Pe aceeași temă
O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova
Eroi au fost, eroi sunt încă..., pentru cine nu ştie, era pe vremuri un marş mobilizator folosit în propaganda naţionalistă de regimul la putere. Asociat lui Caragiale, sloganul are la prima vedere rolul de a indica perenitatea viciilor personajelor sale, dar ideea regizorului Mircea Cornişteanu de a-l pune la sfârşitul spectacolului său cu O noapte furtunoasă nu înseamnă doar atât. Fiindcă după sarabanda aiuritoare a întâmplărilor repovestite original de regizor, de un comic debordant, marşul acesta vine să taxeze demagogia unor sloganuri care văd doar partea plină a paharului în materie de identitate naţională. Ce eroi, care eroi, cu alte cuvinte? Titircă, Rică, Ipingescu, Veta ca eroi ai piesei satirizaţi de dramaturg sunt de fapt antieroii unei mentalităţi de chiverniseală, de încropeală („o societate fără prinţip care va să zică nu le are“) care ne mai bântuie şi azi. De mult n-am mai văzut în spectacole cu comediile lui Caragiale şi în mod special cu această Noapte furtunoasă atâta organică trăire joasă, atâta „firesc“ în manifestarea prostiei, mitocăniei, a feloniei de care se fac vinovaţi în special Veta şi Ipingescu, cei care manipulează situaţiile din piesă. Mint cum respiră, înşală din instinct de supravieţuire, ridicolul e involuntar ca şi vocaţia imitării. Cu toţii se simt ca acasă în situaţiile date, nimeni nu joacă altceva decât propria-i viaţă, nu se face că e, când de fapt e. Semidoct ca Rică, încornorat ca Titircă, chiar dacă intră la bănuială, necredincioasă şi parşivă ca Veta, profitor ca Chiriac, şmenar ca Spiridon etc. Transferul în actualitate e făcut şi el cu naturaleţe, având, care va să zică, o miză structurală (că tot ne agasează în zilele astea termenul). Ar fi vorba aşadar de disponibilităţi native care dau pe-afară când vremurile le sunt prielnice. Şi le sunt. Generalizare periculoasă, bineînţeles, pe care Caragiale a fost acuzat că a făcut-o la vremea sa şi pe care nu ştiu de ce
n-am face-o azi, când e mai evidentă ca oricând. Mai ales că regizorul a ales să-şi plaseze acţiunea în gospodăria unui parvenit al mahalalelor care şi-a făcut vilă în uliţa cu câini şi fără lampe gazoase, a înlocuit ulucile de la gard cu porţile acţionate electric, magazia cu rulota, mătura cu aspiratorul, afişând acelaşi ciocoism endemic. Chiriac călăreşte un motor de mulţi cai putere, Spiridon fumează iarbă, iar Rică, poet liric şi publicist, îşi înregistrează celebrul monolog pe reportofon. Acestea sunt câteva dintre ingredientele la vedere care fac să recunoaştem în universul piesei lumea de azi, care se mişcă în voie prin scenă în costumele „de stradă“ ale Liei Dogaru, aceeaşi care a conceput şi decorul ofertant ca spaţiu de joc şi expresivitate a imaginii. O curte imensă în faţa Vilei Veta (licenţă pe care o putem admite fiindcă nu alterează sensul piesei), cu ieşire spre spatele scenei, cu schele, materiale de construcţie şi alte obiecte de mobilier funcţionale în economia piesei. Aici îşi află culcuşul şi Spiridon, într-un cort din care iese fum de ţigarete şi unde Dragoş Măceşanu se ascunde discret când nu aleargă pe role să-i aducă ziarul jupânului. Cum spuneam, virtutea esenţială a reprezentaţiei este organicitatea tuturor acestor însemne teatrale, firescul, naturaleţea cu care cei de pe scenă zemuiesc în mahalagismul lor funciar, vorbind ca acum un secol, dar arătând ca azi, cu blugi, boxeri, scuipând seminţe sau ascultând la mulţi decibeli muzică disco. În plus, poliţaiul Ipingescu vine parcă de la secţia din colţ la prietenul lui, procopsitul Titircă, de la care aşteaptă fireşte recompense. Valentin Mihali joacă cu fineţe asemănarea, nu face caz de incultură în celebra scenă a citirii ziarului, mai ales că articolul cu pricina conţine atâtea inepţii. Iar felul în care scuipă seminţele e făcut să-i definească mai degrabă jemanfişismul de om potent pe lângă un Jupân Dumitrache slab de
înger şi de minte (Ion Colan se menţine în limitele portretului clasic). Că se simt în elementul lor şi nimic nu-i perturbă devine evident şi din faptul că regizorul face o strânsă legătură între text şi acţiune, atent la detalii. Pe scenă e o agitaţie continuă, un du-te vino aproape de haos, personajele nedând parcă importanţă vorbelor, acele vorbe care au făcut istorie şi au ajuns să caracterizeze o clasă socială cu neamul ei cu tot. Noaptea devine tot mai furtunoasă, iar „oribila tragedie“ invocată de Rică, simplă figură de stil. Furtuna acompaniată de miorlăitul mâţelor în călduri e una a simţurilor şi e centrată pe amantlâc, pe amorul turbat dintre Veta şi Chiriac, care mor de nerăbdarea întâlnirii, nerăbdare care se exprimă la superlativ prin momentul când Chiriac dă buzna în patul Vetei cu motocicletă cu tot. Distribuind în aceste roluri doi tineri actori cu temperament şi sex appeal, Cornişteanu n-a mai avut prea multe indicaţii de dat. În dezabieul ei sexy, Cerasela Iosifescu joacă scena geloziei cu patos visceral, iar tânărul şi trupeşul Cristian Băicuş – bărbat de bărbat – îi răspunde fără fasoane, chiar dacă o ameninţă că-şi dă foc cu un bidon de benzină în care aflăm mai târziu că era licoare bahică (inspiraţia vine probabil de la vitriolul Miţei din D-ale carnavalului). Cuplul Ziţa–Rică, nepotrivit şi aritmic, îşi asumă toate prerogativele comediei. Raluca Păun, o actriţă specială mai ales datorită fizicului ei supraponderal, e o apariţie funambulescă. Costumată cât mai chicios, cu o curea verde care-i taie talia inexistentă peste rochia mov, cu poşeta veşnic căscată din care se revarsă chiclazuri muiereşti şi mai ales cu pelerina de ploaie peste pijamaua cu floricele din ultimul act, actriţa descinde parcă direct din palatele cu turnuleţe presărate pe drumurile patriei. Actriţa, savuroasă în această postură, nu are a exagera nimic în jocul ei şi tocmai acest natural îl apreciam mai sus. Prin contrast de gabarit, George Albert Costea în Rică Venturiano, slab, pirpiriu, e o adevărată revelaţie. De cum intră în scenă pe schelele binalei are un aer dezorientat, buimac, irezistibil. Îşi pierde într-una ochelarii, se împiedică, spânzură de ştăngi, orbecăie pe la ferestre şi-i declară „angelului radios“ iubirea orbeşte, deşi, ca o coda de efect a scenei, după ce descoperă confuzia, chiar i-ar plăcea o aventură cu ea (pare chiar că fuge de Ziţa, părăsind scena înainte de final). Spaima în contrast cu emfaza discursului din scena fugărelii, dublate de o agilitate excepţională a actorului, fac din aceasta punctul maxim a comediei. De altfel, Mircea Cornişteanu exploatează cu imaginaţie linia comediei de situaţii, făcându-ne să reflectăm o dată-n plus la măiestria autorului în materie de teatralitate. Spectacolul în întregul său urmăreşte lanţul încurcăturilor care declanşează râsul, modul de reacţie al personajelor fiind consecinţa revelatoare, şi inovează doar în privinţa mijloacelor scenice. Nu întâlnim forţări de sens şi nu se inventează de dragul originalităţii, cum de atâtea ori se întâmplă la regizorii care se simt obligaţi să-l „înnoiască“ pe Caragiale, de care pasă-mi-te altminteri ne-am plictisi. De aceea, a fost surpriza mare să întâlnim în spectacolul craiovean în primul rând un gust sănătos pentru comedie (am râs cum rar ni se mai întâmplă), manifestat printr-o minuţioasă elaborare artistică ce a avut în vedere ritmul, gagurile, caracterele. Nu s-a sărit calul şi s-a păstrat măsura lucrurilor, cum se ştie atât de greu de obţinut în privinţa umorului, mai ales când e vorba de Caragiale. „Simt enorm şi văd monstruos“, sintagma care e chemată să justifice atacuri groteşti asupra dramaturgului, a fost acum înţeleasă ca o naturală dorinţă de catharsis prin satiră. Un semn de adâncime a gândirii artistice la un creator care are o experienţă respectabilă în materie de Caragiale. Şi l-am numit pe regizorul Mircea Cornişteanu.
