Pe aceeași temă
Burse, premii, festivaluri & alte mondenităţi (2)
Noi fragmente dintr-un breviar de întâlniri literare1, gândit ca o replică la comedia aşa-zisului dialog al culturilor, în numele căruia autorii invitaţi alternează nonşalant – de la Est la Vest şi (mai rar) viceversa – lecturi, dezbateri, mese rotunde, festivaluri, în timp ce organizatorii mai bifează uşuraţi câte un punct de pe agendă.
Lista personajelor (reale sau fictive)
* Thomas Bernhard, scriitor austriac, considerat unul dintre marii autori de limbă germană, se vede recompensat cu numeroase premii literare, care-i procură şi bani şi mustrări de conştiinţă. (Mes prix littéraires, Gallimard, 2010)
* Mircea Cărtărescu, poet şi romancier român, rătăceşte pe ruta Iowa City-Stuttgart-Amsterdam-Berlin-Budapesta-Como... În toamna lui 2005, cutreieră Franţa în lung şi-n lat, cu ocazia Frumoaselor străine. (Jurnal II, 1997-2003, Humanitas, 2005; Frumoasele străine, Humanitas, 2010)
* E.M. Cioran, scriitor român, pleacă la Paris în 1937 cu o bursă a Institutului Cultural Francez, dar, după scurt timp, îşi jură că nu va ceda sub nici un pretext demonului meschin al celebrităţii şi mondenităţii. (Caiete. 1957-1972, Humanitas, 1999)
* J.M. Coetzee, romancier sud-african (recompensat cu Premiul Nobel în 2003), călătoreşte, pe cont propriu, dar şi graţie unei sosii literare pline de ambiţii, între Australia şi Pennsylvania, via Amsterdam-Durban-Bombay... (Elizabeth Costello, Seuil, 2004)
* Jean Rouaud, romancier francez (laureat al Premiului Goncourt în 1990), nu refuză din principiu invitaţiile la festivaluri, mese rotunde şi alte corvezi literare bine remunerate. (Comment gagner sa vie honnêtement, Gallimard, 2011)
* Andrzej Stasiuk, scriitor polonez, multiplică sejururile „de afaceri“ în Germania (60 de oraşe în palmares !) cu mici detururi prin Elveţia sau Austria. (Mon Allemagne, Christian Bourgois, 2010)
* Brina Svit, romancieră slovenă, petrece o lună „de vis“ în somptuoasa reşedinţă pentru scriitori din Toscana a baronesei Monti della Corte, văduva scriitorului Gregor von Rezzori. (Moreno, Gallimard, 2003)
* Un tânăr autor sârb, alter ego al lui Srdjan Valjarević, obţine o bursă Rockefeller care-i permite un sejur de o lună la Villa Serbelloni, pe malul lacului Como. (Côme, Actes Sud, 2011)
Literatură să fie, dar cu bani gheaţă!
„Baudelaire n-a câştigat în toată viaţa lui decât 15.000 de franci.“ Cioran, consemnând informaţia, e mut de admiraţie.
Cum să-ţi câştigi viaţa sau, mai degrabă, cum să nu ţi-o ratezi încercând să ţi-o câştigi? La aşa o întrebare, cine nu ţine să fie condamnat la moarte literară prematură trebuie să găsească rapid un răspuns onorabil. „Tu trăieşti din scris?“, o întreabă italianul Aldo Busi pe amica lui slovenă Brina Svit, cu ocazia unei escapade la volanul unei decapotabile pe malul lacului Garda. „Nu, nici vorbă“, răspunde ea, intimidată. „Atunci nu eşti scriitoare“, conchide el, între două viraje negociate cu 160 la oră.
„Cum să-ţi câştigi viaţa în mod cinstit?“ Întrebarea, pe cât de insidioasă pe atât de inevitabilă, şi-o pune şi Jean Rouaud – laureatul Premiului Goncourt – într-o carte recentă care începe cu un citat din Thoreau: „Privitor la subiectul «cum să-ţi câştigi viaţa în mod cinstit», nu s-a scris încă aproape nimic demn de interes“. Dacă nu s-a scris încă nimic valabil, înseamnă că problema e cu adevărat spinoasă. Să-ţi câştigi viaţa, de acord, dar „cinstit“, fără să renunţi totuşi să fii un artist, cu A mare de preferinţă??!!
Unii excentrici refuză, ce-i drept, să ia taurul de coarne. Iată ce notează Cioran în Caiete, în 1957: „Incapacitatea mea de a trăi nu este egalată decât de incapacitatea de a-mi câştiga existenţa. Banul nu se lipeşte de mine. Am ajuns la 47 de ani fără să fi avut vreodată un venit!“. Performanţa nu e, desigur, la îndemâna oricui. Pentru a o realiza, pare-se, e necesar şi suficient să nu gândeşti nimic, dar chiar nimic, „în termeni de bani“. Elementar, scumpul meu Watson...
În realitate, numai cei ce au – precum Cioran – o adevărată vocaţie de cloşarzi pot rezista la nesfârşit cântecului de sirenă care te îmbie, la tot pasul, să încerci să trăieşti din scris. Ceilalţi îşi câştigă viaţa mai mult sau mai puţin cinstit, fără mustrări de conştiinţă inutile şi inoperante. Banul, ce mai tura-vura, se lipeşte de ei cât ai zice peşte. Prestaţiile literare „bine remunerate“ au devenit astfel pâinea cotidiană a scriitorului nigerian Emmanuel Egudu – personajul lui J.M. Coetzee – îmbarcat în calitate de saltimbanc cu studii la bordul vasului Northern Lights, pe durata unei croaziere între Christchurch şi Cape Town. O lungă experienţă în materie îi permite acestui african savant să preîntâmpine comentariile iritate ale celorlalţi călători, convinşi, ei, că rostul unui scriitor adevărat e să stea la biroul lui, în ţara lui, şi nu să ţină conferinţe indigeste pe puntea unui vapor de lux: „Răspunsul cel mai concis, doamnelor şi domnilor, e că acest african, în acest moment, îşi câştigă viaţa.“ În ţara lui n-o poate face, drept pentru care preferă să rătăcească prin lumea largă, în încercarea omenească de a obţine oarece avantaje derivate din scris. În loc să se consacre propriilor cărţi, Egudu se ocupă de ale altora în diverse ziare din Europa şi predă la mai multe universităţi din America, „întreţinându-se cu tinerii din Lumea Nouă pe un subiect exotic în care e expert aşa cum elefantul e expert în materie de elefanţi: romanul african“.
Cioran – omul cel mai lucid din lume – a spus-o de altfel foarte clar: „Ca să-ţi câştigi existenţa, trebuie să te ocupi de ceilalţi“.
Esenţialul, în singura viaţă literară care ne-a fost dată, e să nu ne pretindem mai dezinteresaţi decât suntem. Cu cărţile pe faţă, putem manevra în voie, aşteptând să ne crească cota pe piaţa schimburilor culturale, de la simplu la dublu, la întreit, la înzecit...
Organizatorii marilor loterii internaţionale îşi dau în genere osteneala să distribuie recompensele în mod „echitabil“: fiecăruia după pretenţii, de la fiecare după posibilităţi. Într-o singură seară, Elizabeth Costello obţine astfel, în calitate de laureată a unuia dintre cele mai importante premii din Statele Unite, cocheta sumă de 50.000 de dolari, precum şi o medalie de aur, în schimbul cărora i se cer doar un scurt discurs de mulţumire şi câteva replici entuziaste pentru un post de radio local.
La mii de kilometri depărtare, sosia tânărului romancier sârb Srdjan Valjarević, mult mai slab cotată, se mulţumeşte vrând-nevrând cu cei 500 de dolari oferiţi de Fundaţia Rockefeller ca bani de buzunar pentru o lună de vilegiatură pe malul lacului Como. Colac peste pupăză, întreaga sumă trebuie consacrată achiziţiei unei cravate elegante, care să cadreze cu somptuoasele saloane ale Villei Serbelloni şi, de ce nu, să se facă remarcată de vreun alt potenţial sponsor dornic să dubleze miza...
Până unde vor merge binefăcătorii noştri cei de toate zilele? Care e cel mai avantajos raport caritate/preţ? În Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, veşnic bursier pe ruta Amsterdam-Berlin-Budapesta-Como (da, exact acelaşi Como care-i poartă noroc şi omologului său sârb!), chestiunea revine tot mai insistent. Un oarecare festival european îi plăteşte 1.000 de dolari pentru 4 pagini sinonime cu prostituţia, la Hamburg i se oferă 1.000 de euro pentru o compunere de elev silitor, cele 15 pagini trimise în Suedia se dovedesc a fi o corvoadă internaţională foarte rentabilă, iar luxemburghezii, ageamii, îl invită la un festival unde se practică o literatură de provincie şi onorarii care-i permit, slavă domnului, să achiziţioneze o cameră video nou-nouţă.
De pe urma traducerii italiene a Orbitorului, autorul nu se alege decât cu o sumă derizorie (400 de dolari), mai modestă decât plata versiunii norvegiene (1.000 de dolari), dar mult mai atrăgătoare decât versiunea maghiară (zero lei, zero bani). În materie de onorarii, Cărtărescu nu refuză aproape nimic, dar şi-o reproşează în mod sistematic. Autoportretul schiţat între două escale lucrative la Berlin şi Budapesta are meritul de a fi sincer: „Un autor român, simţindu-se foarte tânăr dar nemaifiind aşa, umblând prin lume, fără vocaţia prieteniilor şi fără prea multă luciditate – cum spuneam –, plimbându-şi halucinaţiile tot mai stinse, plătit ca să halucineze pe sute şi sute de pagini, pe ani şi ani de viaţă“.
Mândrie şi prejudecată
Cu ocazia Premiului Grillparzer, unul dintre cele mai mari onoruri ce pot fi aduse unui austriac, Thomas Bernhard face o descoperire supărătoare: „Când în timpul mesei am fost întrebat cu ce sumă e dotat premiul, am realizat pentru prima oară că premiul nu era însoţit de nici o o sumă de bani. Umilirea la care fusesem supus mi-a apărut abia atunci în toată josnicia ei“.
Errare humanum est, perseverare diabolicum... Când sfârşeşte prin a accepta şi Premiul pentru literatură al oraşului Bremen – „un târg mic-burghez de o sterilitate insuportabilă“ – cu convingerea intimă că îşi va reface viaţa graţie celor 10.000 de mărci aferente, stoicul contrariat pune iar paie pe foc: „Blestemam literatura şi depravarea mea în compania ei...“.
Nu oricine se dedă totuşi cu voluptate la astfel de mortificări recurente. Majoritatea scriitorilor premiaţi, remuneraţi etc. preferă în genere postura cinic-hedonistă. Într-un text intitulat N-am văzut căzând Cortina de Fier şi publicat în Libération, Andrzej Stasiuk povesteşte cum câştigă el mii de euro amuzând publicul berlinez şi-i cheltuieşte apoi pe vin în Muntenegru ori în Moldova. Cu gândul la binemeritata euforie de după turneul de lecturi, autorul-conferenţiar stă întins pe pat în camera de hotel hi-tech şi-şi numără banii precum Harpagon, făcând tacticos teancuri de două sute, de o sută, de cincizeci şi aşa mai departe. Explicaţia e simplă: „numai aritmetica“ îi permite unui scriitor polonez să facă faţă alienării cauzate de un periplu germanic interminabil...
Încă o dată, esenţialul e să nu ne amăgim. Să recunoaştem fără ifose de ce continuăm să mergem la Tübingen, să revenim de la Göttingen, să schimbăm trenul la Frankfurt când, de fapt, ne-am dori doar să hoinărim pe străzile Bucureştiului ori pe drumul spre Babadag. „Toate astea le fac numai pentru bani“, admite Stasiuk, fair-play. „În Gara de Nord nu sunt bani. Nimeni nu mă invită acolo. Deci merg la Kassel. Merg la Konstanz. Voi merge chiar la Cottbus. Pentru a evoca Bucureştiul. Pentru a evoca Tirana. Pentru a evoca satul natal al tatălui meu. Pentru a-l reînvia pe cel ce am fost odinioară, pe vremea când, ca reprezentare a Germaniei, mă mulţumeam cu filme de război sovietice şi poloneze.“
În camera de hotel de pe bulevardul parizian Raspail, Mircea Cărtărescu nu face nici el altceva decât să ţină evidenţa traveller’s checks-urilor recoltate de pe urma publicării câtorva texte în antologia Les Belles Étrangères, dedicată în 2005 plaiurilor literare carpato-danubiene. Mai precis, „8 cecuri a câte 100 de euro bucata“. Mult trâmbiţata „cultură a dialogului“ se vede astfel redusă, fără menajamente, la numărarea şi renumărarea diverselor bancnote îndesate în portofelul scriitorului: 200 de euro pentru un concurs Poetry Slam la Roma, 300 pentru o lectură în Germania, o sumă derizorie neprecizată (şi un blestemat platou de argint) pentru Premiul Acerbi la Castel Goffredo!
Lui Baudelaire – cu cei 15.000 de franci ai lui, adunaţi într-o viaţă întreagă – nu i-ar veni să-şi creadă ochilor. Atâta sensibilitate distilată în cele şase colţuri ale Hexagonului, atâtea emoţii împărtăşite cu amicii francofoniei din Castelnaudary şi de aiurea vor servi oare în final doar la achiziţionarea unei noi Dacia break, menită s-o înlocuiască pe cea cumpărată de ocazie graţie unei burse la Iowa City, în anii ‘90? Povestea lui Cărtărescu se opreşte aici, dar aventura Frumoaselor străine continuă...
Reversul medaliei e, oricum, efigia încruntată a controlorului fiscal. Cioran, veşnicul cloşard de pe rue de l’Odéon, caută ore întregi declaraţii mai vechi pentru a completa un formular trimis de Alocaţiile familiale. Un „călugăr ce plăteşte impozite“! Furia i se revarsă pe administraţia franceză, care-l obligă să-şi piardă vremea şi să declare oficial mai mult decât câştigă în realitate, pentru simplul fapt că se încăpăţânează să stea deoparte, să nu joace după cum i se cântă: „Să turbez, nu alta. Ce caut eu în balamucul ăsta? De parcă aş face parte din societate! Întotdeauna am plătit impozit pe venituri mai mult sau mai puţin fictive, ori exagerate de mine – ca să pot să-mi justific condiţia de scriitor. De parc-aş fi scriitor“.
Non, rien de rien...
Sub pretextul evocării onorurilor rezervate de nemţi şi austrieci de-a lungul glorioasei sale „cariere“, Thomas Bernhard livrează de fapt un atac asasin la adresa deşertăciunii deşertăciunilor, meseria-de-scriitor-consacrat-de-confraţi.
Mai devreme sau mai târziu, orice premiu literar ia forma unui coşmar bine remunerat: „cu cât meditam mai mult (la mascarada ceremoniilor de premiere), cu atât o resimţeam ca pe o infamie; asasinat ar fi poate prea mult spus, dar infamie mi se pare şi azi termenul cel mai potrivit“. Într-o bună zi, după multe lamentări şi ezitări, Bernhard decide în fine să nu mai accepte nici o recompensă, indiferent de unde ar veni ea. A primi bani din mâna celor pe care îi dispreţuieşti, cu preţul unor plecăciuni de care ţi-e ruşine, e o umilinţă de nesuportat: „Detestam ceremoniile, dar participam la ele; îi detestam pe cei care acordau premiile, dar le luam banii. Astăzi, nu mă mai simt în stare de aşa ceva. Până la patruzeci de ani, treacă-meargă, dar după?“.
La Williamstown, în Pennsylvania, Elizabeth Costello îşi încheie discursul de primire a Premiului Stowe cu un avertisment ad usum delphini: e suficient să-ţi întorci doar o clipă privirea, pentru ca oglinda vanităţii auctoriale să cadă pe jos şi să se spargă. În ciuda recompensei de care se bucură sincer, în ciuda promisiunii implicite de a scăpa – în ilustra companie a celor ce au obţinut-o
înaintea ei – de sub gheara timpului nemilos, laureata ştie prea bine că romanele ei, omagiate astăzi pretutindeni în lume, vor dispărea curând în ceaţa uitării: „La urma urmei, e bine că e aşa. Trebuie să existe o limită pentru povara comemorărilor pe care le impunem copiilor şi nepoţilor noştri. Ei îşi au lumea lor, din care noi vom face parte tot mai puţin“. Un asemenea silogism al amărăciunii, menit să încununeze o viaţă de succese şi onoruri planetare, nu i-ar fi displăcut, desigur, lui Cioran...
Între timp, ninge peste Paris şi frumoasele străine, puţin fanate după un sejur extenuant, se pregătesc să părăsească hotelul de pe bulevardul Raspail. Mircea Cărtărescu şi-a făcut deja geamantanul, „uitând“ în coşul de sub birou „tonele de material celulozic“ – albume şi prospecte de toate felurile – oferite mărinimos de gazde. Înainte de a-şi lua zborul spre Bucureşti, autorul celebrat în toată Franţa meditează puţin la ce a însemnat pentru el o călătorie atât de lungă. Concluzia, pe cât de abruptă pe atât de melancolică, ar merita să figureze în cartea de aur a oricărei întâlniri literare: „Fireşte, nimic. Rien de rien. Pentru că nimic nu înseamnă nimic, niciodată. Feţe. Evenimente. Vorbe. Acumulări de culori şi impresii care peste zece ani nu vor mai fi nimic. La-nceput decupam fiecare cronică la cărţile mele şi o puneam într-un dosar. Cu vremea, am renunţat. Îmi clasam pozele în cutii de pantofi, frumos însemnate cu data şi locul în care le făcusem. Am lăsat-o baltă. (...) M-am obişnuit cu drumurile, cu lecturile, cu anotimpurile şi castelele. Nu mai ştiu în ce an şi cu cine am făcut fiecare drum... Nu mai ştiu cine sunt, cine am fost vreodată“.
Rien de rien, şi totuşi... Ceva ne spune că vajnicii cavaleri ai mesei rotunde se vor lăsa seduşi, iar şi iar, de alte sirene ale „întâlnirii“ întru literatură, mult mai frumoase şi mult mai generoase.
