Pe aceeași temă
Ori de câte ori citesc o antologie, am tentaţia să uit că ea este şi o selecţie de autori, nu numai una de opere. Mai pe româneşte, o citesc ca pe un volum scris de un singur autor şi vreau să uit că în ea găsim operele mai multora.
Avantajele, ca şi dezavantajele, se pot ghici cu uşurinţă. Pe de o parte, nu trebuie să mă gândesc prin ce se aseamănă poeziile care apar în faţa mea – poetul a considerat că pot fi publicate împreună şi-atât. În acelaşi timp, nu sunt influenţat de probleme şi topic-uri conjuncturale – sunt ceasuri norocoase când nici nu-mi trece prin minte cine a fost selectat şi de ce şi cine nu şi din ce motiv. Pe de altă parte, câteodată simt totuşi asperităţi pe care autorul, de-ar fi fost numai unul, desigur că le-ar fi eliminat.
Dar, prima dată, despre atmosferă. „Poeţii şi poemele din această carte nu urmează – aflăm dintr-o notă asupra ediţiei – vreo ordine alfabetică sau cronologică, ci o structură «muzicală» decisă de antologatori pentru ansamblul volumului“ – scriu antologatorii, Petru Romoşan şi Dan Coman, în Notă asupra ediţiei (11); pentru mine, muzica asta este una tristă, melancolică, pesimistă, nemulţumită. Câteodată, mai simt şi că ea este mai mult livrescă decât trăită, un spleen care e la modă, care pune stăpânire pe genii care nu pot fi, nu-i aşa, decât „spleenaţi“.
Pe mine cel puţin m-a izbit lipsa aproape totală a chefului de joc, lipsa aproape totală a umorului (în literatura lui Caragiale şi a lui Nichita Stănescu, a lui Şerban Foarţă şi Emil Brumaru, a lui Urmuz şi Ionesco!!!), raritatea forţei ritmate (poezia lui Ştefan Manasia, creierul meu friguros e nebraska – 54, fiind una dintre excepţii, nu pot să mă abţin să nu citez din ea: „creierul meu friguros e nebraska / creierul meu de gumă de mestecat // prin el trec accelerând marfarele / pline cu crime pe care aş fi putut să le fac // mecanicii au chipuri albastre şi stranii / sub prelate rugoase băieţii negri fuck // orice ca să scape de melasă şi bici / visează Nordul şi cerul ca o crustă de rac“).
Toate acestea, desigur, cu tot veninul aprecierii, sunt totuşi numai fapte, nicidecum calificative. Nici nu se poate aştepta de la nimeni să scrie poezii pline de bucurie sau de năzbâtii, deşi la 15 poeţi „în 100 de titluri“, cum spune coperta, această lipsă e totuşi uimitoare.
Mie unuia îmi plac mai mult poeziile „minimale“ şi „esenţializate“, cum le numeşte Paul Cernat în articolul În compania douămiiştilor (Observator cultural, 23 septembrie 2011), cum este Ce ar fi trebuit să uit de Marin Mălaicu-Hondrari (72), poezie pe care, de-altfel, şi Cernat o alege în „best of“: „o femete străbate zece încăperi / pentru a se feri de căldură. // se dezbracă lângă o cuvertură de lână. // un bărbat o urmează şi închide fără zgomot / obloanele verzi. // e amiază. / într-un alt loc, s-ar fi auzit şoarecii. // pe trupul femeii cad dungi de lumină / şi bucăţele de zugrăveală. // un câine latră o singură dată“ (72). Dar e greu să te desparţi şi de Numai în singurătate de Claudiu Komartin (81) sau de Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă de Dan Sociu (101).
Pentru mine, aceste construcţii eliptice sunt „mai poezie“ decât explicaţiile lungi ale supărării, oricât de motivate ar fi acestea. Poate pentru că sunt maghiar şi mai puţin deprins şi cucerit de avangardă şi de predominanţa absolută a versului liber. Gusturile noastre toate...
Compania poeţilor tineri în 100 de titluri e o simfonie sau mai degrabă o suită închinată decepţiei. Bine zice Cernat: „Nu poeţii Văcăreşti, tânărul Eminescu, Labiş sau Nichita Stănescu ne vin în minte citind cele 15 grupaje, ci Bacovia, Naum, Bogza, Geo Dumitrescu, Mazilescu, Romulus Bucur sau Mariana Marin“. Atmosfera e, desigur, a celor din urmă, deşi rar se întâlnesc vârfuri bacoviene sau stănesciene.
Compania poeţilor tineri în 100 de titluri alese de Dan Coman şi Petru Romoşan, Compania, Bucureşti, 2011
