ironie caldă, duioasă, chiar calină câteodată (precum a unei mame ce-şi alintă cu grijă copiii!), fie cu un sarcasm bont, lipsit de stridenţele răutăţii, un fel de asprime cuviincioasă ce se joacă în căuşul îngăduinţei. Îşi permite, pentru că ştie foarte bine, cunoaşte în profunzime afectivul de înstrăinare. De aceea, personajele îi ies magistral, sunt perfect verosimile. Sunt oameni vii, cu respiraţii de viaţă fireşti în stadiul ratării sau (mai rar!) al izbânzii. Români trambalaţi peste mări şi ţări cu toate angaralele gospodăriei lor comportamentale, aia ancestrală în care ei s-au ivit şi au crescut (dar care, la un moment dat, le-a devenit prea strâmtă!). Cu toate paporniţele în care au înghesuit nesfârşitele lor şiruri de obsesii, hachiţe, nervi, prejudecăţi, orgolii, ambiţii, diplome sau, în alte cazuri, panoplia cu eşecuri.
Atunci când îi lasă-n pace pe Sorin, pe Radu, pe Adrian, pe Dorin, pe Alexandru sau pe Sonia şi Sebastian, să se caute ei singuri la destin (să izbândească, să rateze ori să-şi poarte, mai departe, crucea în singurătate!) şi iese din zona minată a unui posibil tezism – în pofida naturaleţii remarcabile, profesioniste, cu care intră în spaţiul de analiză, „cotaţia participativă“ a autoarei se lasă uneori prea lesne revelată –, Carmen Firan aşază meşteşugul pe temeinicia valorii de excepţie. Rămân memorabile paginile din Premianţii şi maestrul, în care, dacă autoarea nu s-ar lăsa prinsă în mrejele unei sfioase, dar irepresibile compasiuni pentru personajele sale, micuţa comedie umană jucată de grupul de scriitori din Queens, autointitulat „curentul de pe Coasta de Est“, ar căpăta în totalitate valenţe balzaciene. Ba s-ar putea construi chiar şi un roman cu cheie! Or, aşa, tuşele de şfichiuiri filigranate, fervoarea cu care ridicolul sare singur în ochi, ca hopa-mitică, halucinantele imposturi (dintre care unele ajung aproape tulburări de postură, cazuistică pentru manualele de psihiatrie!), incredibilul unui diletantism răvăşitor, ca şi miasmele de umor stacojiu pe care le emană minţile caricaturizate ale pretinselor genii, în fapt, biete fantoşe – toate acestea îi aparţin doar ei, autoarei Carmen Firan. Fac parte din arsenalul ei personal de luptă împotriva puterii poncificale, pericolul care-l pândeşte pe orice scriitor.
Aş mai adăsta o clipă, ca să remarc strălucirea diamantină a unei bijuterii de povestire, a cărei savoare (c)osmică uşor cehoviană asigur pe toată lumea că nu poate fi întâlnită la tot pasul pe cărările prozei. Şi pe care, dacă ar fi avut răbdare şi ar fi trăit mai mult, citind-o, Anton Pavlovici sigur ar fi intrat la păreri. Din neatenţie se intitulează şi este, în fapt, o romanţă concisă şi izbutită dumnezeieşte, dezvoltarea faimosului soupir rimbaldian: „Par délicatesse / j’ai perdu ma vie“, poziţionată în spaţiul exilului american. De fapt, dacă stăm şi ne gândim bine, Rica, eroina acestei scurte povestiri, fata bătrână şi pianistă fără palmares, care duce o viaţă încărcată de confuzii graţioase şi moare lovită-n frunte de un porumbel, trăieşte ascunsă după un paravan în fiecare dintre noi. Este sclipirea noastră de inadvertenţă suavă, e farmecul cu care, uneori, hazardul ne vine de petrecanie...
Trebuie să ni-l închipuim oare pe Exil fericit? Da, fie şi măcar pentru că a putut fi flerat, observat şi descris cu meşteşug de Carmen Firan. Care, ca orice dibace bricoleuză într-ale literaturii, a inventat ea un detector, o maşinărie hoaţă, un agregat inteligent, capabil să măsoare intensitatea gradului de solitudine (uneori sfâşietor de disperată!) din adâncul oamenilor blestemaţi să se îngemăneze cu departele.
Tocmai datorită acestei isprăvi comise de autoare, nu tocmai în regulă, ci cam în răspăr cu filiaţia tragicului izvorât din ochiul lumii antice (spre exemplu, Sofocle, Euripide), „teatrul“ lui Exil ar putea să se lase cuprins de o voioşie debordantă. La urma urmei (care, în convenţia ludicului de cândva, scapă turma!), poate că nu e totul pierdut!
