Pe aceeași temă
Intitulat Viciile lumii postmoderne, volumul postum al lui Gheorghe Crăciun are, aparent, alura unei deziceri sau a unei despărţiri. Autorul fiind unul dintre cei mai articulaţi şi mai coerenţi susţinători autohtoni ai postmodernismului literar (şi ai socio-culturalului în care acesta poate respira), pare straniu să vezi o demontare atât de aplicată şi de metodic făcută fazei consumist-postmoderne în care a intrat, în ultimii ani, societatea românească.
|n ce mă priveşte, surpriza nu este atât de mare, fiindcă l-am văzut întotdeauna pe Gheorghe Crăciun în altă categorie decât cea a ideologilor culturali. Să observăm, mai întâi, diferenţele categoriale. Ideologul cultural este cel care are o reprezentare extrem de clară (şi „fără rest“) a scenei literare şi, deopotrivă, a poziţiei în spectru pe care o ocupă. El ştie cum stau lucrurile şi ştie cum însuşi stă. O schemă geometrică va fi aplicată asupra unei realităţi fluide, cu un efort constant de orientare, dirijare, constrângere. Ceea ce infirmă teza ideologului nu există: nu este văzut, nu este perceput. Ceea ce i-o confirmă e în schimb aşezat într-un „aplicativ“ al gândirii şi într-o vitrină a triumfului doctrinar prin ignorarea alterităţii. |ntre gândirea ideologului şi realitatea pe care el o forjează, realitatea (iar nu gândirea asupra ei) are a se revizui.
Categoria cealaltă este mult mai laxă; şi plină de „mixturi“ şi „impurităţi“ culturale. Intelectualul reflexiv caută să-şi reprezinte cât mai exact realitatea în care se conţine; şi asupra căreia nu are o explicaţie univocă. El poate susţine o direcţie şi se poate ridica în contra alteia; dar va face acest demers pentru a scoate un sistem din inerţia lui, din etapa de osificare pe care o circumscrie. Când propria doctrină, aşezată în centrul ramificat al unei teorii, se dovedeşte insuficientă, intelectualul reflexiv este primul care o amendează. De aici şi faimoasele revizuiri ale lui E. Lovinescu, făcute nu de dragul auto-puniţiunii, ci pentru a intra într-un acord critic fin cu o realitate literară în permanentă mişcare. Astfel că, dacă realitatea ideologului se rigidizează şi îngheaţă odată cu gândirea lui, reflecţia intelectualului (auto)critic va fi mereu vie, complexă şi puţin contradictorie, pentru a se putea plia pe o realitate care este aşa.
Procesul gândirii producătoare, analizat de Eugen Negrici în cărţile lui despre operele atât de diferite ale unor scriitori români evoluând între altfel şi altceva, se paginează parcă de la sine în aceste texte publicate iniţial în Observator Cultural. Ar fi o eroare să le considerăm nişte bruioane, pe care autorul le-ar fi rotunjit în sensul unei explicaţii definitive. |ntre fragmentele de jurnal date în finalul volumului şi unele dintre textele publicate iniţial în revistă, diferenţele sunt aproape nesemnificative. Şi într-o parte, şi în cealaltă, condiţia tot mai precară de sănătate iese complet din ecuaţia scrisului – care este unul la cel mai înalt standard de profesionalism. Frazele lui Crăciun, extrem de elaborate încă din stadiul Jurnalului, ies dintr-o lectură atentă şi minuţioasă a realităţii culturale înconjurătoare, cu ignorarea elementului personal, a componentei fizice, a corporalului (prefer: biologiei), ce nu mai constituie o temă şi un teren de observaţie.
Un critic-scriitor, amestecat în mulţimea ce aşteaptă, pe un peron, un metrou, vede o reclamă. Ea îi reţine atenţia şi constituie punctul de plecare într-o subtilă analiză hermeneutică a noilor raporturi socio-culturale. |n mod evident, reflecţia lui Crăciun nu porneşte de la acest mărunt episod cotidian. |nsă episodul, cu reclama lui, e un resort pentru ca întreaga problematică procesată de critic să fie „actualizată“ şi etalată. Aşa cum gunoiul cenuşiu al ceauşismului din anii ’80 este un revelator al Sistemului pe care gândirea intelectualului reflexiv îl descrie, reclama la produsele Media Galaxy (din gama aparatelor de filmat „de o mare diversitate“) va fi o emblemă a timpurilor noi, des-compusă şi re-compusă mental de către postmodernistul ajuns din urmă de postmodernitate.
Luând chiar acest termen, diversitate, scoţându-i ambalajul de marketing şi tatonându-l critic, Gheorghe Crăciun începe să desfăşoare un fel de anchetă filozofică, o dezbatere interioară, pe două voci, asupra aparenţelor şi fundamentelor prezentului. Ele diferă de cele ale trecutului, pentru că şi prezentul e altfel decât trecutul, şi gândirea asupra lor s-a modificat. |ntre realitatea exterioară, mutată şi permutată în virtualul mediatic, şi reflecţia asupra ei apare un schimb, o negociere strânsă, ca şi în Dietetica lui Robinson a lui Alex. Leo Şerban.
Ambii intelectuali, străluciţi, după ce au citit tot, după ce au ajuns la o formă de saturaţie culturală şi intoxicaţie intelectuală, verifică viabilitatea diferitelor teorii fluturate, altădată, cu iluzia adevărului ultim. Alex. Leo Şerban evoluase de la un modernism hard la un postmodernism relaxat şi relaxant, cu păstrarea, totuşi, a unui profil dandy. Evoluţia lui Gheorghe Crăciun este inversă. El parcurge drumul de la un postmodernism în atac şi sans rivages la unul dezabuzat şi sceptic, cu infiltraţii nostalgice de totalitate şi transcendenţă.
Pentru militanţii şi ideologii postmodernismului, fragmente precum cele ce urmează sunt adevărate erezii. Agenda relativismului (o contradicţie în termeni, de altfel) se vede practic desfiinţată de gândirea liberă, suplă şi vie a unui critic ce-şi pune în continuare probleme: „Eu unul nu pot să compar simţurile cu prelungirile lor. Eu unul nu mă pot resemna la diferenţa dintre copie şi unicat. Eu nu pariez pe virtualitate, nu cred în substitute, nu iubesc rap-ul şi house-ul, deşi toate acestea mă fascinează, mă implantează în prezent, îmi cer o atitudine, nu mă lasă să dorm şi să respir. Postmodernitatea e o formă de insomnie a conştiinţei. Monştrii ei se confundă cu plăcerile ei artificiale şi se topesc asemenea unor baloane de săpun“ (pp. 18-19); „viaţa umană în afara iluziei metafizice e imposibilă. Metafizicul e dincolo de prezent, dincolo de lucrurile însele, în suprasegmentalitatea vieţii, deşi – paradoxal – în interiorul existenţelor individuale. Dumnezeu, lumea de dincolo, cultul strămoşilor, frica de moarte sunt valori care ar trebui să se afle în subiectivitatea noastră cea mai intimă. Astăzi însă ele şi-au părăsit locul rezervat prin tradiţie“ (p. 24); „Când viaţa se confundă cu piaţa, distincţia public-privat se anulează şi etica îşi pierde orice întemeiere transcendentă. Esteticul îşi pune între paranteze caracterul «coercitiv», stabilizator, formativ, iar anarhia gustului se poate în sfârşit manifesta în forme licite, de bravură, cu ambiţii autenticiste. Explicaţia lui Konrad Lorenz este exactă.
«Abrutizarea» şi «arta brută» fac casă bună. Iar magica noţiune de «minimalism» e menită să ascundă această constatare amară“ (p. 50); „Postmodernitatea e aceea care a inventat oamenii cu gluga pe cap, urechile astupate de căşti şi ochii în pământ. |mpotmolirea e o scufundare pas cu pas în magma eteroclită a concretului unei lumi fără istorie, din care în zadar mai încercăm să evadăm, pentru că structurile ei nu mai sunt ancorate în religia modelatoare a progresului. Cât despre descompunere, aceasta e consecinţa firească a unei politici a umanului care pare să mizeze totul pe tactilitate, voluptate, plăcerile cărnii, gurmanderie, orgasm, remodelare corporală, frumuseţe epidermică, extaz audiovizual“ (p. 84).
Similarităţile cu critica făcută de H.-R. Patapievici în Omul recent postmodernităţii sunt izbitoare. Gheorghe Crăciun îşi face însă parcursul deliberativ în două planuri: al stării de fapt şi al stării de „drept“, pe care Patapievici le unifica într-o aspiraţie pentru un „drept“ fără ghilimele. Grila substanţialistă şi perspectiva organicistă sunt, la Crăciun, uneori impuse, alteori suspendate, pentru ca gândirea critică să se plieze şi pe configuraţia terenului, şi pe propriile judecăţi în legătură cu aceasta. Relevant pentru flexibilitatea şi „fluiditatea“ acestor reflecţii este diagnosticul sever – dar nu cu totul inexact – pus de „un prieten“ pe opiniile autorului nostru: „prea apoase“. Gheorghe Crăciun are un mic şoc la primirea acestui atât de amabil calificativ; după care se recalibrează şi contraatacă argumentativ exact în spirit postmodern (fără „ism“): „Dar cum ar trebui să fie ele, «gheţoase»? Mie nu-mi place gheaţa decât în filme. Cât despre gheaţa conceptelor, aceasta îmi provoacă fascinaţie, dar nu mă seduce. (...) lichidul reprezintă şi el o stare fundamentală a lumii noastre, potrivită probabil pentru «gândirea slabă», pentru acea cogitaţie adezivă, rarefiată, tactilizată, care se mulează pe reliefuri ca un latex, pentru economia obiectuală a ambientului nostru de o concreteţe halucinantă, tranzitorie, dispersivă, transpersonală, translucidă“ (p. 60). |n acest paragraf, ca şi în altele, viciilor lumii postmoderne li se retrage conotaţia (şi implicit critica). Scoase din sfera judecăţii de valoare, ele (re)devin nişte elemente constitutive ale acestei lumi, văzute ca atare de o gândire care li se adaptează.
Ideologul, cu verdictul lui nu întru totul inexact, se confundă cu categoria pe care o reprezintă. Intelectualul reflexiv, desprins mai curând ideatic decât portretistic din această carte postumă şi absolut remarcabilă, va fi însă mai mereu altfel şi va continua să scrie altceva decât „se“ aşteaptă de la el.
Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, prefaţă de Carmen Muşat, Editura Tracus Arte,
Bucureşti, 2011, 116 p.
