Pe aceeași temă
Viaţa lui M. Blecher. |mpotriva biografiei este debutul editorial al unui tânăr critic şi universitar ieşean, Doris Mironescu (n. 1979), a cărui semnătură se regăseşte de mai mulţi ani în paginile de cronică literară ale unor publicaţii precum Suplimentul de cultură, Timpul, Ex Ponto sau Bucureştiul cultural, conturând în timp o individualitate critică distinctă. Remarcabile în scrisul lui Doris Mironescu sunt acuitatea analitică, atenţia acordată celor mai fine nuanţe ale textului, subtilitatea speculativă – în spatele căreia se poate uşor bănui existenţa unor întinse şi variate lecturi, nu doar literare şi critice, dar şi filosofice –, rigoarea discursului, echilibrul şi sobrietatea delimitărilor (uneori deghizat-polemice) şi a judecăţilor valorizante care, fără a fi pronunţate apăsat, se insinuează printre rânduri într-un registru al „non-spusului“ sugestiv. Şi, ca o încununare a tuturor acestor atribute, eleganţa unui stil perpessician. |n cazul lui Doris Mironescu, hermeneutul are prioritate în faţa criticului de verdict, ceea ce nu este neapărat un neajuns. Poate dimpotrivă. E vorba, pur şi simplu, de o structură de personalitate (în vecinătatea unor Lucian Raicu şi Valeriu Cristea) şi, de ce nu?, de o alternativă – trebuie subliniat: foarte necesară! – la discursul criticii „de autoritate“.
Doris Mironescu este, apoi, şi un autor foarte exigent cu propriile-i texte. Spiritul critic şi-l exercită întâi de toate asupra sieşi. Faptul transpare din forma îndelung elaborată a comentariilor sale critice – cu o expresie neacademică: mereu încheiate la toţi nasturii. Dar nu doar din asta. Autoexigenţa este probată chiar de avatarurile scrierii şi publicării volumului de debut. La origine o teză de doctorat (susţinută în ianuarie 2010 la Facultatea de Litere din Iaşi şi distinsă cu „magna cum laude“ – citesc într-o succintă notă biografică de la pagina 2), cartea despre Blecher a suferit, de-a lungul a doi ani aproape, până când autorul s-a hotărât, în sfârşit, să o publice, o serie întreagă de modificări – de ajustări şi restructurări. Fragmente din lucrare au apărut, în timp, prin diferite reviste culturale; integrate în carte, ele au fost, pe porţiuni semnificative, rescrise. Ceea ce a rezultat este cel mai consistent volum consacrat până în prezent lui M. Blecher şi, totodată, unul dintre debuturile critice semnificative ale ultimilor ani.
Revelaţie târzie a criticii literare, opera „marelui bolnav“ M. Blecher a beneficiat, cum ştim, de interpretări percutant-revelatoare – de-ar fi să ne gândim doar la ipotezele exegetice ale unor N. Balotă, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir sau Radu G. Ţeposu – dar, în ciuda acestui fapt şi în ciuda unei creşteri de „cotă“ tot mai vizibile din anii ’80 încoace, autorul |ntâmplărilor în irealitatea imediată îşi găseşte cu o surprinzătoare întârziere monograful. |ncercări au mai fost, după 2000, însă nu tocmai notabile.
|n cartea lui Doris Mironescu reţine atenţia, întâi de toate, o anumită strategie ce îi aduce alături pe Biograf şi pe Interpretul operei blecheriene, care îşi împrumută reciproc materialul/instrumentele de lucru şi spaţiul de joc. Biografia lui Blecher este astfel „construită“ prin apelul la scrierile literare ale autorului Inimilor cicatrizate. Şi invers: textul literar este discutat în relaţie cu principalele biografeme blecheriene. Viaţa autorului este reconstituită şi citită ca text; pentru ca în textul literar exegetul să identifice pulsaţia autentică a vieţii. Printr-un permanent du-te-vino, deci, între textul vieţii şi viaţa textulu,i Doris Mironescu pune la lucru un soi de nou biografism – formulă ambiţioasă (ca propunere teoretică implicită) care încearcă să concilieze ceea ce este dincoace cu ceea ce este „dincolo de literatură“, aducând în discuţie nu doar condiţia unei specii devalorizate la noi în ultimele trei decenii, biografia, dar şi necesitatea depăşirii unui imanentism textual fără orizont. „Biografia este muncă de interpretare, lectură împotriva curentului, încercare de descifrare a unei «logici narative» din spatele cutărui document, fie el literar sau nu“ – scrie Doris Mironescu. E de observat că lecturi metodologic asemănătoare ale dubletului viaţă-operă au întreprins în ultima vreme şi alţii; dau doar două exemple: George Ardeleanu, în N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (2009) şi Bogdan Popescu, în Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu (2010). Astfel încât ne putem întreba dacă nu cumva se conturează deja, cu acest nou biografism, o nouă direcţie în cercetarea istorico-literară actuală.
Traseul biografic al lui Blecher, despre care istoria literară nu consemnează prea multe detalii, este reconstituit de autorul volumului de faţă cu un talent cvasi-detectivistic. Trebuie spus însă (şi acesta nu este deloc un reproş, este o constatare!) că este vorba de o detectivistică de cabinet, nu de teren – umplând golurile de informaţie prin deducţie şi prin interpretarea puţinelor date disponibile, furnizate de diferitele documente deja arhivate de alţii, nicidecum prin investigaţii directe, „la faţa locului“. De exemplu, despre perioada şederii lui Blecher la Berck-sur-Mer sau despre studiile de Medicină începute de scriitor (la Paris sau la Rouen?!...) Doris Mironescu nu are date sigure. Pe baza unor mărturii – din volume de memorii, de interviuri sau de corespondenţă – el trage însă anumite concluzii. Iată: „Există (...) două referinţe biografice care arată că Blecher ar fi fost înscris ca student, de fapt, la vechiul Colegiu de Medicină din Rouen (...), şi nu la o universitate din Paris. Sandu Haimovici, într-o recenzie la Corp transparent publicată în revista Adam în iulie 1934, îşi aminteşte: «Cu M. Blecher, studentul în Medicină, am hoinărit odată, în noapte, prin străzile lăturalnice ale Rouenului, oraşul catolic». (...) Sandu Haimovici nici măcar nu îşi închipuie că oferă o informaţie relevantă biografic; mai degrabă evocă tinereţea sa şi a prietenului său (...). Coroborarea informaţiei de către Maria Ghiolu în cartea sa din 1970 este de asemenea bine intenţionată, deoarece în 1970 Blecher era ca şi absent atunci din preocupările istoricilor literari, iar biografia lui franceză era necunoscută“. (Rămâne, totuşi, de reflectat asupra unor asemenea amănunte şi, eventual, de verificat chiar la sursă – în arhive...)
Lecturile „parabiografice“ din memorialistica romanţată a Mariei Ghiolu (iubita secretă căreia Blecher îi dedică poemele din Corp transparent şi câteva proze) sau cele din amintirile pictoriţei Lucia Demetriade-Bălăcescu au semnificaţia unei căutări „în orb“ a biografiei blecheriene. Din ele Doris Mironescu desprinde, separând documentul verificabil de ficţionalizare, o suită de elemente relevante: aspecte biografice semnificative, lecturi formative sau chiar influenţe modelatoare. Contaminarea prozei autorului |ntâmplărilor... cu „arta naivă“ a Luciei Demetriade-Bălăcescu este una dintre multele speculaţii ingenioase ale acestui volum. Cum ingenioasă este, într-o altă ordine de idei, maniera cum se redesenează aici silueta copilului, adolescentului, mai apoi tânărului Blecher în atmosfera Romanului (oraşul natal al autorului acestei cărţi) – a cărui istorie este narată, cu multe detalii pitoreşti, într-un capitol întreg. Capitol ce-i prilejuieşte totodată lui Doris Mironescu şi nişte foarte sagace consideraţii despre raportul dintre centru şi periferie în interbelicul românesc, despre modul cum sunt metabolizate în provincia românească – mimetică, fără identitate distinctă – achiziţiile modernităţii. „Naraţiunea“ critică principală se ramifică, dezvoltând pe parcurs variate teme „secundare“; juxtapunându-se, acestea întregesc, precum piesele unui puzzle, un cadru de referinţă mai larg, absolut necesar înţelegerii traseului, biografic şi bibliografic în egală măsură, al lui M. Blecher.
Se cuvine apreciată exactitatea contextualizărilor – realizate nu pe spaţii ample şi nu cu exces de amănunte stufoase, ci cu abilitatea de a selecta esenţialul, de a schiţa tendinţele unei epoci sau ale unor grupări şi curente în doar câteva linii de forţă. Aşa, de pildă, discutarea lui Blecher din perspectiva afinităţilor cu tinerii scriitori ai anilor ’30, în relaţie cu, pe de o parte, obsesiile autenticiste şi „experienţialiste“ ale epocii şi, pe de alta, cu po(i)etica suprarealistă. Pe Blecher îl apropie de congenerii săi – notează Doris Mironescu – „neîncrederea“ faţă de genul scurt, pe care îl cultivă numai sporadic; dar şi „accentul pe trăire, pe experienţă“, comun şi „proiectului suprarealist iniţial“ pe care îl urmează împotriva imitatorilor din România. „Filozofia“ sau, altfel zis, forma gândirii lui Blecher, este perspicace devoalată prin lectura atentă a eseului despre Conceptul repetiţiei la Kierkegaard şi a altor texte ce abordează o serie de probleme legate de filozofie şi ştiinţă. Nucleul obsesional îl reprezintă, de fiecare dată, irealitatea, experienţa directă a unui dincolo care aruncă în aer toate categoriile stabile ale gândirii şi reprezentării.
Punctele de interes ale cărţii de faţă nu sunt deloc puţine. Unul dintre acestea: atenţia acordată unor texte îndeobşte neglijate de comentatorii lui Blecher: „aforismele“ de tinereţe, cu antimorala lor paradoxală, prozele scurte (de la tinereştile Buţu şi Jenică la mai elaboratele şi reprezentativele Don Jazz sau Ioniţă Cubiţă), teribilul reportaj de la Berck despre „oraşul damnaţilor“, eseistica şi, desigur, corespondenţa. Ba chiar şi eseurile şcolare, citite cu atenţie pentru a urmări mecanismele gândirii şi obsesiile viitorului scriitor.
Reţin atenţia nenumărate observaţii şi conexiuni. Aleg, la întâmplare, câteva, care-l pun în relaţie pe Blecher cu personaje notorii sau chiar cu autori trecuţi prin experienţe înrudite. El merge la Leysin, în Elveţia, „ca şi un alt «mare bolnav» al romanului românesc“, prinţul Maxenţiu din Concert din muzică de Bach (episodul va fi relatat în proiecţiile imaginare din „jurnalul de sanatoriu“ Vizuina luminată). |n 1961 Sylvia Plath „alegorizează“ în mod asemănător suferinţa bolnavilor de la Berck într-una dintre cele mai „terifiante“ scrieri ale sale. |n fine, experinţa de sanatoriu a lui Blecher e comparată cu aceea, mai puţin revelatoare literar, a prietenului său Pierre Minet.
Miniaturist, rafinat critic al detaliilor, „perpessician“ cu un stil mai sever şi mai acut, Doris Mironescu ţese din datele de istorie literară – lacunare uneori, dar credibil suplinite printr-o ficţiune critico-biografică inteligentă – o plasă în care prinde volumele scriitorului, evaluându-le cu exactitate şi scoţându-le la iveală identitatea fizionomică şi proiectul interior. Scrierile lui Blecher şi relaţiile lor cu literatura epocii sunt analizate pe fundalul unei naraţiuni biografice discontinue, însă dense, dinamice, expuse cu o pasiune rece a investigaţiei. Trebuie adăugat că, deşi probabil legat afectiv de scriitorul pe care îl monografiază (de n-ar fi decât „amănuntul“ biografic al copilăriei şi adolescenţei consumate în Romanul lui M. Blecher...), tânărul critic ocoleşte cu obstinaţie capcana apologiei mitizante. Versurile din placheta de debut Corp transparent nu sunt supralicitate, ci privite ca etapă intermediară, ca exerciţii de tatonare. Analizele dedicate romanelor nu modifică nici imaginea, nici cota lor valorică acreditată în ultimele decenii, cu |ntâmplări în irealitatea imediată şi Vizuina luminată în prim-plan. Doris Mironescu nu-şi propune să răstoarne prejudecăţi şi inerţii de receptare, ci să densifice, să completeze şi să detalieze cunoaşterea personalităţii blecheriene, în cadrul cărei biografia şi creaţia sunt, practic, indisociabile.
Doris Mironescu, Viaţa lui M. Blecher. |mpotriva biografiei, Editura Timpul, Iaşi, 2011, 202 p.
