Pe aceeași temă
Născut: 3 noiembrie 1943, Bucureşti • Primele încercări literare în timpul liceului; debut în presa literară în revista Viaţa Studenţească • Debut în volum: Fuga din Eden, 1984
• Proză: Călătoria, 1987; romanul Saludos, 1995, Premiul Uniunii Scriitorilor; Premiul Observator München, Germania; nominalizare Premiul Liter-Art XX, SUA; romanul Staţiunea, 1997, Premiul Academiei Române; romanul Sigma, 2002, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti; romanul Ordinea, nominalizare la Premiul Radio România Cultural
• Proză scurtă: Cei trei copii-Mozart, 2001, nominalizare Premiul ASPRO
• Romanul Saludos a fost tradus în limbile franceză, germană (două ediţii), spaniolă, sârbă; volumul Cei trei copii-Mozart a fost tradus în limba germană (două ediţii) şi în limba spaniolă
• Proză în reviste literare din Germania, Franţa, Olanda, Spania, Columbia, Mexic
• Proze în antologii din Germania, Spania, Slovenia
• Invitat pentru lecturi cu public în Austria, Germania, Franţa, Spania
S-a întors Jesper din Legiunea Străină! Vestea l-a făcut pe Thomas să lase la o parte orice altă preocupare în după-amiaza aceea şi a pornit în căutarea adevăratei lui jumătaţi. A îmbrăcat costumul din piele, şi-a pus o cască albastră, apoi a dat-o jos; a pus una roşie, ca sângele, Jesper se întorcea de la război, nu fusese plecat să stea tampon între două tabere, precum pasivele Căşti albastre, care tocau planetei o grămadă de bani, în loc să lase legea războiului să-şi urmeze cursul, până când – cu învingători sau fără – confruntarea se stingea într-un fel. Thomas credea că disputele armate – chiar dacă avea oroare de aşa ceva – împinseseră planeta înainte: nu pacea, războaiele mai primeniseră omenirea: conflicte dure erau, de când lumea, în interiorul oricărei specii. Omul avea o reminiscenţă bestială, bine disimulată; nu arăta că ar putea să omoare pe cineva; un miel. O făcea, nevinovat, în filmele cu violenţă, le căuta, intra în ele; îi omora acolo pe cei răi, participa la prinderea lor, la execuţii; cu mâna altora, arunca bombe, grenade, împuşca; filmele de dragoste ajunseseră doar un fel de piramidoane pentru domnişoarele bătrâne, luau durerea de cap, de oase, fetele acelea sexagenare sau chiar octogenare, boţite de ani, îşi consumau, virtual, iubiri ce, la vremea potrivită, nu le fuseseră hărăzite; dar şi-n filmele de dragoste se murea tot mai des. Crime, crime, crime, morţi morţi, morţi, atacuri, explozii, execuţii, asta voiau să vadă la televizor bărbaţii în putere, adolescenţii, chiar şi copiii; şi destui bătrâni priveau. Jocurile pe calculator, mai toate, numai masacre. Norme morale şi juridice reprimau porniri ancestrale; mai mult le comprimau; un joc era o eliberare. Jesper participase la unul real. Thomas şi-a pus casca roşie, i se părea cea mai potrivită pentru întâlnirea c-un războinic.
Doar cei puternici rezistau în Legiunea Străină. Şi Thomas ar fi trebuit să se înroleze; avusese actele pregătite; făcuse chiar şi câteva analize medicale. Se răzgândise. Auzise de nişte probe fizice obligatorii, le-ar fi trecut pe toate, în afară de una: abia înota, chinuit, câteva zeci de metri. Născut-crescut pe malul mării! Coborâtor, fie şi în parte, din vikingi! Plutea pe apă mai mult din inerţie şi din zbatere, era caraghios, privit de pe mal, păcat de bicepşii şi pectoralii de poloist; cum se mai înşela lumea! Nu doar pentru că l-ar fi putut crede cine ştie ce campion de înot ori salvamar, ci şi pentru că putea fi luat, doar văzându-l trecând pe stradă, venind de la catedră, de către unii părinţi, drept ginerele potrivit. Soţul aşteptat, îşi puteau zice şi destule femei nemăritate, ce, poate prea pretenţioase, nu aflaseră încă bărbatul dorit. Nu mai era Thomas chiar un Romeo, dar nici ele nu mai erau Juliete de mult; de la o vârstă, exigenţele scădeau.
Dar Jesper? Frumoşi fuseseră amândoi! Nedespărţiţi, într-o vreme! Castor şi Polux în vremuri nepotrivite eroismului; pentru cine, pentru ce aveai să te mai lupţi acum, într-o lume lipsită de mari idealuri, dar mai plină ca oricând de mizerie? Jeg, cum zicea Jesper, chiar dacă nu era cel mai îndreptăţit; josnicia cuprinsese, ca un mâl, aproape totul; o imensă baie de nămol, într-un lazaret nemărginit; de unde să înceapă cei doi eroi, neeroi să deschidă măcar o cărare? Poate Hercule, care rânise grajdurile lui Augias, să fi izbutit! Nici nu avuseseră de gând, vreodată, cei doi să purceadă la aşa ceva. Chiar mai adăugaseră destul nimicniciei... Nu s-a împlinit încă vremea, amintea uneori Antonia. Ea ştia în ce timp se vor petrece Judecata de Apoi şi Arderea: omenirea nu avea cum să scape, convingerea bunicuţei era nemărginită şi definitivă. Nici nu se gândea la o iertare a pământenilor, din partea Domnului: ceea ce făptuiseră urmaşii Evei şi ai şarpelui trecuse dincolo de orice închipuire. Ce altceva ar fi avut Noii Dioscuri de făcut în Noua Sodomă decât ceea ce le fusese dat: doar pederaşti nu fuseseră; şi nici la copii nu poftiseră, la capre ori la maimuţe. Se însoţiseră cu femei, pe care nu le iubiseră cu adevărat niciodată, doar Jesper, într-un rând; lasă că nici femeile întâlnite nu fuseseră cu mult mai de soi; cele deosebite, rare, îi ocoliseră, găseau înfăţişarea celor doi ispititoare, dar ispita era un păcat, altceva aşteptau ele; încă mai existau Cornelii ce puteau naşte perechi-perechi de fraţi Grachi! Inutil, sentinţa fusese pronunţată de Antonia şi nu avea să fie decât una: focul! Nu purificator! Pentru că şi Sodoma arsese! Focul distrugător! Nimic, pe urmă! |n vecii vecilor! Neînduplecată femeie! Şi mulţi savanţi spuneau că pământul se va aprinde cândva, pentru că se va apropia prea mult de soare; alţii ziceau că va îngheţa; deocamdată oamenii erau tot mai preocupaţi să încingă planeta, se topeau gheţarii, creşteau apele, trecând peste maluri, cum să se mai aprindă glodul, cum tot aştepta Rusoaica; dar şi înecul era potrivit unui neam fără de margini de păcătos; Antonia ar fi fost mulţumită, prima s-ar fi aruncat în valuri. Thomas vroia linişte, pace, aştepta să-şi vadă urmaşii, pe unii dintre ei; Jesper nu mai aştepta nimic, după cum scrisese într-o carte poştală. Trăieşte-ţi clipa! îi mâzgălise acolo lui Polux. Carpe Diem! – cum în rostirea unei limbi moarte ce nu vroia să moară îndemna un cântec sacru; amândoi simţeau, uneori, cum pier încet. Thomas nu ajunsese în Legiunea Străină pentru că – în pofida părerii sale că războaiele primeneau uneori lumea – nu era în stare să omoare un om. Chestia cu înotul poate că ar fi găsit înţelegere. Mai târziu însă, într-o situaţie anume, ar fi trebuit să ia viaţa unui semen! Care pe care, nu mai admitea sentiment, ci doar instinct: omori sau eşti omorât! Ar fi fost prea mult: îi era frică. De Dumnezeu, care totuşi era departe şi nu se arătase deloc aspru cu el, până atunci, şi câte mai făcuse; de Antonia se temea cu adevărat: cum l-ar fi privit aceasta, de s-ar fi întors teafăr, aflând că el a omorât bătrâni, femei, copii? – nu exista război curat, asta era o sintagmă inventată de americani, Berg era sigur; şi ei se săturaseră de câte păci aduseseră cu puşca. Şi, oricum, nu orice pace era binevenită; Estul nu avusese, până la căderea Zidului, vreme de peste patruzeci de ani, nici un război şi fuseseră omorâţi acolo milioane de oameni. Jocuri.
Thomas se pregătea să întâlnească un războinic adevărat. El şi Jesper, pe la nouăsprezece ani, sătui deja de umblatul din floare în floare, hotărâseră să moară din iubire şi să întâlnească fiecare, pentru asta, femeia fatală! Ce ani!
Thomas încă îşi mai potrivea casca roşie, nu o mai purtase de multă vreme. Va încăleca bolidul de oţel, se va simţi senin, fără grija urmaşilor şi a planetei, fără teamă de proorocirile Antoniei, de Sodoma, ce nu era decât o poveste. Urletul motorului s-a amestecat cu al său.
*
Aşa îşi propuseseră, cu mintea lor de atunci, Dioscurii să moară. Din iubire. Distruşi de femeia fatală. Fiecare trebuia să o întâlnească pe a sa cât mai repede, până nu trecea înflăcărarea ce-i cuprinsese. Simţeau că, odată pierdut, acel elan, sublim sau doar teribilist, nu aveau să îl mai regăsească vreodată, ardeau totul prea repede. Chiar şi prietenia lor s-ar fi putut să ajungă mai mult o amintire, timpul hotăra. Femeia fatală i-ar fi făcut să moară de tineri, din dragoste, din una de neînfrânt: ar fi fost ceva... Sau – şi-au zis – ar fi putut să facă ei din acele harpii nişte seduse şi abandonate, sucindu-le ei minţile, se pricepeau; sau chiar le-ar fi luat de neveste, ca pe nişte trofee, or asta ar fi însemnat că ele ar fi învins, pentru că atât Thomas, cât şi Jesper erau convinşi că însurătoarea, chiar şi cu o sfântă sau prinţesă, era tot mortală.
Nici unul dintre ei nu a întâlnit-o pe cea dorită – mai mult aşteptată decât căutată. Poate, Jesper ori doar avusese impresia, îl zăpăcise o dansatoare, un timp. Nu era vremea trecută, mai ziceau, probabil, din când în când; se putea întâmpla asta chiar şi la şaizeci de ani, dacă până atunci nu se făceau zob cu motociclete cu tot, nu se alegeau cu vreun HIV şi nu reveneau la ţigările din ierburi blestemate: vârsta aceea era cea mai potrivită unui sfârşit apoteotic. O moarte din iubire, la anii când mai toţi bărbaţii se gândesc, înţelepţi, la partide de remy, la somnul de după-amiază, la nepoţi, la doctori, la un loc de veci. La peste cincizeci de ani, destui îşi pierduseră minţile: femeile tinere au stat totdeauna la pândă: asta credeau nevestele celor însuraţi.
Ingrid nu era deloc fatală, doar agreabilă şi folositoare, alt fel de pericol; putea să pedepsească lent, fără să îşi propună asta, doar prin companie, tot ceea ce Polux al ei împreună cu celălalt Dioscur tot terfeliseră ani de-a rândul: iubirea fetelor nu chiar de tot neprihănite, dar oricum, nişte îngeri, unele, faţă de cei doi ţapi. Sau armăsari, cum, neîndoielnic, se considerau în sinea lor; unul dintre ei putea să o păţească, Thomas. O înjosea zilnic pe iubita neiubită, chiar dacă se dovedea politicos, galant, dar aşa se purta cu toate femeile, mai ales
în ultima vreme; urmare, poate, a faptului că, de ceva ani, acesta preda etica, ar fi putut, oarecum veninos, să zică Ingrid; o umilea făcându-se că nu observă dăruirea ei, mai presus decât o iubire; iubirea după doi ani, trei, treizeci se ducea; ea, de ar fi vrut-o de soţie, i-ar fi fost lui Thomas stâlp; şi-ar fi dat, de-ar fi fost nevoie, şi viaţa pentru el; asta îi trebuia cu adevărat unui bărbat, femeia providenţială. Mult spus; Ingrid nu răzbuna pe nimeni şi nici abnegaţia ei nu ar fi mers până la sacrificiul suprem, doar iubirile nebune, aşa cum visaseră cândva să întâlnească Thomas şi Jesper, erau capabile de un astfel de pas. Iar, pe de altă parte, o femeie nu se mărita c-un bărbat pentru a o răzbuna pe o alta; ea voia, din instinct, încă de la începutul lumii, un culcuş; siguranţă. Thomas oferea o anume încredere, acesta văzuse ce înseamnă legăturile trecătoare, putea fi remodelat, Ingrid era răbdătoare. Jesper spunea că femeia nu e om, ci o specie încă necatalogată, a zis aşa doar după ce l-a părăsit dansatoarea. Thomas mai aştepta; femeia din mintea lui poate nici nu născuse; peste douăzeci de ani încă-nevenita-pe-lume ar fi fost în floare, ar fi putut lesne să doboare trei Thomasi tineri, dar pe unul bătrânel! Un impact devastator pentru andropauzatul mai pofticios ca în tinereţe, pentru că tot flămânzise, în anii din urmă; carnea tânără l-ar fi scos din minţi, Ingrid îl simţea; Thomas era un pericol permanet, dar ce bărbat nu era? – orice cuplu trăia într-o anume nesiguranţă; oricând se putea întâmpla ceva; o nouă relaţie, probleme de sănătate, în care de cele mai multe ori intrau şi cele sexuale, tot mai evidente diferenţe de caracter; lipsurile materiale minau şi ele armonia celor doi, care, cu timpul, nu mai erau doi, ci trei, patru, mai mulţi, cei adăugaţi fiind, la prima vedere, copiii rezultaţi, dar tot atât de bine puteau fi cuprinşi în suma conjugală şi amanţii sau amantele, prezenţe mai mult sau mai puţin secrete în viaţa familiei; doar moartea însemna pace, nici aceea veşnică; aveau să se deschidă în Ziua Judecăţii şi mormintele, după cum tot ameninţa Antonia, ştia sigur, Biblia era infailibilă, Rusoaica putea să demonstreze asta oricând şi oricui: ce scria
înăuntru se petrecuse sau avea să se petreacă întocmai! Aşa stând lucrurile, Thomas şi Ingrid aveau să ardă ca un rug, chiar în patul în care se tăvăleau, nici nu mai erau doi; un animal cu două coloane vertebrale, nesătul, pofticios, mânjit de secreţii potrivite păcatului dintâi şi de pe urmă: asta în nopţile lor cele mai bune. Din sex, curat sau murdar, se ivise şi Antonia, uita asta, dar Thomas îi trecea cu vederea amnezia, atunci când o auzea invocând, tot mai încrâncenată, foc peste ultima Sodomă. Cu ce era Thomas mai păcătos decât acei clerici pederaşti – chiar se lăudau unii cu aplecarea lor – sau decât alţi slujitori ai Domnului, cum se socoteau ei, ce ademeneau copii? Antonia asta ar fi trebuit să vadă mai întâi, însă nu, ea, una şi bună: să vină foc! Se ţicnise; Thomas o iubea şi mai mult, văzând-o aşa, trebuia să mai existe şi câte un câine de pază, morala celestă avea, măcar la un colţ, un păzitor neclintit în bunicuţă; etica pământeană ajunsese, tot mai mult, pe mâna unor Thomasi ce erau făţărnicia însăşi, nu o păcălea nimeni pe Antonia; Thomas al ei le vorbea studenţilor lui tocmai despre valorile morale, asezonate cu alese principii filozofice, un ghiveci gustos, numai bun pentru vegetarienii vieţii, dar care nu ţinea de foame, dascălul lor ştia bine asta: carnea fusese pentru el hrana. Crudă, vie, zvârcolitoare, păcătoasă, ca orice carne cuprinsă de dorinţă, de instinct, de plăcere. Antonia nu mai avea dinţi. Şi cu protezele ei, de s-ar fi ivit prilejul, şi-ar fi înfipt, probabil, colţii în pectoralii unui tinerel, doar cât să lase acolo o urmă violetă a instinctului ce nu o părăsise niciodată de tot; ar fi sărutat, apoi, tremurând ca odinioară, amprenta dentară şi i-ar fi trecut, poate, prin minte, măcar în clipa aceea, pe care chiar Dumnezeu i-o dăruia, să ierte planeta de prăpăd.
*
Cei doi bărbaţi, încă tineri, s-au întâlnit, s-au îmbrăţişat, şi-au tras câteva palme zdravene pe spinare, au scos, în acelaşi timp, un strigăt de luptă. Thomas aşteptase mult clipa. Jesper, dublul său, cândva! Dioscurii! Jesper-Castor alesese calea confruntării permanente.
Mereu fusese neliniştit, nemulţumit; mai ales după ce îl părăsise dansatoarea lui. Nici nu era dansatoare; o animatoare, dar pentru Jesper fusese femeia aşteptată. Legiunea Străină, unde acesta se înrolase la puţină vreme după sfârşitul legăturii, nu era un club al aventurii, cum considerau cei care nu ştiau prea bine ce înseamnă să lupţi sub steagul celei mai controversate, poate, formaţiuni militare din lume. Era chiar iadul, mai degrabă, unul aparte, o alegere, nu o pedeapsă. Cu mult noroc, după o vreme, reveneai cu ceva bani în raiul din care plecaseşi. Şi care, după cum tot ameninţa Antonia, avea să devină tot iad, nu mai exista loc ferit nicăieri. Nu ar mai fi scăpat, de data aceasta, cum se întâmplase după Sodoma, nici măcar Lot, iar fiicele sale nici atât, îşi îmbătaseră tatăl pentru a se culca apoi cu el. Păcatul originar, al Evei, nu fusese destul. După Sodoma şi Gomora, nimeni nu învăţase nimic, era convinsă Antonia, şi o nouă şansă dată omului, după un alt pârjol, ar fi fost prima greşeală a lui Dumnezeu. Dar el nu greşea niciodată, atunci voise doar să dea o pildă. Din Legiunea Străină exista însă scăpare: aflase şi Rusoaica de întoarcerea lui Jesper. Thomas o lăsa să trăncăne, o iubea; mintea ei nu mai avea cuprinderea de mai înainte, bunicuţa poate vedea doar ceea ce avea să se petreacă. Trăise şi ea o parte din plăcerile lumeşti, mai toate; acum voia pedeapsă! Pentru toată suflarea! Şi pentru prunci: toţi destrăbălaţii lumii fuseseră şi ei, cândva, în leagăn, inocenţi, mirosind a lapte, şi ce ieşise din ei! Urmaşii lui Thomas, arieni, nearieni, puri, impuri, erau, cu părinte cu tot, sortiţi focului, nici măcar Papa nu avea cum să scape, pentru că Antonia, în ultima vreme, nu mai avea încredere în nimeni. Thomas era îngăduitor, Rusoaica îşi ridica glasul în pustiu, parcă mai nebună – de la o zi la alta – sau mai sfântă, cine să mai deosebească? Cerul era departe.
Thomas şi Jesper s-au revăzut în Christiania, unde altundeva? Acolo, odinioară, fuseseră ceea ce fuseseră. Thomas mai mult a tăcut; aştepta de la cel ce se întorsese istorii extraordinare, dacă el nu avea ce să povestească, atunci cine? S-ar mai fi găsit destui care să depene întâmplări nemaipomenite, nu trebuia, neapărat, să fi fost în Legiunea Străină pentru asta, dar Jesper era pentru Thomas ipostaza pierdută, şi el ar fi avut ce istorisi, dacă l-ar fi urmat, cu ani în urmă, în pădurile ecuatoriale sau în deşert, în munţii Africii, pentru a ucide sau prinde duşmani care nu le erau duşmani – şi nici adversari, era greu să îi numeşti în vreun fel: puteau fi asemuiţi cu pielea de iepure după care aleargau ogarii pe Wembley, în vestitele curse; nu, pielea era doar o zdreanţă, o blană îmbâcsită de zgura pistei, un ţesut mort, pielea duşmanilor neduşmani era încă neatinsă, trebuia găurită, pentru că, altfel, ai fi devenit tu ţintă: de multe ori, legionarii se întâmpla să fie cei fugăriţi, ucişi, batjocoriţi şi blestemaţi, pentru că făceau ceea ce făceau pentru bani, dar de la o vreme mai toţi soldaţii lumii luptau pentru bani, armate de profesionişti; doar că legionarii erau de toate neamurile, amestecaţi, nu apărau o patrie a lor, dar şi americanii aveau tot felul de obârşii şi se băteau peste tot în lume, nu era comparaţia cea mai potrivită, dar Jesper o amintea uneori; ce mai, Thomas pierduse prilejul unei experienţe aparte, de aceea ar fi vrut să asculte poveşti în care şi el ar fi putut să aibă un loc, pentru că una era să te baţi prin baruri sau pe străzi cu pumnii ori cu lanţul de la motocicletă, cu levierul, alta să tragi în plin, să vezi trupul căzând, să nu mai poţi, pe urmă, dormi noaptea, tot întrebându-te dacă eşti soldat, ucigaş plătit sau justiţiar şi să nu-ţi dai niciodată un răspuns liniştitor. Iar Thomas nici măcar prin urbe, civil, nu se mai încăierase de ani buni cu cineva. Nu mai suporta violenţa.
Jesper era liniştit; încheiase un capitol. Uşor albit, arăta şi mai bine, ar fi putut să joace într-un film. |n care să fie eroul principal; Jesper jucându-se pe sine: ar fi câştigat mai mult decât în expediţiile de pedepsire sau în cele de restabilire a ordinii. Dacă nu ar fi obţinut un mare succes, Jesper, oricum, ar fi avut siguranţă, nu l-ar fi împuşcat nimeni, cu adevărat, în timpul filmărilor. Ar fi fost o altă aventură. Sau nu, pentru că nici expediţiile la care participase ca soldat nu îl ţinuseră în tensiunea la care se aşteptase, nu se dovedise curajos ori temător, fusese un angajat conştiincios, nu mai mult; un mercenar model, egal cu sine mereu; unii camarazi, mai îndrăzneţi decât era necesar, sfârşiseră prost. Jesper nu avusese niciodată ceva eroic, poate doar – mult spus – în vremea în care, alături de Thomas, se lupta cu motocicliştii rivali, noaptea pe străzi sau prin spelunci, prin parcuri. |l scosese pe Thomas de multe ori din încurcătură, dar asta fusese cândva.
... Jesper nu se mai bătea cu nimeni, îşi găsise o amică, care îl prostise parcă: nu mai bea decât bere, o sticlă doar, mai avea să meargă duminica la liturghie, poate chiar făcea asta, era venit de câteva săptămâni, stătuse ca ascuns. Actoria nu ar fi mers, acolo trebuia – printre altele – pasiune, iar lui Jesper nu-i mai plăcea aproape nimic, era împotriva lumii întregi, aproape că se putea lua de mână cu Antonia; amândoi ar fi aprins, din motive diferite, pământul, fiecare de la un alt capăt. Antonia pentru că nu mai suporta desfrâul; Jesper, pentru că fusese, era, minţit din toate părţile. Thomas părea descumpănit; Jesper îl privea lung, în tăcere; avea ceva ostil în uitătură: era, poate, un reproş: Dacă ai fi venit atunci cu mine, în Legiune, nu ne-am fi înstrăinat atâta. Tu nu ai omorât pe nimeni. Thomas era şi el de nerecunoscut, cine fuseseră şi ce ajunseseră! Nu se născuseră, se vede, în vremuri potrivite; nici unele, probabil, nu le-ar fi fost pe măsură, pentru că unii oameni nici buni, nici răi nu încap în nici un timp. Rămân pe dinafară, deşi trăiesc înăuntru. Nicăieri. Nu se poate spune sigur dacă aceştia consumă timp sau ei sunt consumaţi de timp; Thomas credea că mai sunt şi unii, număraţi pe degete, care emană timp, aceştia erau nemuritori, Isus ar fi fost unul.
(Fragment din romanul omonim.)
