Pe aceeași temă
Erau tineri – muncitori, studenţi, chiar elevi. Îşi doreau alte şanse decât le acorda România anilor ‘70, ‘80 şi pentru asta puneau în balanţă singura lor avuţie: viaţa. Aveau curaj, dar erau anonimi. Numele lor nu intra în emisiunile radioului Europa Liberă, ca să primească o implicită protecţie. După 1990, chiar din pricina statutului modest al acestor victime, nepretându-se dezvăluirilor senzaţionaliste şi manipulărilor, poveştile lor tragice n-au interesat autorităţile. „Tema frontieriştilor nu a găsit ecou în autorităţi: mormintele au rămas anonime, nicio cercetare oficială nu a fost începută, arhivele se casează, iar cei care au făcut închisoare ca frontierişti nu beneficiază de compensaţii sau cel puţin de un gest simbolic de recunoaştere. De aceea, întrebarea dacă frontieriştii sunt «cetăţeni de categoria a doua», pusă de un fost transfug din Suedia, conţine un apel la reparaţie morală“, scrie Brîn-duşa Armanca în cartea, densă şi bine organizată, pe care le-o dedică, lor şi jurnaliştilor care au luminat în parte dramele pregătite pentru uitare înainte de a fi ştiute.
Jurnalistă, fostă directoare a Televiziunii din Timişoara, bine cunoscut analist media, directoare a Institutului Cultural Român de la Budapesta, Brînduşa Armanca este cea mai potrivită persoană pentru a privi, laolaltă, acest fapt de istorie recentă şi reflectările lui în mass-media, în istoria orală. De altfel, ea este şi cea care a realizat în anul 2000 pentru TVR Timişoara, în colaborare cu TVR Internaţional, filmul documentar Li se spunea „frontieriştii“, împreună cu regizorul Dan Raţiu, cel cu care a făcut şi scenariul. Echipa de filmare a lucrat nu doar în România, ci şi în localităţile ţărilor din jur, unde, dacă nu erau îm-puşcaţi în Dunăre sau pe fâşia de trecere a graniţei, ajungeau frontieriştii: la Belgrad, Novi Sad, Marcovat, Viena, Regensburg, Treiskirchen.
Cartea, ca şi filmul, aduce mărturia părinţilor tânărului de 19 ani, Doru Briscan, omorât în bătaie şi aruncat într-un şanţ din gara Jimbolia. Nici după Revoluţie, când au umblat la Procuratură, nu au fost luaţi de nimeni în seamă. Militarii care păzeau graniţele erau scoşi de regulă de sub urmărire penală, deşi se făceau deseori, evident, vinovaţi de mari brutalităţi şi de folosire abuzivă a armelor de foc.
O dovedeşte lista victimelor din arhiva Procuraturii Militare Timişoara, tineri
între 19 şi 25 de ani, împuşcati mortal. „Militarilor în termen înrolaţi la grăniceri care nu ştiau ce îi aşteaptă li se cerea de către comandanţi să fie fără milă. Comandanţii de subunităţi, de teamă să nu aibă un număr prea mare de treceri
înregistrate în timpul serviciului lor, îi
îndemnau pe militari să acţioneze cu brutatalitate“, scrie Brînduşa Armanca, citând din cartea Doinei Magheti, Graniţa/Die Grenze/A Hatar/ Granica, apărută în 2007, în patru limbi.
Sunt adunate, şi în carte, şi în film, mărturii despre cimitirele de frontierişti: „Dacă cimitirele de pe malul sârbesc al Dunării sunt mai numeroase, acest fapt se datorează curenţilor care, mai ales după construcţia hidrocentralei de la Porţile de Fier, împingeau cadavrele spre sârbi. Cât despre sârguinţa cu care erau ochiţi fugarii de către grănicerii de pe ambele maluri, aici competiţia înclina spre grănicerii români...“.
Brînduşa Armanca pune în evidenţă, în carte, „cel mai impresionant demers de presă menit să descrie drama frontieriştilor români, iniţiat în 2005 de Jurnalul Naţional. Timp de mai multe luni, Marina Constantinoiu, Cristina Ştefănescu, Mira Bălan şi alţi câtiva reporteri au căutat cu febrilitate pe ambele maluri ale Clisurii Dunării urmele unor dispăruţi, au identificat martori şi torţionari, au găsit fotografii, au vorbit cu foste călăuze...“. Potrivit Marinei Constantinoiu, Dunărea a fost, în acele timpuri, pentru români, Zidul Berlinului.
Demersurile jurnalistice comune au identificat cimitirele unde mormintele sunt tot mai uitate, fiindcă în ele au fost
îngropaţi „neidentificaţi“: Cimitirul Poiana Stelei din Orşova, unde ajungeau mai ales cei înecaţi sau împuşcaţi la trecerea Dunării, Cimitirul din Vârciorova, Caraş-Severin, despre care localnicii încă se tem să vorbească, fiindcă au morminte de frontierişti, Cimitirul din Marcovac, Voivodina, unde s-ar afla cei mai mulţi frontierişti, împuşcaţi de sârbi, Cimitirul din Novi Sip, Serbia, unde s-ar afla 54 de morminte de români, fără nume, Cimitirul din Golubinije, Serbia, cu peste 100 de morminte de frontierişti, Cimitirul din Tekija, Serbia, Cimitirul din Prahovo, Serbia, Cimitirul din Donji Milanovici, Serbia, Cimitirul orăşenesc Kikinda, unde ajungeau cei împuşcaţi la graniţă ce reuşeau să se târască până pe teritoriul sârbesc. Estimarea unui jurnal sârbesc, Vecernje Novostni, era că până în 1989 ar fi fost ucişi peste 2.000 de frontierişti români.
Multe dintre aceste date sunt rezultatul conform investigaţiei ziariştilor de la Jurnalul Naţional, care au descris, totodată, documentarea prealabilă a frontieriştilor şi tehnicile de evadare, de o mare ingeniozitate, traseele până la lagărele unde norocoşii aşteptau să fie primiţi
într-una din ţările occidentale. Dacă, pentru autorităţile române, statutul de frontierist era de infractor, pentru autorităţile occidentale, el era de regulă răsplătit cu azilul politic.
Excelent structurată, cartea Brînduşei Armanca prezintă diferenţele dintre legislaţia ungară şi cea iugoslavă, în privinţa fugarilor români: „Atitudinea Iugoslaviei faţă de numeroşii refugiaţi români nu era totuşi categorică. Cu toate că autorităţile române voiau ca toţi fugarii să fie trimişi înapoi, sârbii păreau să îi returneze pe cei care erau prinşi de poliţie înainte ca aceştia să ajungă în taberele de refugiaţi“, spune un raport Radio Free Europe Reaserch, citat de Armanca.
Autoarea urmăreşte modificările survenite în timp în atitudini, de pildă, toleranţa autorităţilor maghiare, care creşte în decursul anilor ‘80, până în preajma Revoluţiei.
Pagini mai puţin sumbre sunt cele dedicate frontieriştilor celebri – Nadia Comăneci, Miodrag Belodedici şi formaţia Phoenix, iar altele narează întâlnirea cu supravieţuitorii trecerii frontierelor şi bilanţul diferitelor destine. Finalul cărţii conţine interviuri cu scriitorul Banu Rădulescu, fondatorul revistei Memoria, care face parte din prima generaţie de frontierişti (a încercat să iasă din ţară
în 1948) şi cu celebritatea Timişoarei, Ioan Holender, plecat legal, dar constrâns de fapt să plece din ţară, după evenimentele din 1956.
N-am reuşit să trec în revistă decât o scurtă parte din cartea Brînduşei Armanca, al cărei destin internaţional a
început chiar de la publicare, fiind tradusă, încă de acum un an şi publicată în Ungaria. M-am gândit, tot timpul când am citit-o, şi la cartea lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună copii, după părerea mea cel mai bun roman al anului 2010. Visul tinerilor frontierişti, confruntat cu brutalitatea ceauşistă, dar şi cu capcanele societăţii de consum, ale visului american, se desprind treptat dintr-o naraţiune captivantă, cu personaje memorabile.
Brînduşa Armanca, Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media, ediţia a II-a,
Editura Curtea Veche, 2011
