Pe aceeași temă
O prejudecată a multora dintre literaţii noştri, fie ei scriitori sau critici, de la Camil Petrescu şi E. Lovinescu încoace, proclamă desuetudinea prozei cu subiect rural – în pandant cu elogierea aşa-numitei proze citadine. Şi nu doar că antinomiei (tematice) rural-urban îi este suprapusă abuziv opoziţia dintre o formulă prozastică tradiţionalistă şi una modernă, dar noţiunile cu pricina ajung să fie uneori, printr-un abuz şi mai flagrant, conotate valoric. Astfel încât, în această logică, devine aproape de la sine înţeles că, bunăoară, citadinismul echivalează cu modernitatea unor tehnici narative complexe şi, pe un alt palier, cu valoarea. Resorturile şi implicaţiile unei atari prejudecăţi ar merita, desigur, analizate într-un studiu amănunţit. În orice caz, după 1990 (ca şi înainte de acest prag) au apărut la noi mai multe cărţi care infirmă fără drept de apel respectiva prejudecată; între acestea, Povestirile mamei bătrâne (Radu Ţuculescu), Îngerul încălecat (Radu Aldulescu), Cine adoarme ultimul (Bogdan Popescu), Fantoma din moară (Doina Ruşti) Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Marta Petreu) sau, mai recent, Ploile amare, romanul lui Alexandru Vlad. Interesul acestuia din urmă pentru satul transilvănean nu e deloc de dată recentă; şi cei care, încă din 1980, de la debutul autorului (cu volumul de proză scurtă Aripa grifonului), au scris despre prozatorul echinoxist au făcut în mod recurent trimitere la influenţa unei tradiţii prozastice venite dinspre Slavici, Agârbiceanu şi Rebreanu. Ai însă câteodată impresia, citind ce s-a scris despre Alexandru Vlad (mai ales înainte de 2000, când voga textualistă încă nu se estompase), că prozatorului i se găsesc scuze pentru gestul (riscant, într-o anumită optică) de a se fi apropiat de lumea „anacronică“ a satului – parcă exegeţii ar încerca să-l absolve în eventualitatea că ar fi bănuit de ataşament faţă de o formulă revolută ori faţă de teme şi subiecte pe care nu ar fi recomandabil să le abordezi altfel decât cu „postmodernă“ ironie.
Ca tehnică narativă, Ploile amare poate părea un roman fără vârstă. Romanul unui autor care, după ce a experimentat fragmentarismul, naraţiunea de tip puzzle ori ostentaţia ludică a autoreferenţialităţii – dar, subliniez, numai după ce a experimentat toate aceste lucruri (şi trăgând maximum de profit de pe urma lor) –, doreşte să trăiască, în fine, şi experienţa constructorului de ficţiuni realiste „clasice“.
Nostalgia aceasta faţă de forme/vârste mai vechi ale romanescului este, de altfel, un simptom al ultimilor ani – în literatura română, ca şi prin alte părţi. În treacăt fie zis: literatura experimentului a intrat în impas, dă semne de oboseală; se va reabilita, la un moment dat, pe o altă spirală a istoriei. Deocamdată ne aflăm, cred, într-o etapă de postalexandrinism în care proza se zbate (se va vedea mai târziu cu ce rezultate) să recupereze Povestea, personajul tridimensional, istoria, socialul, decorul amănunţit desenat, să le recupereze, deci, de sub ruinele antieroicului, parodicului, butaforicului – categorii pe care, Nota Bene, această „nouă“ proză nu le exclude, doar le ajustează proporţiile. Aşa că, mai degrabă decât un semn de vetusteţe, aspectul de clasicitate al realismului din Ploile amare este un indiciu al participării la această nouă viaţă a romanului contemporan.
Într-o proză autoreferenţială mai veche (Drumul spre Polul Sud, inclusă în volumul cu acelaşi titlu, din 1985) autorul îşi denunţa, prin intermediul unui personaj-pictor, una dintre opţiunile scripturale definitorii: „O să încep cu o imagine ca să vă seduc. Doar imaginile au putere. Cuvintele încep să reverbereze silenţios – primul stadiu al uitării, sentimentele se aliază confuz şi până la urmă se dovedesc neaşteptat de sărace în nuanţe, în doar câteva unităţi de timp. Imaginea însă e mai rezistentă şi prolifică – atunci când presimte că moare se desface în variante, în variaţiuni pe aceeaşi temă“. Într-adevăr, Alexandru Vlad este prin excelenţă un vizual – trăsătură din care derivă şi marile calităţi ale scrisului său, dar şi micile deficienţe de stil (prozatorul nu-şi „aude“ întotdeauna cu suficientă claritate frazele şi, ca atare, nu sesizează mici stridenţe de sound – timpuri verbale nu chiar adecvate contextului sintactic sau neologisme plasate acolo unde nu şi-ar fi avut locul, ca, de pildă, în fraza: „Anca a rămas singura care venea sistematic să-mi aducă mâncare“...). Însă cititorul poate trece foarte uşor peste asemenea mărunte deficienţe – cu asupra de măsură compensate de anvergura întregului edificiu romanesc. Imaginile puse în pagină de acest prozator au pregnanţa unor secvenţe cinematografice, filmarea de aproape a obiectelor alternând cu cadre luate de la distanţă. Atât focalizarea pe detaliu, cât şi panoramarea sunt aici foarte sugestive.
Naraţiunea fragmentată/fracturată şi eterogenă – combinând experimental mai multe registre, inclusiv pe cel eseistic – din precedentele romane ale autorului, din Frigul verii (1985) sau Curcubeul dublu (2008), se redimensionează acum pe coordonatele unei construcţii romaneşti solide, riguros proporţionate, perfect coagulate epic şi simbolic. Pe cât de masiv, pe atât de dens este totodată romanul de faţă; iar la densificarea naraţiunii, la epurarea acesteia de tot ce putea fi „în plus“ – de orice detaliu irelevant sau de orice „lungimi“ excesive –, va fi contribuit şi suprapunerea, magistral realizată, dintre o tramă ce ţine de proza de observaţie, de notaţie „realistă“ şi o tramă specifică romanului-parabolă. (Printre exigenţele unei construcţii parabolice numărându-se, nu-i aşa?, maxima concentare în jurul unor amănunte, episoade ori simboluri relevante.)
Roman de observaţie ce-şi fixează obiectivul asupra unui colţ de lume românească din anii (de glorie încă ai) comunismului ceauşist – asupra unui sat ardelenesc acoperit de ape în primăvara lui 1970 – şi parabolă a Puterii, Ploile amare conţine, la un loc, un roman politic (rescriind, parţial, ficţiunile „obsedantului deceniu“), un roman al „educaţiei sentimentale“ şi, poate, un roman cu intrigă detectivistică (amintind, pe această latură, de brebanianul Animale bolnave). Un roman total, cum s-a spus deja. Şi în acelaşi timp o tentativă (nu doar ambiţioasă, ci şi fructuoasă) de reconfigurare a unei viziuni totalizante – nu asupra lumii în genere (şi eventual cu majusculă), dar asupra unei părţi a acesteia. Alexandru Vlad reuşeşte să creeze aici un teritoriu ficţional autonom, coerent, memorabil. Şi atât de compex, încât e capabil să integreze armonios până şi naturalele incoerenţe pe care traseele individuale ale personajelor le evidenţiază, să orchestreze o multitudine de puncte de vedere.
S-a spus despre proza lui Alexandru Vlad de până la Ploile amare că ar fi prin excelenţă statică, neexcelând prin inventivitate epică. Recunoscut şi până acum pentru talentul său de „povestaş“, dar pe spaţii mici, şi pentru fineţea observaţiei psihologice ori a transcrierii amănuntului cotidian, în Ploile amare autorul face proba capacităţii de a construi un scenariu epic complex şi ramificat, care capătă amplitudine, inclusiv în plan simbolic, de la un capitol la altul. Romanul începe aparent „cuminte“, prin acumularea unor secvenţe de viaţă surprinse într-un sat ardelenesc inundat, izolat, aruncat parcă în afara timpului, cu oamenii săi derutaţi şi stăpâniţi cu mână forte de un preşedinte de CAP care vrea să li se înfăţişeze în ipostaza de izbăvitor. Se adună încet-încet în paginile cărţii tot felul de „cazuri“, de biografii – banale sau excepţionale – care se dezvăluie pe bucăţi, într-un puzzle care va putea fi reconstituit integral abia la sfârşit. Aceste figuri, fie şi dintr-un plan secund, au ceva memorabil. Iată, de pildă: doctorul Dănilă, care şi-a ratat, din motive de „dosar“, o carieră de cercetător, suportându-şi resemnat exilul într-un sat uitat de lume, ţinându-şi secretă, spre bătrâneţe, boala fatală ce i-a atacat organismul. Extravagantul asistent sanitar Kat, şi el un ostracizat pe motive politice, cu mania „invenţiilor“ şi a reflecţiei asupra timpului – o carte despre tricotaj, împrumutată de la biblioteca sătească, îi prilejuieşte speculaţii filosofice (aici ironia auctorială e foarte atent dozată). Preşedintele CAP, Alexandru, individ banal în interiorul căruia s-au dezvoltat, imprevizibil, obsesii mesianice şi impulsuri dictatoriale – el are ideea nebunească (din care se hrăneşte, de altfel, conflictul principal al romanului) de a profita de inundaţii, ţinând satul într-o abuzivă izolare, spre a-şi aroga ulterior merite de salvator. Marta, soţia mult mai tânără a acestuia. Foarte tânărul şi, până la un punct, dezorientatul Pompiliu, profesor, prin repartiţie, la şcoala din sat (un avatar al unui alt personaj dintr-o proză mai veche a autorului, e vorba de profesorul Boldisar din Vară transilvană) – protagonist al unei istorii a iniţierii sentimentale, dar şi colecţionar al unor istorii mai mult sau mai puţin secrete ale satului şi, într-un fel, în ciuda inocenţei sale, „detectiv“. Pompiliu este cel care, iscodind – la început din plictiseală, apoi din raţiuni mai înalte – în stânga şi în dreapta, descoperă în persoana straniului brigadier Brodea, fost deţinut politic, pe cel care, cu două decenii în urmă, fusese preotul greco-catolic al satului. Memorabili sunt şi suspectul căruţaş Zaharia (mereu în căutare de alcool), predicatorul protestant Ilie, cu viziunile lui apocaliptice, adolescentul ţigan poreclit îngeraşul, a cărui îndeletnicire e comerţul clandestin (un fel de Hermes...), baba Florica, femeie cu un trecut deocheat, şi fiica ei angelică, Anca, a cărei „fantomă“ agită satul vreme de douăzeci de ani.
Istoriile lor se varsă, toate, în istoria satului invadat de ape şi, într-un fundal sugerat discret, în istoria mare, a unei Românii intrate, după război, în zodia totalitarismului comunist. Recurentele întoarceri în timp, din perspectiva diferiţilor „eroi“, la evenimente din istoria recentă a satului trimit spre răni încă deschise şi, pe jumătate miraculos, redeschid morminte şi „procese“ crezute uitate. Când aparenta cuminţenie a naraţiunii începe să se schimbe, neliniştitor, în altceva, evoluând spre parabola mulată pe scenariul detectivistic, amintirilor din anii colectivizării li se suprapune o poveste pe care martorii întâmplărilor se lasă cu greu convinşi să o „dezgroape“ – ceea ce vor face numai obligaţi, cumva, de evoluţia (supra)naturală a lucrurilor: când, muiat de apă, pământul satului începe să alunece, descoperind mormintele din cimitirul de pe deal (scenă antologică, de proză cu mare potenţial simbolic), iese la iveală, în centrul satului, un mormânt improvizat dedesubtul unui monument al „eroilor colectivizării“. În mormânt zac două schelete – cel al activistului ucis „misterios“ la începutul anilor ’50, dar într-un conflict mai degrabă sentimental decât politic, şi cel al unei tinere (e vorba de Anca, personaj fantomatic prin care romanul se impregnează cu o boare realist-magică) despre care se credea că şi-ar fi pierdut urma la oraş. „Misterul“ respectivelor crime, aflăm dintr-un alt episod al cărţii, fusese totuşi deja desluşit cu douăzeci de ani în urmă, din pură plăcere a jocului intelectual, de un detectiv din vechiul regim – aflat întâmplător în aceeaşi închisoare cu învăţătorul şi cu preotul satului unde se petrecuse întâmplarea cu pricina... La baza noii lumi – a noii ordini a satului – de după război stau, deci, crime simbolice; şi tot ce s-a clădit pe această bază e menit, mai devreme sau mai târziu, distrugerii violente. Romanul lui Alexandru Vlad nu e totuşi câtuşi de puţin tezist. Reflecţia, speculaţia, extragerea unor eventuale concluzii sunt lăsate pe seama cititorului – în vreme ce în Frigul verii acestea erau, într-o proporţie considerabilă, subsumate unui roman-dezbatere, unui roman-eseu pe teme precum Puterea, dictatura, totalitarismul.
Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, Bistriţa, 2011, 446 p.
