Pe aceeași temă
Iulie, 2011, Grecia în plină criză. În pragul falimentului. Când aterizează pe pistă, am impresia că avionul în care mă aflu e singurul în mişcare, nici o activitate în jur. La fel, pe aeroport, ca şi cum această cursă ar fi singura în plin repaus prelungit. Ajung primul la taxi şi iau maşina din capul coloanei. Şoferul spune că aşteaptă de 4 ore. E locvace, vorbeşte bine engleza, e primul de ani de zile care cunoaşte adresa hotelului Fedra, Odos Kairefondos, în plin centru, la doi paşi de Piaţa Plaka, toţi şoferii atenieni de până acum cădeau din nori. În taxiul lui galben, ca toate celelalte, şi-a amenajat o cabină de plexiglas transparent, te-ai crede la New York, dar, spre deosebire de majoritatea şoferilor de taxi de acolo, nu e nici blazat, nici indiferent, nici arogant, dimpotrivă, e prevenitor şi plin de informaţii utile. Vrea să ghicească de unde vin şi, deşi îi spun, mă plasează în Italia. Din primul moment anunţă că de la aeroport în centrul Atenei s-a stabilit un flat fee de 35 de euro, să nu care cumva să daţi mai mult, chiar dacă vi se cere. La terminarea cursei mă cuprinde o mică îndoială: aparatul arată 25 de euro, el pretinde imperturbabil cei 35. Şi dacă sub această aparenţă de hipercorectitudine, el a găsit modalitatea de a-i „ciupi“ pe clienţi, un sport naţional în anume părţi ale Europei noastre, forţându-le în acelaşi timp recunoştinţa. Rămân cu această vagă îndoială, poate că e o atribuire de intenţii nemeritată, nu aprofundez, nu am de gând să intru în abisurile gândirii greceşti (cea de azi nu-mi e decât puţin familiară) din care tragicul a fost eliminat, lăsând locul aranjamentelor de tot felul: cu viaţa, cu moartea, cu statul şi cu instituţiile, cu zeul unic, acomodabil şi acomodant şi el. Mai acomodant decât numeroşii locuitori ai vechiului Olimp? Greu de spus. Şi ei erau sensibili la tot felul de intervenţii, puteau să închidă ochii în favoarea unui muritor, acordându-i un răgaz de rattrapage. De regulă, însă, erau de o radicală cruzime.
Plaka-Piraeus în metrou. În ultimul moment, şoferul de ieri a mai lăsat să cadă o informaţie esenţială: nici un taxi nu iese astăzi pe piaţă în Atena, toţi şoferii sunt în grevă şi se reunesc, n-am înţeles dacă în faţa guvernului sau a Parlamentului. Guvernul vrea să liberalizeze şi să faciliteze accesul la o licenţă de taxi, în ideea unei posibile absorbiri a unei părţi a celor rămaşi fără locuri de muncă, după programul de austeritate cu mai multe trepte, ca o rachetă despre care nimeni nu crede că se va ridica de la sol. Până acum, o asemenea licenţă costa 200.000 de euro. Cei care o deţin deja găsesc în măsura preconizată de guvern o mare nedreptate, din cauza diferenţei dintre ce au plătit ei şi ce ar urma să plătească noii veniţi. În Franţa, în urmă cu mai mulţi ani, şoferii de taxi au blocat o iniţiativă guvernamentală asemănătoare. Sunt în prezent 18.000 de taxiuri în Atena, susţinea şoferul de ieri, nu e nevoie de mai multe. Prea puţin simpatic acest egoism corporatist. Şi începe să-mi revină întrebarea dacă tulburările care se ţin lanţ în Atena nu sunt – dincolo de mai mult sau mai puţin tenebroase aranjamente, dedesubturi, coliziuni, evocate ici şi colo de comentatorii pasionaţi din agorele improvizate pe străzi, în parcuri şi cafenele – o manifestare a unui asemenea egoism. Cert este că grecii au dreptate să se revolte împotriva clasei politice care i-a adus la faliment economic. Dar nu e mai puţin adevărat că ani de zile, decenii chiar, un fel de complicitate se stabilise între clasa politică şi cetăţeni, permiţându-le, unora, afaceri prospere şi totală impunitate, celorlalţi, să trăiască nepăsători şi uituci deasupra mijloacelor lor reale.
Pan metron, niciodată prea mult, era unul dintre principiile morale ale Antichităţii, iar hybris, lipsa de măsură, excesul, eroare din vecinătatea nebuniei, un fel, cu alte cuvinte, de pierdere a raţiunii, sancţionată prompt de implacabila Nemesis. Dar vocile din adâncuri nu mai răzbat, oracolele sunt mute. Timpul linear a adus cu sine uitarea.
În ţara care a inventat democraţia, dar şi toate subtilităţile jocului cu regulile acesteia, e de aşteptat ca nimic radical să nu iasă, nici o schimbare de anvergură, din mişcările violente de stradă. Am mai constatat şi altă dată, în alte împrejurări, ineficienţa furiei mediteraneene. Foarte sonore, fără muzicalitatea celei italiene, accesele de furie ale grecilor sunt ca ploaia de vară după care totul rămâne neschimbat, o descărcare instantanee fără consecinţe. În ciuda spontaneităţii, ea se aseamănă cu furia premeditată, pusă în scenă, jucată cu neîntrecută virtuozitate a orientalilor – înainte de a-i fi fost injectată doza letală, ireversibilă, a fanatismului.
Violenţa, în succedaneele ei vocale, iuţeala, fierbinţeala să fie o reminiscenţă a instinctului războinic al populaţiilor de pe cele două maluri ale Mediteranei? Atenţia până la răsfăţ acordată progeniturii de sex masculin pare a fi unul dintre „automatismele“ ce dau specificitatea unei culturi. Pe terasa tavernei de la Manganari, băiatul de 5 ani al ciobanului Frangulis, descendent al unei lungi dinastii de păstori de capre din insula Ios, se amuză frenetic: aleargă şi se opreşte brusc la câţiva paşi de o masă, îşi depărtează puţin picioarele, după care, cu mâna dreaptă, îşi exhibă bărbăţia firavă. Terasa se umple, ca o pădure de satiri, de râsul gros al tatălui.
Ocnos. A tergiversa. Tărăgănare
Personajul alegoric cu acest nume este pe cale să împletească o funie de paie, pe care un asin o mănâncă pe măsură ce lucrarea avansează. Ocnos este o figură de pe o frescă de la Delphi descrisă de Pausanias în cartea sa Călătorie în Grecia, din secolul al II-lea. Această temă a acţiunii fără finalitate, căci desăvârşirea ei se dovedeşte imposibilă, şi pe care subconştientul şi-o adjudecă pentru a construi, cu o remarcabilă coerenţă, vise şi coşmare constituie la vechii greci una dintre formele sub care sunt reprezentate pedepsele infernale: Prometeu pe Muntele Caucaz, Tityos în Tartar, vizitaţi zilnic de un vultur care le ciuguleşte ficatul, Sisif, mereu îmbrăţişat cu stânca lui, Danaidele, ocupate să umple un butoi găurit. Infernal în aceste pedepse, dincolo de perpetuitate, este caracterul repetitiv circular, ca un rapel la timpul ciclic al grecilor. Rutina etanşă ca scufundare şi rătăcire în iraţional este pedeapsa maximă într-o cultură care pune preţ pe gândirea logică, la lumina zilei.
Motivul Ocnos, al imposibilei finalizări a lucrării începute, a cunoscut o extraordinară carieră la popoarele din Balcani. Lucrarea sacră sau profană, zidul, turnul, podul, mănăstirea, mereu începută şi reîncepută, căci rodul muncii din timpul zilei se prăbuşeşte noaptea, le regăsim în diferite forme narative în mai multe culturi din sud-estul european şi au inspirat o admirabilă sinteză personală scriitoarei Marguerite Yourcenar, Le lait de la mort/Laptele morţii, din ciclul Nouvelles orientales. E vorba aici de legenda Turnului Scutari, plasat în Albania. Scriitoarea păstrează nuvelei sale un cadru indecis sau, mai precis, unul cu sugestii multiple: istoria e povestită de doi occidentali, un francez şi un englez aflaţi la Raguza, capitala fostei republici omonime, înainte de a deveni Dubrovnik, perla Croaţiei de azi, femeia zidită este albaneză, dar tradiţia turnurilor sau construcţiilor a căror prăbuşire înainte de terminare nu poate fi conjurată decât cu sacrificarea unei fiinţe umane este cunoscută în egală măsură la greci, la sârbi şi bulgari. Şi, bineînţeles, la români, balada Meşterul Manole, pe care erudita autoare a Memoriilor lui Hadrian îi omite. Este evocată, de asemenea, povestea podului din oraşul Arta,
în provincia grecească Epir, la baza căruia au rămas să fluture, „ca o plantă blondă“, pletele tinerei sacrificate. Pentru a completa tabloul determinărilor polimorfe specifice acestei regiuni, exploatate abil de nuvelă, ar mai fi de spus că Scutari este numele italian purtat de două entităţi situate în două ţări: Shkodër, oraş din nord-vestul Albaniei, şi Üsküdar, fost Chrysopolis, astăzi un cartier din Istanbul.
Permanenţa nedesăvârşirii, ciclul infernal al eternei reînceperi de la zero, pot fi întrerupte doar prin sacrificiul ritual. Dominaţia otomană, experienţă comună tuturor popoarelor din regiune, pe durata mai multor secole, a lăsat în imaginarul colectiv şi această exigenţă de absolut, necesitatea sacrificiului pentru a scăpa de fatalitatea nereuşitei. În mod paradoxal, Grecia devine şi ea, pe timpul ocupaţiei otomane, o ţară balcanică şi, într-o oarecare măsură, a şi rămas. O serie de elemente specifice ethosului balcanic au intrat în cultura greacă modernă, legenda podului din oraşul Arta se numără printre acestea. Un ciclu capricios, dar nu singular, al influenţelor se închide astfel.
La vechii greci, adoratori ai raţiunii şi ai măsurii, Ocnos era o figură a infernului. Pentru popoarele din estul Europei şi din Balcani, Ocnos este chiar fundamentul existenţei lor în timpul istoric. Cotidianul se situează în infern. Cum scria deja Ovidiu, exilatul de la Marea Neagră, „pe aceste ţărmuri fericirea nu ajunge niciodată“.
Ocnos – Penelopa, surprinzătoare proximitate, ca o fabulă despre condiţia umană, între funia umilă a neînsemnatului personaj şi nobila lucrare a regalei soţii: pânza ţesută ziua şi deşirată noaptea timp de trei ani este, în acelaşi timp, o stratagemă şi un ritual de magie, potrivit cu dubla finalitate a acestei acţiuni, condamnarea la perpetuitate a pretendenţilor şi descâlcirea iţelor în care e prins Ulise. Întoarcerea lui acasă, la punctul de plecare, înseamnă refacerea ţesăturii destrămate şi a timpului ciclic. Orice ocupaţie, ca act de cunoaştere şi de transformare a lumii, era atribuită unui zeu. Ţesutul îi revine fiicei lui Zeus, Atena, iar ţesătura simbolizează organizarea raţională şi stabilitatea lumii, după cum torsul lânii este atributul celor trei Parce, ele derulează viaţa fiecărui muritor până se termină firul tras din caer. Penelopa intră astfel în galeria marilor figuri mitologice, acţiunea ei este dictată de un principiu major, restabilirea ordinii la nivelurile care o implică: celula familială, Palatul Regal ca sediu al puterii, regatul. Iubirea dintre soţi este, mai mult decât orice altceva, parte a acestui echilibru.
Ahipelagul scufundat
Agios Giorgios este un ferry enorm. Grecia este ţara în care sfinţii apar peste tot: nume de străzi, staţii de metrou, chiar şi plajele au nume de sfinţi. Poate doar în Italia să mai fie aşa de prezenţi, la tot pasul, ca o revanşă istorică a Bisericii asupra Romei. Grecia e oarecum în situaţia Americii de Sud, unde panteonul local a fost înlocuit de cel adus de cuceritori. E îngrijorător şi plin de învăţăminte felul în care febra induce uitarea. În America de Sud au apărut tendinţe calificate cu un termen impropriu drept „naţionaliste“, de reînviere a unor tradiţii precolumbiene. Am citit recent că în unele ţări de pe continentul sud-american ceremonia de mariaj se face conform unui ritual străvechi, necatolic, o iniţiativă la urma urmei justificată, dacă n-ar fi doar o reacţie „antiimperialistă“, antiamericană, în orice caz, antioccidentală. În Grecia, naţionalismul se sprijină pe Biserică şi aceasta se complace, ca şi în alte părţi, în această postură, abdicând de la vocaţia ei universală. Sau poate că Răsăritul european e mai puţin sau deloc compatibil cu ideea de universalitate.
Grecia este un arhipelag scufundat. Părţile vizibile, ceea ce a rămas la suprafaţă, constituie Grecia de azi. Celelalte, un veritabil continent, sunt scufundate în marea maternă care e deopotrivă a uitării şi a memoriei. Plecarea din Piraeus se face la timp. Marea e ca o femeie uriaşă, primitoare, înşelătoare, întinsă pe spate. Din când în când defilează insule ce par sau chiar sunt nelocuite, geologie despuiată de orice urmă de viaţă, schelete imense modelate de soare, de vânt şi de apă. Au forma unor animale preistorice încremenite cu botul deasupra apei. Nu sunt rare nici formele antropomorfe. Cele mai multe, culcate pe spate, capul, nasul, bărbia şi trupul alungit distinct profilate, zei împietriţi rămaşi să contemple cu orbitele lor sparte cerul de deasupra. Asemenea faimosului Kouros din insula Naxos, statuia imensă a unui tânăr bărbat, foarte probabil o comandă neridicată datând din secolul al VII-lea înainte de Iisus. Frumoasa, surâzătoarea Naxos, pe care Byron ar fi vrut să o cumpere, cu preţul trădării primei sale alegeri, Ithaka lui Ulise. Aici, pe insula Naxos a plantat tânărul zeu Dionysos primul picior de viţă de vie şi tot aici i-a dăruit Arianei un colier de stele care se cheamă până azi „Coroana boreală“.
Urcăm şi coborâm fără grabă străzi pustii, de parcă am fi pe coama unui val. În mijlocul unei mări agitate de la care ne parvine respiraţia când amplă, când precipitată, ca într-o agonie al cărei deznodământ se amână. Cealaltă mână a ta se încleştează pe catarg. Şi iar urcăm şi iar coborâm pe aceste străzi de apă învolburată, dar prietenoasă. Până când valul ne depune pe o plajă cu nisip de aur. Elle est retrouvé. Quoi? L’éternité. C’est la mer allée avec le soleil.
Akmé. Vârsta la care este atinsă excelenţa. Scriind despre filozofii iluştri, Diogene Laerte o situează spre 40 de ani. Puţin înainte, puţin după. Este şi vârsta de maximă splendoare a unei femei. Je t’ai connue, belle glorieuse.
Greaca vorbită azi, o limbă aspră de ţărani şi păstori. Într-un peisaj sonor arid şi bolovănos, printre fricative, siflante etc., apar din loc în loc cuvinte savante, muzicale şi transparente ca un cristal: cronia, hemera, hespera, demiurgos, orexia, agapé, thalassa...
Ios, insulă pentru solitari. Asta să fi căutat Homer venit să moară aici? Singurătatea? Izolarea pe acest ţărm nu prea vizitat de zei, unde nici unul dintre ei nu a lăsat amintiri notabile? Pe harta Cycladelor, Ios, ultimul domiciliu presupus al lui Homer, Naxos, preferata lui Dionysos, şi Delos, insula sacră a lui Apollo, sunt aliniate în plan vertical, în această ordine, de la Sud la Nord. Ca într-un arbore genealogic, cei doi zei apar ca descendenţi ai Poetului.
Un vânt lejer, Aeros, pe care se înalţă, cu acea uşurinţă proprie oricărei fiinţe aflate în elementul ei, un vultur uriaş. Puternic, imaginea forţei virile sălbatice care prinde, strânge, zdrobeşte, ia cu sine, vulturul poartă fără greutate un tânăr cu părul blond de aur. Acesta, la rândul lui, se ţine cu braţele petrecute în spate, ca şi cum s-ar afla în timpul unui exerciţiu la bară. În atitudinea lui nu e nici neplăcere, nici disconfort. Ceva din graţia androgină a Sfântului Sebastian. Blondul Ganimede este din neamul Dardanos, fiul regelui Tros al Troiei. Într-o zi, el a fost răpit în cer de volatilul Zeus, transformat în vulturul de mai sus. În Olimp, frumosul efeb umple cupa zeului, ori de câte ori acestuia i se face sete, cu elixirul tinereţii veşnice. Ca o ploaie de aur.
