Pe aceeași temă
PAUL CERNAT
Relegitimarea premiilor
Sezonul premiilor literare de vara a inceput. De curand, revista Romania literara a acordat, la Club Prometheus, premiile anuale pentru debut. Targul International de Carte Bookarest bate la usa - e de asteptat prin urmare si o noua recolta de trofee. Se asteapta, de asemenea, o schimbare a conducerii Uniunii Scriitorilor din Romania si, de ce nu, o reorganizare de fond a acestei controversate institutii-mamut; ma intreb totusi in ce masura acest lucru este cu adevarat posibil... Nemultumirile privitoare la criteriile acordarii premiilor - mai ales atunci cand e vorba de premiile USR - nu dateaza de azi de ieri. Merita sa ne amintim, in treacat, faptul ca premiile interbelicei Societati a Scriitorilor Romani erau, in general, deceptionante, iar astazi nu ne mai spun mare lucru. In ultimii 10-15 ani a castigat insa teren, parca mai mult ca oricand, o imagine deloc onoranta a comunitatii noastre scriitoricesti: aceea a unei lumi relativ inchise, cu mentalitati feudale, guvernate de o personalizare excesiva a relatiilor si in care oportunismul vedetist si resentimentul vendetist, partizanatul umoral si clientelismul primeaza in detrimentul relatiilor “reci”, la distanta, conditionand adesea evaluarea critica prin flateriseli si servicii reciproc avantajoase. O alta imagine, in directa legatura cu prima, este aceea a conflictului aparent ireconciliabil dintre o elita bucuresteana centralista, monopolist-discretionara, si un numar de “margini” frustrate si resentimentare. Oricum am privi lucrurile, o lume de “bisericute” conflictuale in care fiecare comentariu pozitiv sau negativ despre un autor ori despre o carte, fiecare premiu acordat, devine suspectabil de motivatii impure si genereaza suspiciuni conspirationiste - justificate sau ba - de genul “las ca stim noi” este o lume debusolata axiologic si moralmente promiscua, prea putin credibila. Exista, apoi, si un tot mai accentuat fenomen de parohializare pe criterii regionale: fiecare centru literar din tara isi acorda propriile premii - ceea ce nu e un lucru rau, dimpotriva. Riscul major al acestui policentrism incipient, in principiu benign, consta insa in transformarea acestui “camp” - si asa enclavizat, ghettoizat - intr-un arhipelag de micro-enclave constituite pe criterii locale si/sau clientelare.
Exista, din fericire, si unele semne incurajatoare, care arata ca lucrurile pot evolua intr-o directie pozitiva. Un exemplu ar fi deja mentionatele premii ale Romaniei literare, unde redactorii si criticii-titulari de rubrici permanente ai revistei au votat democratic, adica secret. Rezultatele finale au fost, probabil, mai credibile decat optiunile fiecarui votant in parte. Interesant mi s-a parut a fi si faptul ca laureatii ex-aequo au fost un bucurestean (Filip Florian), un timisorean (Nicolae Strambeanu) si o bistriteanca (Ioana Bradea), publicati de trei edituri diferite (Polirom, Humanitas, Est). O propunere de democratizare mergand oarecum in aceeasi directie a fost initiata inca de acum zece ani de catre ASPRO, unde in primul tur de scrutin pentru acordarea premiilor anuale la categoriile “poezie”, “proza scurta”, “critica-eseu”, “roman-memorii-jurnal”, “critica-eseu” si “debut” voteaza prin telefon toti membrii asociatiei. Cu precizarea ca votul nu apartine doar criticilor, ci si scriitorilor, iar in turul doi votului “democratic” ii ia locul un soi de vot “cenzitar” al conducerii.
Ma gandesc la faptul ca introducerea votului universal, egal, direct si secret al criticilor in acordarea premiilor literare nationale ar putea fi o solutie de legitimizare a acestora. La un astfel de vot democratic ar trebui sa participe, pe cat posibil, toti cronicarii de intampinare activi, “filtre” ale actualitatii editoriale autohtone, si toti conducatorii de reviste literare importante, din toate zonele tarii. Ideea de comunitate critica ar capata astfel sens, complexele paternaliste si jocurile de culise ar fi, macar teoretic, suspendate iar barometrul evaluarii ar fi unul mai reprezentativ, avand in vedere imposibilitatea de facto a consensului. La prima vedere, propunerea suna cam irealist. Dar daca nu e?
MIHAI OROVEANU
Ultimul targ de carte la Teatrul National?
Anul trecut aveati mari dubii în legatura cu aceasta editie. Cum ati reusit totusi sa organizati Bookarest 2005?
Dupa cum probabil stiti, o treime din spatiile expozitionale de la etajele ¾ din Teatrul National au fost atribuite de Ministerul Culturii Centrului National al Dansului Contemporan. Din fericire, noii locatari au acceptat sa-si decaleze momentul de începere a lucrarilor de amenajare a spatiului, pentru a permite desfasurarea targului, ce fusese deja anuntata în aceasta locatie. Devine limpede ca se pune capat, dupa 14 ani, actualei formule a targului în aceasta cladire. Era de asteptat, mai ales ca lucrurile vor deveni din ce în ce mai complicate în Teatrul National. Daca as aminti numai problemele de parcaj: zona care înconjoara teatrul a fost atribuita unei firme specializate care o gospodareste dupa bunul plac, în asa fel încat, într-o situatie de urgenta, nici pompieri, nici ambulante, nici alte servicii nu se vor putea apropia. Teatrul este o cladire bolnava, care se izoleaza din ce în ce mai mult. De altfel, aceasta zona a Bucurestiului risca sa devina un centru de mana a doua, de vreme ce interesul comercial al zonei se diminueaza, magazine gandite pentru alt gen de trafic renunta, iar functiunile culturale sunt serios diminuate din cauza unei gresite întelegeri a unor importante probleme de urbanism. Ma întreb daca nu cumva transformarea unei parti din zona Pietei Universitatii în zona pietonala ar fi o solutie.
Va ganditi la o alta locatie?
Asociatia Editorilor a facut investigatii pentru o alta locatie la intrarea de nord a orasului, mai departe chiar decat locatia Targului Gaudeamus. Dupa parerea mea, nu numai distanta, dar si izolarea fac ca aceasta alternativa sa fie putin plauzibila. Ma gandesc ca mai simpla ar fi gasirea unei formule în aer liber în zona Parcurilor Herastrau.
Fata de editiile precedente, anul acesta participa mai multe edituri?
Nu, participa mai putine edituri, dar aceasta nu trebuie sa ne sperie pentru ca este un fenomen general în toate targurile de carte din lume. Cum lucrurile au început sa se aseze si în piata de carte romaneasca, este limpede ca si spatiul se va concentra. Prevad si o împutinare a publicului, datorata nu numai dificultatilor de parcare, ci si lipsei unei publicitati adecvate, care costa din ce în ce mai mult. Este limpede ca în anii care vin va trebui luat totul de la capat, în conditii pragmatice, strict comerciale.
Printre participanti se numara si edituri din strainatate?
Sunt putine edituri straine. Vor fi prezente cele care au deja o pozitie clara pe piata romaneasca; dar va fi notabila disparitia standului francez, care prefera sa lipseasca în acest an pentru a pregati în anul 2006 o prezenta mult mai semnificativa la Bucuresti. Trebuie însa sa întelegem ca, pe plan mondial, targurile de carte scad în amplitudine, devenind din ce în ce mai mult locuri de întalniri de afaceri, editorii evitand sa investeasca în transformarea expunerii din targ într-un show cultural. Targurile de la Londra, Frankfurt si Paris sunt în plin proces de reconfigurare a caracterului targului într-o directie comerciala. La noi situatia este diferita; targul este asimilat unei sarbatori a cartii, cu lansari, discursuri, premii, interviuri, mese rotunde si asa mai departe. Un astfel de moment este considerat în alte parti ca o pierdere de timp, oamenii preferand sa fie mult mai activi la masa tratativelor. Ce este important pentru noi este ca targul are un caracter intens comercial, iar editorii pot sa vanda cu acest prilej un important procent din tiraj. Oamenii prefera sa cumpere carti din targ, în primul rand pentru ca oferta este concentrata si diversa, dar si pentru ca aici se fac reduceri semnificative.
Cum ar trebui sa se intervina pe acest segment?
La noi fiecare se descurca singur, lipsind un dialog real cu adevarata piata de carte. Nu contam pe piata internationala a cartii, pentru ca nu stim sa facem multe dintre lucrurile care se cer pentru a ajunge acolo. Speram ca Institutul Cultural Roman va putea sa suplineasca unele dintre carente.
La Bookarest aveati cativa parteneri. Ati puteati sa spuneti cateva cuvinte despre fiecare? Cu ARCUB-ul ati colaborat foarte bine întotdeauna.
AERO si ASPRO sunt, ca sa spunem asa, parteneri onorifici, care nu au avut pana acum mijloacele pentru a se implica direct în organizare. Colaboram în principal cu ARCUB, pentru ca în fata ezitarilor Ministerului Culturii, care din ratiuni necunoscute noua nu ne-a ajutat practic direct niciodata, ci, ca sa va dau un raspuns de Radio Erevan, nu numai ca n-a dat, dar a luat, ne-am concentrat asupra ARCUB-ului si Primariei Municipiului Bucuresti, care în ultimii ani au furnizat circa 10% din cheltuieli, mai ales cheltuieli de tipar. In dorinta de a pastra nivelul destul de scazut al costului standurilor, încercam în acelasi timp sa asiguram servicii de aceeasi calitate ca în anii trecuti. Vom organiza si în acest an “Gradina cartii” pe terasa teatrului, o zona de anticariat si brocanta, dar si expozitii de ilustratie de carte, proiecte de afise ale studentilor. Ca în fiecare an, vor exista si premii.
Sunteti si directorul Muzeului National de Arta Contemporana. Fiind atat de ocupat, ati fi tentat sa renuntati anul viitor la targ?
Sunt directorul executiv al Fundatiei ARTEXPO, care organizeaza targul, iar d-na Mihaela Ionescu este directoarea targului. Fundatia ARTEXPO se ocupa de sprijinirea artistilor tineri, si cu banii castigati din acest targ putem interveni rapid în situatii dificile. Multi au memoria scurta si, cum este la moda si lipsa de caracter, uita cine si cum i-a ajutat si înlocuiesc uneori dezbaterea cu insulta. Targul a fost o initiativa privata, gandita de Radu Steflea, primul sau director, si avem obligatia morala sa continuam nu numai gandul lui bun, dar si efortul de a crea o institutie privata de acest gen, care sa suplineasca deocamdata lipsa unei informatii concentrate despre starea pietei de carte din Romania. Cum este privit în strainatate Targul Bookarest?
Targul nostru este membru al Asociatiei Internationale a Targurilor de Carte, prin care directorii targurilor de carte încearca sa-si armonizeze actiunile; exista o programare comuna, în timp si spatiu, a acestor targuri. Am fost ajutati mai ales de Targul de la Frankfurt, prin fostul sau director, Peter Weithaas, acum presedinte al acestei asociatii. Asociatia se întalneste anual si face schimb de informatii utile nu numai asupra targurilor, dar si asupra tendintelor mai subtile ale pietei internationale de carte. Este foarte important ca targul nostru este un targ privat. In strainatate nu prea sunt apreciate targurile considerate “de stat”, unde staff, colaboratori, locatie sunt tutelati de un buget care poate fi usor manevrat politic.
In concluzie, vom avea un Bookarest 2006?
Nu Bookarest, pentru ca am renuntat la aceasta denumire, dar speram ca în urma discutiilor cu editorii sa gasim o solutie. Personal sunt tentat de organizarea în parc a unui targ, format din corturi, însotit de momente de sinteza a artelor, întins poate ceva mai mult în spatiu si timp. Pentru aceasta avem nevoie de solidaritate, dar si de bani. De fapt problemele se reduc la una singura: lipsa spatiilor culturale si lipsa de protectie legala a acestora. Dar acesta e un subiect mult prea important pentru a fi expediat în doua fraze. Va propun sa veniti pe terasa targului sa vorbim despre acest subiect si despre multe altele legate de carte.
Interviu realizat de Gabriela Zafiu
PAUL CERNAT
Istorii clandestine: oameni si demoni din subterana comunista
Stelian Tanase este, la ora actuala, cel mai bun autor de docu-drama istorica pe care il avem. Dupa 1990, confruntat cu noul puls al vremurilor si cu schimbarea zonelor de interes ale acelei categorii “burgheze” de public pentru care romanul ramane, inainte de orice, document si istorie vie, sofisticatul prozator optzecist cu inflexiuni eticiste din Luxul melancoliei si Corpuri de iluminat si Playback (ultimele doua - tinute pe tusa de cenzura ceausista si publicate abia “dupa”) nu si-a mai permis luxul fictiunii. Realitatea politica s-a dovedit a fi infinit mai spectaculoasa si mai ofertanta. Din instinct, dar si dintr-o pragmatica evaluare a prioritatilor, s-a reorientat catre explorarea istoriei comunismului romanesc, catre analiza politica militanta si catre non-fictiune. O reorientare care spune ceva important despre sensibilitatea si mizele unui autor de istorii angajat in Istorie, un autor care si-a propus, inainte de orice, sa in-formeze si sa provoace, prin textele sale, constiinta civica a unui public cat mai larg. Memoria cititorilor va retine, cred, mai putin volumele de jurnal (Ora oficiala de iarna. Jurnal 1986-1990, LA vs NY. Jurnal american) sau pe opurile istorice Elite si societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej si Miracolul revolutiei (titlu care, cu trecerea timpului, suna tot mai naiv...), ca sa nu mai vorbim de cele “publicistice”. Printre aparitiile de referinta ale ultimului deceniu si jumatate vor ramane insa, cu siguranta, volume precum Anatomia mistificarii - impresionanta reconstituire a procesului Noica-Dinu Pillat - sau mixajul autobiografic din Acasa se vorbeste in soapta, insolitul “jurnal si dosar din anii 80”. Celor doua titluri sus-mentionate ar trebui sa le adaugam si Sfidarea memoriei, spectaculoasa carte de convorbiri clandestine purtate la sfarsitul anilor 80 cu Alexandru Paleologu. Ceea ce unifica aceste reconstituiri complexe, arheologii detectiviste ale memoriei in care montajul istoric-documentar vérité capata, involuntar poate, un aer de mister si o nota de melancolie, este caracterul lor de istorii politico-existentiale subterane despre dramele unor intelectuali interbelici captivi intr-o “lume disparuta”. Toate alcatuiesc un sistem de vase comunicante prin care circula, uneori, aceleasi personaje concrete si, intotdeauna, aerul otravit al comunismului. In plus, ofera dezvaluiri spectaculoase privind relatiile cu Securitatea ale unor intelectuali publici cu rezonanta.
Lansata acum doua saptamani intr-un cadru spectacular, ironic-festivist, cu scenografie comunista de epoca si intonarea Internationalei - ne despartim de trecut razand, nu-i asa? -, cea mai recenta aparitie editoriala semnata Stelian Tanase, Clientii lu tanti Varvara. Istorii clandestine (publicata in seria Istorie a editurii Humanitas), se inscrie in aceeasi serie de varf. De aceasta data, lumea adusa la suprafata este cea a comunismului romanesc interbelic, a ilegalitatii conspirative si a inchisorilor, a paienjenisului de relatii dintre protagonistii “subteranei” si serviciile secrete romanesti si sovietice. Punctul terminus este epoca lui Nicolae Ceausescu - el insusi un “produs al subteranei” - careia ii sunt dedicate ultimele pagini. Cartea are toate datele unui best seller; putand fi gustata si apreciata in egala masura atat de un public larg, avid de senzationalul sinistru al istoriei ilegalistilor comunisti, cat si de istoricii profesionisti. Este a doua oara, dupa Anatomia mistificarii, cand autorul dovedeste ca, bine folosite, atuurile prozatorului-analist pot fi un ajutor pretios al istoricului de performanta. Titlul expresiv si “popular”, conspirativ-argotic, memorabil in felul sau, tradeaza la randul lui scriitorul; trimitand mai degraba la o matroana de bordel, numele de “Tanti Varvara” desemna, in limbajul codat al ilegalistilor comunisti din Romania interbelica, Siguranta statului - o Siguranta cu care, de altfel, majoritatea dintre ei colaborau; cazul turnatorului Vasile Roaita nu e decat un exemplu printre foarte multe altele...
Merita semnalat si faptul ca lucrarea sa a aparut simultan cu traducerea, la Polirom, a volumului Stalinism pentru eternitate, redutabila istorie politica a comunismului romanesc semnata de politologul Vladimir Tismaneanu. Fata de cea din urma, Clientii lu tanti Varvara se constituie intr-un demers complementar, propunand si un alt tip de decupaj. Cum spuneam, accentul cade asupra “preistoriei” firavei, mutantei miscari comuniste autohtone, examinand totodata continuitatea mentalitatii conspirative in tehnica de lucru a partidului ajuns la putere. Daca profesorul american “ataca” istoria comunismului autohton cu instrumentele conceptuale de precizie ale unui teoretician al politicului, propunand un model explicativ general, Stelian Tanase vine inspre aceeasi istorie cu instrumentele scriitorului, dublat de un moralist paradoxal. Autorul a consultat (era sa scriu: a coborat in) arhivele CC al PCR, MA(p)N si SRI, rapoartele politiei si ale serviciilor secrete, a recitit bibliografia de specialitate, a defrisat colectiile presei interbelice, a valorificat inteligent marturii memorialistice (unele dintre ele - cum ar fi cele despre Alexandru Sahia - redimensionand figuri aparent clasate). Aici, in interpretarea acestui etaj arhivistic secret, in fine dezgropat si explorat in adancime, sta contributia istorica principala a lucrarii: nu avem, pana in prezent, un examen mai cuprinzator, mai complex si mai elocvent al “subteranei”, citeste: al esentei conspirative a comunismului autohton (si nu numai autohton). Adica, intre altele, al actiunilor pe teritoriu romanesc ale Kominternului, al activitatii diversionist-criminale a retelelor de spioni, al macabrelor combinatii de culise si a luptelor pentru Putere, al raporturilor de tip homo homini lupus. Cazul grevelor de la Grivita, procesele ilegalistilor din anii 30, “jocurile” pe muchie de cutit din preajma loviturii regale de la 23 august 44, asasinatele fratricide pe principiul sacrificarii “tapului ispasitor”, diversiunile, manipularile, camuflarile si “schimbarile la fata” coordonate de la Centrul moscovit.
Pasiunea detectivistica a cercetatorului de arhive e ghidata de un impuls existential. Spirit scormonitor, Stelian Tanase este fascinat de universul conspirational, de misterele “initiatice” ale primei varste a Partidului, amestec de secta gnostica radicala si de organizatie mafiota. Cuvantul “subterana” revine ca o tema obsedanta, ca un laitmotiv, pe tot parcursul - rocambolesc - al cartii de fata, iar personajele sunt definite in functie de relatiile lor cu ea. Un capitol se intituleaza Ca sobolanii prin subterana, intregul volum sta sub semnul profetic al motto-ului din Demonii lui Dostoievski etc. Nu e vorba insa de o demonizare moralist-pamfletara: “moralistul” nu e un spirit moralizator. Surpriza e sa descoperi teribila concretete a unui demonism incarnat de oameni cat se poate de reali. Caci “demonul” si principiului acestei lumi e subterana insasi. In mod esential, demersul isi propune sa circumscrie profilul unui tip antropologic: omul comunist. Autorul da la o parte valurile iluziilor, dezvaluind, pana in detalii, structura si modul de functionare al unei lumi monstruoase, rasturnate. De la conspiratia lui Lenin (spionul german “desantat” in martie 1917 pentru scoaterea din joc a Rusiei tariste), naratiunea istorica prinde in ochiurile sale biografiile unor personaje tipologiceste extrem de variate. Mai intai “intemeietorii” subteranei-agenturii locale: Cristian Racovski, Gheorghe Cristescu, Constantin Parvulescu s.cl., apoi Mihai Gheorghiu-Bujor si Constantin Doncea, Panait Istrati - un Saul pe drumul Damascului -, Alexandru Sahia, tanarul halucinat si famelic, dar cu alura de dandy proletar, “intelectualul” Petre Constantinescu-Iasi, pagubosul Belu Zilber, sacrificatii Vasile Luca, Stefan Foris, Remus Koffler, Lucretiu Patrascanu, Ana Pauker si Teohari Georgescu, tovarasii de drum, spionul de cursa lunga Emil Bodnaras (“personajul cel mai enigmatic al comunismului romanesc”), Gheorghe Gheorghiu-Dej si Nicolae Ceausescu, beneficiaza de capitole tip “studii de caz”. Alaturi de ei - alti (multi) “eroi ai proletariatului". Cu totii, oameni ai subteranei. Dincolo de numeroasele detalii sordide (animalizarea finala a sifiliticului Vasile Luca, mort in 1963 la Aiud, agresiunile homosexuale din inchisoare ale comunistului ilegalist Gh. Gheorghiu-Dej, detaliile asasinarii lui Koffler etc. etc.) sau comice (textele insemnarilor agramate ale condamnatului Dej, poemul ilegalist din 1937 dedicat Anei Pauker s.a.), dincolo de tipologiile comportamentale sau de analizele contextelor istorico-politice si biografice, raman pe retina profilurile unor “oameni ai resentimentului” intrati pe orbita extremei negativitati umane. Nu intamplator, cei care au supravietuit sistemului ori au “murit de moarte buna” au fost cei care au stiut sa ramana intr-un plan secund, evitand tentatia Puterii absolute. Apropiata, ca formula, de accesibilitatea grava a unui volum precum Intelectualii lui Paul Johnson, lucrarea lui Stelian Tanase se constituie si intr-o contributie la istoria comunismului interbelic european: paginile despre renegatul Istrati si despre Henri Barbusse - de pilda - adauga avenit o “dimensiune romaneasca” abordarilor din Trecutul unei iluzii a lui François Furet.
Ca PCdR era o agentura a Kremlinului, o secta oculta de asasini cinici si cruzi, avizi de putere, carora putin le pasa de “cei multi si obiditi” in al caror nume vorbeau, e - bineinteles - un loc comun. Intr-o lume a resentimentului par excellence, alibiul “idealismului” devine extrem de problematic. Ceea ce impresioneaza in cazul cartii lui Stelian Tanase este amploarea si concretetea reconstituirii documentare, plasarea enormei bogatii de fapte intr-o scenariu plauzibil, interpretat cu acuitate. Sigur, exista uneori tendinta - greu de reprimat - de a explica totul prin prisma apartenentei la mentalitatea “subteranei”. Altfel, prin organizarea inspirata a materiei, autorul reuseste sa imprime textului o putere de seductie aproape hipnotica, fara sa romanteze si fara sa faca rabat de la “stiintificitate”. Decupajul documentar e tras pe versantul narativ si analitic in fraze simple, nervoase, precise: un stil rapid, sacadat si rece, de reportaj superior, dinamic si palpitant. Efectul nu e insa unul realist, ci de un fantastic morbid. Lectura “istoriilor clandestine” are semnificatia unei coborari in Infern.
* Stelian Tanase, Clientii lu tanti Varvara, Ed. Humanitas, 2005
ANCA HATIEGAN
Demonismul gandirii - ca un soare cu dinti
Nu mi-am propus sa fac cronica propriu-zisa de teatru, ci o luare de mostre: un fel de spectacol-coupé al criticului de teatru, conceput in goana de la un teatru la altul, dintr-un oras in altul, in cautarea unui inteles sau a unui ghem de intelesuri, oricat de desirat. O cronica de “navetist”, nu doar in sensul figurat al cuvantului (de vreme ce cronicarul locuieste in emisfera nord-vestica a tarii), care sa semene mai degraba cu un montaj de impresii suprapuse sau doar interferente produse de spectacolele bucurestene, apropiat spiritului alert al acestui oras, unde toate se petrec parca in simultaneitate.
4:48 Psychosis e monologul schizoid al unei femei aflate in pragul sinuciderii (programata la ora 16:48 fix), ce se poarta pe doua voci: cea a pacientei care se lasa condusa de pulsiunile mortii si cea a psihoterapeutei neputincioase. Interpreta trece cu extrema usurinta de la un registru la altul, de la inflexiunile dure ale primeia, la tonul submisiv, mieros-prevenitor, al celeilalte - treceri marcate de asemenea prin gesturi simple, discrete. Schimbul imaginar de replici, derulat in aceasta stare de dedublare, spune povestea esecului asistentei psihologice, apeland la cateva “argumente”, care, poate pentru ca se sprijina pe realitati de ordinul evidentei, frizeaza locul comun. Unele sunt de “specialitate”: pacienta e un caz-limita de ceea ce in psihanaliza freudiana se numeste “transfer”, fiind indragostita de propria terapeuta. Sentimentul, nascut in cursul sedintelor intre patru ochi, pare sa fi contribuit semnificativ la agravarea tulburarilor psihice ale protagonistei. Complexul thanatic, caruia aceasta i-a cazut prada este, prin urmare, colorat erotic - si viceversa. Alte “argumente” sunt “ecologice”: filtrate de subiectivitatea protagonistei, metodele terapeutice ii apar spectatorului drept un atac agresiv al artificialului contra naturii. Durerea, anxietatea sunt, din aceasta perspectiva, mai autentice si, intr-un anume sens, mai normale decat lipsa afectelor respective (viziune pentru care, nu demult, Lucian Pintilie pleda extrem de convingator in paginile acestei reviste, intr-un text autobiografic inspirat de experienta spitalizarii). Singuratatea si depresia, cu radacini intr-o luciditate taioasa, se dovedesc rezistente la controlul “mediocritatii”, inteleasa aici ca spatiu al contractului social, in care eul functioneaza pe coordonatele liniei de mijloc.
Scenografia minimalista a spectacolului (semnata de M.C. Ranin) se adapteaza perfect la cerintele jocului de rol al protagonistei, care oscileaza contrapunctic intre retractilitate si frenezia exhibitiei: o bara de sustinere a perfuziei, un scaun cu spatar, argintiu-metalic, care imita linia corpului feminin, cu arcuirile specifice, pumnii de pastile colorate pe care actrita le imprastie pe toata suprafata scenei - si cam atat. Sunt toate elemente care vorbesc in mod subtil despre un alt tip de “transfer”, de la om la obiect, adica despre dezumanizarea individului si, daca avem in vedere posibilitatea unui contra-transfer, despre umanizarea, in revers, a obiectelor. Aceasta dualitate subiect-obiect poate fi detectata in interpretarea Maiei Morgenstern sub forma amestecului angoasant de emotie si raceala-pasiune si senzualitate, pe de o parte, cerebralitate excesiva, pe de alta, trezie si, totodata, paralizie a simturilor (intr-un mixaj ce mie una mi-a evocat, cand am vazut spectacolul, poezia Martei Petreu).
Transpus la cu totul alta scara si in alt context, am regasit acelasi demonism al gandirii, care arde cu rece, ca un soare cu dinti, la Marlene, personajul interpretat de Emilia Popescu din piesa omonima de Pam Gems, ce se joaca la Teatrul de Comedie in regia Catalinei Buzoianu. Dar despre acest spectacol voi vorbi alta data.
IOANA ANGHELESCU
Raport despre cinematografia romaneasca
Joi, 19 mai, la sediul Ministerului Culturii si Cultelor, a avut loc o conferinta de presa la care au participat ministrul Culturii, Mona Musca, si ministrul secretar de stat în MCC, Ioan Onisei. Cu acest prilej a fost dat publicitatii un raport semnaland, printre altele, situatia din domeniu, provocata în timpul fostei guvernari, marcata de inconsecventa în plan legislativ, institutional si economico-financiar, dar si de instaurarea clientelismului.
In tot acest rastimp, salile de cinematograf au trecut din domeniul public în cel privat si iar în cel public, adevarata lor situatie scapand de sub control. Astfel, în prezent, din cele aproximativ 400 de sali si gradini de cinema, doar 107 au o activitate cinematografica rentabila, iar în doar 55 dintre ele se desfasoara proiectii zilnice (104 sali au fost între timp închiriate cu destinatie schimbata, iar 175 - închise). Toate acestea se afla în patrimoniul privat al statului si în administrarea RADEF ROMANIAFILM, regie în subordinea MCC.
De asemenea, toate cele trei societati comerciale cu capital de stat din domeniul cinematografiei sunt falimentare. SC ROFILM SA, cu datorii de aproximativ 24 miliarde lei, este deja în procedura de reorganizare judiciara. Ca urmare a participarii la realizarea filmului Triunghiul mortii, în regia lui Sergiu Nicolaescu, aceasta societate se afla, cu o datorie de peste 1 miliard de lei, în lichidare judiciara solicitata de Ministerul Apararii Nationale. Si SC SAHIA FILM are sechestru pus pe sediul din Bd. Aviatorilor, pentru datorii de 11 miliarde la bugetul statului. In aceste conditii, fostul director, Ioan Carmazan, nu s-a dat la o parte de la realizarea, cu credit de la stat, a doua filme în regia sa, Lotus si Margo. De asemenea, conducerile care s-au succedat în timp la SAHIA FILM nu au întreprins nimic pentru a recupera, de la Fundatia PRO, o datorie de 25 miliarde lei. A treia societate, SC ANIMAFILM SA, se afla si ea în colaps financiar.
Reprezentantii MCC au prezentat totodata si noul regulament al concursului de selectie pentru proiecte cinematografice (în regulamentul din 2004, de pilda, nu existau criterii de performanta pentru regizor si producator; acum, criteriile sunt: succesul comercial si succesul în festivaluri - diferentiat pe lungmetraj si scurtmetraj) si strategia ministerului de redresare a domeniului cinematografiei. Pe termen scurt, se are în vedere consolidarea Fondului Cinematografic si elaborarea unei noi Legi a cinematografiei (printre elementele inovatoare se numara: asigurarea unui sistem concurential deschis si echitabil pentru toti producatorii de film din Romania, trecerea în proprietatea privata a salilor de cinema, asigurarea promovarii filmului romanesc prin acordarea de spatii publicitare în cadrul programelor SRTV si SR, armonizarea legislatiei cu prevederile UE etc.). Pe termen lung, vor fi sustinute industria cinematografica si initiativa privata în domeniu, se vor organiza evenimente, workshop-uri, dar si o scoala de meserii (pentru meseriile pe cale de disparitie din domeniul cinematografiei); de asemenea va fi initiat, cu sprijinul autoritatilor administrative locale, un program national pentru reorientarea publicului spre salile de cinema, redirectionarea tinerilor spre film si organizarea unei caravane a filmului la sate si comune.
Bursa de valori literare IV (1990-2005)
MIRCEA IORGULESCU
Republica literelor si tentatia unicului
Nu mi se pare utila folosirea termenului canon, desi s-ar parea ca e un cuvant la moda, asa cum este, dar în alte medii, nu în cele literare, semidoctul locatie. Chiar am banuit, o clipa, ca întrebarea este una în genul celei despre “presedintele Norvegiei” - si nu sunt foarte sigur ca nu s-ar putea, totusi!, ca în realitate asa sa si stea lucrurile.
Deplasat din teoria literara academica în spatiul publicisticii culturale si, mai ales, atribuindu-i-se o valoare predominant, de nu si exclusiv, normativa, cu desavarsire absenta în contextul sau originar, foarte onorabilul concept de canon capata, în cel mai fericit caz, un sens vag si bun la toate, devine o simpla formula de consum jurnalistic mai mult sau mai putin stereotip, dar cu intentii si pretentii valorizante. E, daca e!, un concept descriptiv, aplicabil dintr-o perspectiva mult ulterioara, de la o apreciabila distanta în timp si pe mari spatii; de exemplu, fara sa-i spuna asa, la o prezentare a schimbarii de canon a recurs Ioana Em. Petrescu pentru a situa Tiganiada lui Budai-Deleanu în seria europeana a epopeilor, a facut-o într-o carte aparuta acum vreo treizeci de ani.
Si-apoi, a fi sau a nu fi în canon... Nu e impulsul creator unul de iesire din canon?! Nu e toata istoria artei, inclusiv a celei literare, o lupta împotriva canonului si a canoanelor?! Daca e sa se defineasca “noul canon”, n-ar fi decat pentru a sti de ce sa te feresti. Canonul e mortificare, nu înnobilare. Ciudat.
Cu atat mai ciudat cu cat concomitent se duce, se duce ori se simuleaza ca s-ar duce, o batalie, cam post-mortem, e adevarat, cu demult decedatul realism socialist - care chiar a fost “un canon”, s-a încercat impunerea lui prin toate mijloacele, în conditii de dictatura uneori feroce (si nu s-a reusit nici atunci). In Romania, realismul socialist a murit însa în anii 60. A murit oficios, daca nu si oficial, de prin 1964, cand a disparut cu totul din limbajul public. Nici Ceausescu nu a mai avut puterea sa-l resusciteze, a încercat, dar n-a reusit. A existat si un scriitor care l-a amenintat ca, daca reintroduce realismul socialist, el se sinucide.
Si-atunci, de ce si de unde? Ce-i oare cu dorinta asta de a fi, si înca de bunavoie, în canon, de a fi pe linie?! Pe o linie ?! Care, evident, se-ntelege de la sine, este si cea buna, singura buna!, cea de viitor, cea de succes, pasaport pentru glorie si eternitate totodata, bilet sigur castigator la loteria valorii... Traim în republica literelor si avem nostalgia partidului literar unic?! A unanimitatii?!
Foarte ciudata batalia asta pentru a te conforma, pentru a fi asemenea, pentru a te înscrie, înregimenta, pentru a te dizolva în canon. Si pentru a-i exclude pe rebeli, pe cei care înca nu s-au înscris, pe înapoiati, pe sovaielnici... Tot asa s-a întamplat cu bietul postmodernism. Desi aici un folos tot a fost: prefacerea postmodernismului într-un fel de partid literar cu pretentii hegemonice i-a dat lui Petru Cimpoesu ocazia sa scrie o admirabila povestire, de inclus în cea mai severa antologie a prozei scurte romanesti de dupa 1990. Va avea si canonul aceasta sansa la nemurire literara?! Poate da, poate nu, cine stie...
Daca s-a schimbat literatura romana în cei 15 ani de dupa decembrie 1989 este însa chiar inutil sa ne întrebam: bineînteles ca s-a schimbat!
Nu avea cum sa nu se schimbe, trecerea unui deceniu si jumatate aduce de la sine schimbari. Fata literaturii romane la 1935 era alta decat în 1920, asa cum în 1985 era diferita de cea din 1970. Si este sigur ca în 2015 literatura romana va arata altfel decat în 2000.
Schimbarile petrecute în ultimii 15 ani depasesc însa cadrul unei evolutii asa-zicand naturale. Il depasesc prin amploare, îl depasesc prin radicalitate, îl depasesc prin sens. Este pentru prima data cand în Romania de dupa primul razboi mondial se poate scrie si publica într-o libertate deplina. N-am gresit spunand primul razboi mondial: carti confiscate si scriitori tarati prin tribunale, pedepsiti administrativ sau chiar închisi pentru delicte literare n-au existat doar în perioadele succesivelor dictaturi de dupa 1938, ci si mai înainte de anul revolutiei regale.
Dar aceasta libertate, care, iata, dureaza de 15 ani - o eternitate în istoria de stat a Romaniei! -, a fost una brusc venita si, mai mult, una necucerita.
“Libertate oferita”, asa numise candva Günter Grass libertatea de care s-a bucurat Germania de Vest dupa capitularea Reich-ului nazist în fata aliatilor.
Daca nu a fost castigata, libertatea din Romania de dupa 22 decembrie 1989 nu a fost însa nici una data, oferita. Nu a fost obtinuta, dar nu a fost nici un cadou. A fost, mai degraba, o eliberare prin forfet. Ceea ce, probabil, explica mult si multe din evolutiile ulterioare. Inclusiv extraordinara întamplare ca în Romania de dupa tirania comunista a existat o tentativa de schimbare a apelativului ironic “talibani” în denumire de prestigiu (în genul schimbarii poreclei în renume din Penes Curcanul) i-a apartinut unui literat combativ si multilateral prezent...
S-ar putea sa ma însel, dar am impresia ca despre libertate, despre libertate pur si simplu, nici nu prea se scrie/vorbeste în Romania; ca si cum notiunea ar fi necunoscuta; ori straina de preocuparile intelectuale; ceva cu care nu stii prea bine ce sa faci, te cam încurca; este doar mentionata, din cand în cand, si nesmintit ca un mare castig, libertatea de expresie. Si atat. Desi libertatea si libertatea de expresie nu sunt totuna, iar raportul dintre ele nu e de la întreg la parte si nici neaparat armonios.
Nefiind una cucerita, aceasta libertate prin forfet nu a avut pret si a sfarsit prin a fi concomitent pradata si dispretuita; o libertate de care s-a profitat, dar o libertate care nu a fost aparata. Ca un patrimoniu risipit, pentru ca nu a existat constiinta valorii si a însemnatatii lui.
Inclusiv în literatura. Unde cea dintai consecinta a acestei libertati prin forfet a fost abandonarea temporara, dar uneori de lunga durata, a scrisului literar sau cel putin a interesului pentru scrisul literar. Fapt e, si e incontestabil, ca înaintea literaturii a trecut viata literara, iar aceasta a capatat forma si a devenit spatiul unui razboi civil nici astazi încheiat. In numele libertatii de expresie, dar în spiritul indiferentei, daca nu si al ostilitatii fata de libertate, intoleranta, maniheismele, anatemizarea, linsajul si incitarea la linsaj, excluderea si terorismul intelectual au devenit atitudini curente, banalizate de uzul cotidian, intrate în reflex. In locul dezbaterii, excluderea. Cum însa, privilegiu al libertatii de expresie!, oricine poate teroriza pe oricine, oricine poate califica drept “ciumat” pe oricine, oricine poate denunta, anatemiza, stigmatiza pe oricine, rezultatul e devastator pentru toti. Nu exista învingatori.
Si nu m-as grabi sa vad în aceasta oarba generala beligeranta cu dese momente paroxistice o “mostenire” nefericita, o prelungire maladiva a spiritului dictaturii prabusite la 22 decembrie 1989, cand insul de teama caruia tremurase ani de-a randul o tara întreaga a devenit în doar cateva ore un batran nenorocit, care facea, pe la Gaiesti, autostopul. Ar fi prea simplu.
Prea simplu si, mai ales, o asemenea explicatie ar evacua orice responsabilitate individuala si institutionala. De aceea, probabil, si este foarte agreata: de vreme ce e vorba de o “mostenire” fatala, nu este nimeni vinovat si nu este nimic de facut.
Ingradita, fragila, mereu amenintata, libertatea - atata cat a fost si asa cum a fost pana în 1989 - era una cucerita. Cucerita pas cu pas, carte dupa carte, într-o batalie continua, de zi cu zi, fara momente de ragaz. Nu s-a “dat” nimic, totul a fost castigat si totul a avut un pret, chiar daca astazi acest “totul” poate sa para derizoriu. Desi. Desi nu e improbabil ca derizoriul sa fie în realitate produs de optica timpului de azi, nicidecum adevarul acelui timp. Fapt e, oricum, ca libertatea era o valoare si avea valoare. Chiar daca era una ciuntita. Sau poate tocmai de aceea.
Socialul a fost sub comunism tinta principala si constanta de supraveghere si interdictie. Era vanat, era îngradit, era estompat, era eliminat. Ar fi fost de presupus, prin urmare, ca dupa caderea vechiului regim socialul va intra spectaculos în literatura romana. Nu s-a întamplat asa. Nici vorba, de exemplu, de o “literatura a cicatricilor”, cum si-au numit chinezii cartile lor teribile despre halucinanta “revolutie culturala” maoista. Nici vorba, alt exemplu, de ceva comparabil (comparabil, nu asemanator!) cu atatea extraordinare romane rusesti aparute în ultimii 15 ani. Nu citesc, din pacate, nici chinezeste, nici ruseste - tot ce stiu stiu “filtrat”, stiu prin intermediul traducerilor în franceza, încat am motive sa presupun ca realitatea literara rusa si cea chineza vor fi fiind mult mai bogate decat oricum impresionanta lor prezenta în librariile din Franta. Nici vorba, apoi, de vreo încercare epica, fie ea si neizbutita, comparabila cu proza lui Vargas Llosa, a lui Günter Grass, a lui Philip Roth, a lui Milan Kundera, a lui Lobo Antunes... De ce? Habar n-am. Sa fiu sarcastic si sa presupun ca sunt autori iesiti din canon, “iesiti din carti”, cu o expresie ce se vrea zglobie si nu e decat perfect imbecila, dar tocmai de aceea foarte întrebuintata?!
Mai mult, se decreteaza aruncarea la pubela si a cartilor si scriitorilor care, în ciuda opresiunii, au fixat memorabil literar si uneori premonitoriu ca viziune cloaca psiho-sociala din ultimele decenii ale secolului trecut. Este chiar uimitor: în vreme ce Grobei, merceologul semidoct cu tranzistor de gat, a iesit din fictiune si e pretutindeni prezent în societatea romaneasca reala de astazi, inclusiv în ipostaza de iluminat mesianic delirant, scriitorul care l-a inventat, Nicolae Breban, e socotit “depasit”. Sau: limbajul violent, distructiv si grosolan al lumpenilor si al stabilor cinici, expresie a unei sumbre libertati negative, revelat de Augustin Buzura în Vocile noptii si în Refugii, s-a generalizat în viata publica romaneasca, dar scriitorul e decretat inactual, uneori chiar în termeni ce amintesc pana la cosmar de propriile-i personaje.
“Domnule, Franta e o tara care continua, nu o tara care începe!”, i-ar fi raspuns generalul de Gaulle în toamna anului 1944, cand devenise seful necontestat al Frantei eliberate, unui lingusitor care îl îndemna sa faca o revolutie. As parafraza cu placere aceasta replica, as parafraza-o pentru literatura. Literatura e ceva care continua, nu ceva care începe. Jdanovistii din perioada dictaturii comuniste de ocupatie au încercat sa faca o revolutie în literatura, au proclamat nulitatea aproape integrala a literaturii romane de pana la ei, au decretat obligativitatea însusirii canonului realist-socialist, i-au revizuit sever din punct de vedere politic si ideologic pe înaintasi. Lirica interbelica era “decadenta”, critica “formalista”. Nu lipseau nici judecatile etice: de pilda, se spunea, Alecsandri, “veselul Alecsandri”, fusese un “îmbuibat”. Tiparirea unei antologii din cronicile lui Pompiliu Constantinescu era în 1957 justificata spunandu-se, în prefata, ca “desi au suferit influenta climatului moral al societatii burgheze, a conditiunilor sociale si politice determinate de aceasta societate, reprezinta totusi efortul unei constiinte care s-a straduit sa descifreze legatura artei cu viata si s-o serveasca cu consecventa”.
Jdanovistii au disparut, literatura a continuat.
Si va continua.
Mi-au scapat, desigur, acele cronici în care se va fi remarcat, fiindca sare în ochi, ca înca de la prima pagina excelentul roman de debut al lui Ionut Chiva, 69, intra în dialog cu Morometii lui Preda; un dialog polemic, dar dialog. Asa cum mi-au scapat si cronicile în care se va fi remarcat ca în Fairia, romanul SF al lui Radu Pavel Gheo, un om, probabil ultimul om, este de fapt interogat de un robot cu înfatisare umana venit special sa-l ancheteze în rezervatia care a devenit Pamantul. Mi-au scapat acele cronici despre Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu, în care se va fi spus ca nu, nu este vorba de “primul roman romanesc cu lesbiene”, ci de un foarte bun roman de debut, unde nu lesbianismul e “problema”. Mi-au scapat cronicile despre povestirile lui Alexandru Vlad din volumul Viata mea în slujba statului, carte ce debuteaza cu o “Autobiografie la minut”, unde exista aceasta confesiune deloc patetica despre ce i s-a întamplat autorului dupa 1989: “Trecerea brusca de la o societate fundamental inerta la una care nu-si putea regasi reperele, excesiv de fluida, ma va pune din nou într-o situatie de criza: dintr-un scriitor de perspectiva mereu amanata aveam sa devin peste noapte un scriitor al vechii generatii în ochii unui tineret care înca mai trebuie sa decida ce face cu propria libertate”. Si bineînteles ca mi-au scapat articolele, neaparat în contradictoriu, ce se vor fi scris despre aceasta confesiune. La fel cum mi-au scapat comentariile despre ciclul Supravietuirilor lui Radu Cosasu, unde se vor fi facut necesarele comparatii între flamboaianta tandrete ironica a scriitorului roman si ironia geometrica, uneori cinica, a lui Kundera.
Cu alte cuvinte, îmi este imposibil sa fac liste, si înca selective, de nume si titluri: prin forta împrejurarilor, o mare parte din literatura scrisa si publicata în Romania îmi este necunoscuta. Poezia, în primul rand, însa si proza, si memorialistica, si istoria literara. Citesc în mult mai mare masura, datorita Internetului, critica din reviste - si sunt încantat sa vad ca exista un mare, uimitor de mare numar de critici (înca) tineri, sub 40 de ani, foarte buni, cativa chiar straluciti. De ei depinde nu numai apararea “republicii literelor” de “tentatia unicului”, de ei depinde si federalizarea, coagularea, daca termenul “federalizare” înspaimanta, de dupa atatea risipiri si sfasieri.
NICOLETA SALCUDEANU
Evolutii in planul continuitatii
15 ani sunt foarte putini pentru o privire retrospectiva. Si totusi, sunt suficienti pentru a îndrazni o înregistrare a zvacnirilor tectonice din maruntaiele literaturii. Anul de cezura, 1989, a fost cutremurul major ce a provocat, în urma sa, un cortegiu de replici mai puternice sau mai slabe. Asadar, e o certitudine ca un cutremur politic determina azi o reasezare canonica în plan estetic. Vrem-nu vrem, dimensiunea politica, prin mana sa dreapta, eticul, normeaza evolutia estetica, fie doar prin faptul ca s-a dat liber la exprimare. Ceea ce presupune o metamorfoza majora si o responsabilitate est-etica asijderea.
Dar cum toate drumurile, într-o literatura descatusata din unanimitate, conduc, pana la urma, la conditia axiologica, se poate vorbi azi de pluralism estetic, tot asa cum despre unul ideologic. Si cum canonul nu se schimba precum macazul, primele evolutii au fost în planul continuitatii. Astfel, s-au rebransat, la nivel teoretic, disputele dintre antici si moderni (traditionalisti si experimentalisti). In ce priveste creatia, nici aici nu se poate vorbi de o sacada a schimbarii, cat mai degraba de o evolutie lenta, pe panza freatica a unui epigonism de doua feluri: bun si rau, benefic, pe de o parte, contraproductiv, pe de alta. Ideea unui postmodernism romanesc îsi face tot mai tenace loc în constiinta unei culturi predispuse la arderi de etape. Pe fondul continuitatii disputei dintre tendintele amintite, lucrurile se mai si nuanteaza din mers. Nici conservatorismul nu mai e ce a fost, eforturile sale fiind îndreptate catre reabilitarea sa în conditiile unei memorii vinovate, a unui trecut compromis, iar directia se cere consolidata prin mijloace cat mai curate. Mari dificultati în privinta restaurarii acesteia vin din partea fundamentalismului corectitudinii politice. Daca însa ignoram extremele, tabloul devine mai viu si mai colorat. Bunul si sanatosul liberalism cultural pastoreste tot mai în voie peisajul. Pe timp ce trece, cu toate bataliile, înca zgomotoase, sfanta cale de mijloc pare a castiga teren, iar normalitatea si sincronia necomplexata pare a-si face un loc durabil.
Doua elemente noi adauga un plus de complexitate schimbarii: televiziunea si Internetul. Excomunicate de unii, sanctificate de altii, acestea sunt, pe rand, demoni si îngeri ai notorietatii si sincroniei. Privite din mijloc, ele pot fi instrumente rezonabile pentru întoarcerea la timpul absolut al culturii. Certamente, influentarea noului canon e conditionata si de aceste doua “rele”. Aici, probabil, se poate vorbi de o nisa ce e posibil sa gazduiasca discontinuitatea. Dar nu de tot. Nu e chiar imposibil sa ni-l imaginam pe Nae Ionescu în postura de realizator de talk-show, iar pe Felix Aderca butonand pe lap-top-ul personal. Ce ne va aduce viteza informatiei, vom vedea.
Cat priveste canoanele paralele, ele nu sunt decat constructe imaginare în mintile celor înregimentati ideologic. Canonul e canon. Nu-l fac nici eu, de una singura, în nevolnicia mea, nici ditamai Nicolae Manolescu. El se edifica pe sine prin contributia si împletirea tuturor “factorilor de raspundere”: jucatori, arbitri, spectatori. El are o viata personala pe care nu o putem influenta ca individualitati, ci doar ca pioni ai unui joc macroscopic.
Ceea ce se vede mai clar este o dezinhibitie, în ciuda dosarelor penale, a expresiei (de la cea liturgica la cea pornografica) si pune într-un provizoriu - cred - con de umbra literatura esopica, de aceea nu consider ca se poate vorbi despre o iesire reala a acesteia din canon, cum nici literatura proletcultista nu poate fi neantizata prin ignorare. Canonul nu opereaza cu ideologii pure si simple, ci cu carti moarte sau vii. De aceea mi-e foarte greu, imposibil, sa pronunt nume ce au intrat sau iesit din canon. El e înca în fierbere. Iar memoria mea refuza sa selecteze la întamplare nume de autori, fie si pentru ca e subiectiva, inevitabil lacunara, fatalmente bruiata de zumzetul mediatic. Prefer sa iau distanta si sa contemplu spectacolul canonului ce se face, cu mici interventii foiletonistice de pe margine.
Poezie: Ioan Es. Pop, Floarea Tutuianu, Cristian Popescu, Marius Ianus, Claudiu Komartin.
Proza: Daniel Banulescu, Dora Pavel, Dan Lungu, Aura Christi, Florina Ilis.
Critica, eseu: H.-R. Patapievici, Ciprian Siulea, Tudorel Urian, Mircea A. Diaconu, Horea Poenar.
BOGDAN-ALEXANDRU STANESCU
Generatia tinerilor critici a clatinat statuile
1. “Daca am fi literalmente nemuritori sau ni s-ar lungi viata la o suta patruzeci de ani, sa spunem, am putea renunta la toate discutiile despre canon. Dar noi avem la dispozitie doar un interval, dupa care nimic nu mai ramane in urma, si umplerea acestui interval cu lecturi de proasta calitate, in numele nu stiu carei justitii sociale, nu mi se pare a fi menirea criticului literar.” (Harold Bloom, Canonul occidental) A trecut ceva vreme de la marea discutie legata de canon (discutie sintetizata mai apoi intr-un titlu serios-jucaus Lista lui...), care practic nu a creat mai nimic decat obisnuita valva damboviteana. N-a fost, cred, decat sporovaiala universitara, pentru ca la noi nici macar polemica nu atinge acea intensitate pe care ar putea-o avea intr-un spatiu coerent si “incins” intelectual.
Canonul nu poate fi schimbat la initiativa nimanui: “Canonul nu se discuta, el se face”, a fost una dintre apoftegmele aruncate de pe o pozitie de putere in toiul acelei discutii mentionate mai sus. Si, Doamne!, cel care a spus-o stia foarte bine ce vorbeste. Nu cred ca a existat in literatura, cultura noastra, critic mai abil in a stapani puterea “canonizatoare” decat Nicolae Manolescu. Intrarea in canonul literar nu inseamna decat negociere de putere: cel ce confirma se confirma, criticul are rolul samanului capabil sa invoce cu succes, fiecare reusita confirmandu-i propria pozitie de putere.
1. Nu vreau sa readuc in discutie distinctiile facute in timpul discutiei de acum cativa ani, dar, daca ne referim la canonul curricular, stabilit de institutie, devenit mai apoi “canon alternativ”, putem vorbi despre o relaxare a granitelor, despre patrunderea unor noi autori, in fine, totul conjugat cu o totala lipsa de apetit al micutilor “librofagi”. Ce mai conteaza canonul curricular, cand autorii din manuale sunt cititi doar de inspectorii scolari? Ce-o mai fi facand clasicul Nicolae I. Nicolae...?
O schimbare majora, in cu totul alt plan, a fost nascuta de aparitia unor noi “generatii” de tineri critici si intelectuali, extrem de porniti intru demolare. De demolat n-au reusit ei sa demoleze, dar au clatinat totusi statuile bine infipte in glia patriei. Au cam fost luati la rand cu totii, pornind de la Luceafarul poeziei, trecand prin Adrian Marino, Nicolae Breban, Fanus Neagu si ajungand la generatia 80. Interesant este ca tinerii contestatari au fost girati, din cvasi-umbra, de nume importante, nu spui cine..., intr-o lupta discreta, dar crancena cu alte nume importante. Deci, iarasi, negociere de putere. A fost, la nivelul unei psihologii colective, o confruntare intre “relaxatii” ideologic si vesnic incrancenatii, intre liberalism si nationalismul extrem, intre cosmopoliti si fanaticii mioritismului. Inclin sa cred ca a castigat relaxarea... pe fondul unei relaxari generale a intelectului “national”. Publicul citeste multa literatura straina, il citeste pe Cartarescu, il mai citeste pe Mircea Nedelciu, nu se prea mai atinge de Breban, Eminescu sta si el tantos in manuale. Iar pe fondul recentului val Polirom, unde conduce (la vanzari) detasat cartea lui Bucurenci, amendata serios de toata critica literara, e cazul sa recunoastem ca ceea ce numeam noi canon, prasit si plivit de Criticul Patriarh, nu mai exista. Citim ceea ce ne recomanda mai bine un promo de editura.
2. Daca ultimii ani inseamna perioada postdecembrista, atunci poezia e clar teritoriul lui Ioan Es. Pop, proza ii apartine lui Mircea Cartarescu (nu s-a afirmat acum, dar este singurul capabil sa aiba un impact puternic asupra unui public relaxat in teritoriul simbolic al lecturii), H.-R. Patapievici se pare ca nu are vreun concurent in domeniul eseisticii, iar critica literara nu se citeste. Dar, daca vreti un nume, remarc ascensiunea fulminanta (si meritata) a lui Gheorghe Craciun.
3. Cred ca am raspuns la aceasta intrebare.
Ancheta realizata de Gabriela Adamesteanu si Cristina Spatarelu
Poezia unui fiu al luminii
Luni, 16 mai a.c., la sediul Bancii Nationale a Romaniei, a avut loc lansarea volumului de poezie Lumina Umbrei. Fratele meu 4 al lui George Virgil Stoenescu (editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2004). La lansare au participat, printre altii, guvernatorul BNR, Mugur Isarescu (prefatatorul cartii), Barbu Cioculescu, Vlad Popa (editor), Mircea Dumitrescu (grafician), scriitorii Eugen Negrici si Mihai Neagu Basarab. Prezentam în continuare fragmente din aceasta lansare.
Eugen Negrici: Primului volum din aceasta serie de neoprit, Fratele meu, autorul îi daduse melancolic un vadit aer testamentar si îi pusese pecetea definitivului. I-am comunicat lui Virgil Stoenescu atunci ca nici pe departe nu e vorba de o piatra tombala si ca în cativa ani va avea materie pentru un întreg ciclu poetic. Judecata mea era simpla si întemeiata pe intuitia ca poezia nu este, pentru Virgil Stoenescu, o întalnire întamplatoare cu muza, ci un mod de viata, o cale de supravietuire spirituala, pe care pasesti în fiecare zi spre a te întrema. Poezia i-a oferit o contratema, o compensare pentru mizeria morala a societatii comuniste si postcomuniste, pentru umilintele sociale si intelectuale, un prilej de dispretuire a banalului, a ordinarului, a determinarilor joase care ne împresoara, ocazia sfidarii fenomenelor de declasare spirituala. Poezia îl ajuta sa traiasca în orizontul misterului si sa creada în puterea spiritului si în ravna idealista a desavarsirii, sa ramana un fiu al luminii. Acest lucru a facut ca Virgil Stoenescu sa devina una dintre cele mai bizare prezente din peisajul literar contemporan, un risipitor, cum spune el, “iluminat si mare, un convertit etern la nemiscare”. Refuz sa-l vad altfel decat ca pe un alchimist printre retorte fumegoase, trudind din greu, de decenii, sa decanteze materia limbii, eliminand treptat zgura sensurilor banale, cautand tonuri noi, formule incantatorii, geometrii înalte, ritmuri initiatice, rime sublime, rarisime, cum sunt cele din rondelurile sale - cu cele peste 1.000 de rondeluri va ocupa cu siguranta un loc important si firesc în istoria prozodiei romanesti. Exista undeva în Nord o tara minunata, tara celor 1.000 de lacuri, foarte adanci si limpezi, de clestar, în care ziua se rasfrang brazii, iar noaptea stelele umede. Poezia lui George Virgil Stoenescu va ramane pentru mine tara celor 1.000 de rondeluri, foarte limpezi si adanci, în care se oglindesc cerul tremurator si stelele lui misterioase.
Barbu Cioculescu: Un joc de umbre si de lumini, un potop de raze solare si un pumn de raze de luna, o mladioasa cantare ce-ar parea ca slaveste armoniile clipei, dimpreuna cu vuietele unor ostile rotiri de planete - iata ce cuprind aceste 365 de predictii lirice din volumul lui Virgil Stoenescu. Economist de felul sau, te-ai putea întreba ce anume l-a îndrumat, de mai bine de trei decenii, catre poezie. Raspunsul trebuie cautat în domeniul numerelor celor care - afirma un antic elin - exprima si înghit totul. Daca mai precizam ca pe scriitor l-au pasionat dintotdeauna arcanele disciplinelor oculte, Traditia, ca apartine elitei unei fratii ce se istoveste întru raspandirea bunei întelegeri între oameni, într-o epoca de sangeroase ravagii ale intolerantei, ne vom apropia de substanta rondelurilor sale, de predicabilitatea si de buna gratuitate artistica a lor. Fiecare dintre rondeluri ascunde harta zodiacala a unei zile, astfel încat cititorul poate, cu oarecare abilitate, alcatui propriul sau horoscop. Coloanele si boltile de acolo sustin motivul central între multitudinea de turnulete peste care stralumineaza motivul datei de 7 iulie, cu capcanele lui secrete, punct de oprire si de retopire a unor vaste mecanisme investigatorii, sfera a unui mesaj. Sunt, în acest catalog existential, momente de jubilatie, de rasfat al unor împliniri, de campeneasca destindere. Dar ceea ce domina este un sentiment de neliniste, de spaima, de premonitie a unor vremuri de sfarsit, într-o personala viziune a Apocalipsei. Totul - în cadentele unor mesaje ce se continua ca într-un lant, rondeluri în versuri de cate 10 silabe, pe obsesiile unor rime rare. A simti un strat incandescent dedesubtul deliciului estetic din aceste rondeluri, a cufunda degetele în fluiditatea unei magme ce reconstituie o muzica, iata curioasa alcatuire a acestei modalitati poetice careia, tocmai din cauza straniei sale configuratii, unii îi contesta structura lirica. Dar ea, respectuoasa formelor fixe carora li se supune cu fervoare, este la randul ei încarcata de aceleasi eresuri ce se ascund în declaratiile de fidelitate ale vocii care spune “eu”, indecisa între paradis si infern. Intre bucuria revelatiei si spaima unei stingeri în neant se deschid sunetele de orga ale unei lirici care poate în cele din urma cuceri prin simpla ei rostire, prin acel farmec al alaturarii de cuvinte pe care Virgil Stoenescu îl va fi aflat înainte de toate în lecturile din Mateiu Caragiale. Lumina Umbrei - o carte fara asemanare în multitudinea de volume de versuri care apar astazi, o carte de citit pe îndelete, cu aceste rondeluri care se înlantuie, alcatuind un fel de lamento nesfarsit al existentei umane.
George Virgil Stoenescu: De la debutul meu, în 1972, cu volumul Cercuri la Elsinore, au trecut peste 30 de ani de cand poezia a fost oglinda în care am cautat sa ma refugiez. Pentru mine, a scrie poezie înseamna de fapt a trai, a trai pentru poezie. As vrea sa subliniez permanenta obsesie a cercului, care în aceasta carte este în ipostaza cercului infernului. Am încercat sa privesc prin ochii Beatricei acest loc teribil, iar oximoronul din titlu nu e decat speranta ca putem iesi la lumina. Important pana la urma ramane secretul, “linvisible”, cum spunea Nerval...
A consemnat Ioana Anghelescu
