Bucurestiul Cultural, nr. 112 - Îngeraşi şi ciupercuţe

Doina Papp | 13.03.2012

Pe aceeași temă

O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale

Teatrul de Comedie

Regia: Alexandru Dabija, decor: Puiu Antemir, costume: Anca Răduţă, muzica: Ada Milea (text |ngeraşii de pahar – Ion Mureşan, text Are ţara... – Ada Milea), asistent decor: Răzvan Plăieşu
Distribuţia: Ştefan Tipătescu – Marius Florea Vizante, Agamemnon Dandanache – George Mihăiţă, Zaharia Trahanache – Valentin Teodosiu, Tache Farfuridi – Florin Dobrovici, Iordache Brânzovenescu – Eugen Racoţi, Nae Caţavencu – Marcel Iureş, Ghiţă Pristanda – Dragoş Huluba, Un cetăţean turmentat – Dorina Chiriac, Zoe Trahanache – Mihaela Teleoacă, Ionescu-Popescu – Dan Rădulescu

Noua montare a Scrisorii pierdute de la Teatrul de Comedie, în regia lui Alexandru Dabija, e declarat şi vădit polemică. Regizorul spune în caietul program: „Trebuie să scăpăm de imaginile pe care le avem în cap şi în urechi, imaginile acestui Hamlet al Comediei Româneşti“. Referirea este, desigur, la Nicolae Steinhardt şi la celebrul său eseu despre spiritul românesc dedus din analiza comediei lui Caragiale O scrisoare pierdută, în care găsim şi un capitol intitulat Hamlet în Balcani. Ce spune aici Steinhardt?: „Odioasa împăcare („pupat piaţa endependenţii“, n.n) şi abjecta iertare („Iartă-mă!“ „Te-am iertat!“, n.n.) practicate de eroii lui Caragiale pun în fond problema însăşi a răzbunării întruchipată în literatura universală de tainica figură a lui Hamlet... din acest punct de vedere eroii lui Caragiale sunt superiori şi pătrunşi de creştinism“. Considerând esenţială iertarea lui Caţavencu de către Zoe din finalul actului IV, cunoscutul filosof trecut la ortodoxie pune sub acest semn o întreagă istorie a spiritualităţii româneşti, caracterizată, după opinia sa, prin împăcare, echilibru, relativism, înţelepciune, fidelitate faţă de glasul inimii şi al minţii (interesantă scuză a practicii formelor fără fond) etc. Prin contrast, Dabija vorbeşte despre delir: „Un loc comun pe care îl are toată lumea de jucat este delirul, delirul în care funcţionează Caragiale, din care s-a născut Ionesco. Vom accentua partea delirantă a lucrurilor. Hazul tot de aici iese, nu din comicul de limbaj“. Delirul ar caracteriza, aşadar, lumea lui Caragiale dusă la absurd, iar spectacolul merge pe linia relevării acestei dimensiuni. Un punct de vedere care a prins tot mai mult teren în istoria recentă a montărilor şi ecranizărilor după piesele lui Caragiale până la a face din mizerabilism o chestiune de destin naţional. Periculoasă concluzie, care ne-a blagoslovit cu complexul Caragiale, transformându-l pe comediograf în ceea ce poate nici n-a visat. E şi asta o formă de delir. Prin urmare, ce vedem în spectacolul de la Comedie nu mai are legătură cu satira benignă pentru care Caragiale însuşi a girat montându-şi în regie proprie piesele (să nu uităm că era foarte dornic de succes comercial), ci, mai degrabă, cu sarcasmul şi ferocitatea acelor interpretări alimentate din plin de realităţile contemporane, care le tot spun românilor că n-au nici o şansă, că s-au născut defecţi şi incapabili de reformare. Ca atare, acţiunea se mută în primele acte din casa lui Tipătescu la sediul prefecturii (?!), o incintă mizeră mansardată, cu geamlâc şi pereţi coşcoviţi din care curge molozul. Tronează simbolic o cişmea şi un burlan transversal care scoate fum. Pristanda îşi curăţă cu un cuţit ghetele de noroi, în timp ce prefectul doarme acoperit de ziare pe o bancă de lemn. Trenciul negru al poliţaiului ne duce cu gândul la uniforma Siguranţei. E nelipsit şi din costumaţia celorlalţi capi ai ţinutului, Trahanache, Tipătescu, Caţavencu, figuri jalnice ale unui clan mafiot de cartier într-o accentuată stare de ponoseală (le atârnă ostentativ tivurile descusute). Elemente caracterizante mai sunt bocceaua, confecţionată de preferinţă din ştergare ţărăneşti, care înlocuieşte mapa la Brânzovenescu şi Farfuridi, dar pe care o poartă şi Caţavencu, întors din arest, sau Ghiţă Pristanda, sub forma sacului de procopseală (aici doseşte el câte un obiect şterpelit). Mai sunt şi merele stivuite în lăzi, folosite ca obiecte contondente în scena, altminteri savuroasă, a „delirului“ în care intră Zoe când află de scrisoare. „Pun mare acent pe caractere“, mai spune Dabija, şi într-adevăr asta se vede, distribuţia fiind primul şi cel mai mare câştig al reprezentaţiei. Valentin Teodosiu îi asigură lui Trahanache una dintre cele mai cărnoase imagini din câte am văzut. Masiv, târşindu-şi picioarele într-un mers mărunt, fals grăbit, cu ticuri de gurmand (are la-ndemână tot timpul pacheţelul) şi trăgând la somn, astfel încât una dintre cele mai savuroase scene se poate petrece chiar când el doarme în scaun, dar mai ales cu o figură de buimac şiret ce face faţă, vezi bine, atâtor comitete şi comiţii. Marcel Iureş, în Caţavencu, e o surpriză, evident. E machiavelic, o canalie cu rânjetul pe buze şi privirile veşnic ascunse sub pălăria neagră trasă pe ochi, etalându-şi ostentativ semidoctismul („oneste bibere!“), exagerând la derută demagogia şi dând în beţie în final, pentru a spune, cu gura de pe urmă a păcătosului, celebra replică despre binefacerile regimului constituţional. Dragoş Huluba, în Pristanda, are o francheţe de bun augur. |n glas şi în gesturi. E şi ferm, ştie să umfle la comandă. Acţiunile sale sunt de aceea fără şovăire, de unde şi asemănarea bănuită cu oamenii Siguranţei. Ceva mai indecis, Marius Florea Vizante joacă un Tipătescu insignifiant în economia acţiunii, mai degrabă un trepăduş decât un cap al judeţului, manevrabil, şantajabil, cu o iritare isteroidă ca semn al neputinţei de a lua decizii. Şi rolul de bărbat pe lângă Zoe e tot din categoria surogat, aşa încât binemerită bătaia pe care aceasta i-o aplică la un moment dat. Mihaela Teleoacă întruchipează o Zoe bărbată la propriu. Sigură pe picioarele ei zdravene şi la fel de directă în relaţiile cu partenerii. Nu prea se ştie ce-a găsit Fănică la ea, de unde şi ideea unui amantlâc formal, ca tot ce li se întâmplă personajelor învăţate să nu pună nimic la suflet, după filosofia cinică a locului. Cuplul Farfuridi–Brânzovenescu, în interpretarea lui Florin Dobrovici, respectiv Eugen Racoţi, e bine calibrat. Primul, în ofensivă permanentă până la faimosul discurs din actul III, unde actorul performează, celălalt în defensivă, într-o postură mimetică, ilară mai ales când funcţionează ca ecou al primului. Agamiţă Dandanache şi interpretul său, George Mihăiţă, vine parcă din altă lume. Poartă vai!!! un costum alb, al speranţei. Dar adoarme curând în scaun, fără să se mai obosească cu discursuri, sărind inclusiv peste textul lui Caragiale. Nu mai e, evident, personajul-lovitură pe care alte montări îl folosesc pentru concluziile reprezentaţiei (într-o montare de odinioară în regia lui Al. Tocilescu era adus în scenă chiar cu dricul). Astfel că, deşi primit cu aplauze la intrarea în scenă, actorul-vedetă trebuie să se mulţumească cu rolul de plan doi. Partea leului îi revine Cetăţeanului turmentat, rol din care Dorina Chiriac face un pivot al acţiunii şi un impresionant emiţător de mesaje. Joacă în mare vervă, ţâşneşte pur şi simplu în scenă, fiind un veritabil raisonneur al celor văzute şi trăite. Cetăţeanul turmentat, în interpretarea explozivă a Dorinei Chiriac, devine personajul principal al spectacolului, cel care ne determină să luăm distanţă faţă de tot ce vedem, inclusiv de viziunea sumbră a regizorului, şi să-l urmăm în „delirul“ lui poetic („O mie de ani pace!“). Beţia tristă a acestui clovn sau spiriduş ne ridică deasupra noroaielor acestui peisaj românesc, mai ales că îi revine şi soloul cântecului compus special de Ada Milea, Are ţara..., pentru a puncta resemnarea, în finalul actului II, poate cel mai frumos moment al spectacolului. |n pandant cu acesta, finalul-final ne înfăţişează o comunitate aburită de alcool, care somnolează la petrecerea de după alegeri, obosită de „atâta democraţie“ (vorba lui Caragiale). Tabloul cel mai puternic rămâne însă cel al întrunirii electorale. |ntr-o relaţie de tip interactiv cu sala, de unde dă replicile turbulentul Ionescu (Dan Rădulescu), personajele îşi joacă aici cartea la scara lui „box populi“. Publicul e cuprins în lumea piesei, Caţavencu se plimbă agitat printre spectatori, Cetăţeanul turmentat sare peste scaune, Trahanache agită clopoţelul, iar Farfuridi, de la înălţimea scenei, nu se lasă înterupt. Tonusul spectacolului e la cote maxime. „Zona de joc este underground, se explică regizorul, se joacă deschis, violent“. Contrapunctul dramatic aplicat în finalul actului pune capăt agitaţiei, dând atmosferei un aer cehovian (aici Dabija se întâlneşte cu Steinhardt). Nici comicul nu mai e suveran în această viziune a Scrisorii cu potenţial suprarealist, halucinant, de factură gogoliană. Asta nu înseamnă că nu râdem. Dimpotrivă. Dar mai înghiţim şi în sec. Pe coperta caietului program se răsfaţă reprodusă, cu ştampilă cu tot, o ilustrată de epocă cât se poate de kitsch, cu ciupercuţe şi îngeraşi-amoraşi. Ciupercuţele, trei la număr, revin în proiecţie pe peretele mobil al decorului în timpul întrunirii electorale. Imaginea, nu atât de nevinovată pe cât pare, ar vrea să spună ceva despre prostia edulcorată şi „farmecul de ţambal“ (Dabija) transferate din pat în politică. La spectacolul vizionat, sala era plină de elevi. Clasele a V-a ale unei renumite şcoli bucureştene. Piesa, recomandată de programa şcolară. Spectacolul, recomandat de Teatrul de Comedie! S-au distrat copios.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22