Bucurestiul Cultural, nr. 112 - Poeme

Alan Brownjohn | 13.03.2012

Pe aceeași temă

31 decembrie 2009

Cobor în lumina ce se stinge
De pe masa pe care m-am urcat
Acum în ultimă zi a deceniului
Ca să pun un bec economic.
Dovadă a planului cuiva
De a-mi da puterea să fiu mai bun.
Să-mi joc rolul în acest fel mărunt.
Dar ştirile online dezvăluie
Oră de oră cum marii hoţi
Joacă în continuare un alt joc,
Cum ne poluează şi ne întunecă zilele.

Anii vacilor slabe s-au terminat
Ca suplimentele adăugate cu plăcere
La sticlele, cutiile, conservele goale
Din bunul Tomberon Verde al Cetăţeanului.
Istoricii media
Ne vor aduce aminte cum am trăit noi toţi.
Ce haine purta Celebritatea.
Cântăreţii pe care se cuvenea să-i admirăm,
Ce glorii au supravieţuit
Ce aplauze au fost nemeritate.
Dar noi ştim dinainte scorul.

Când lumina creşte, eu citesc
|n ziare groase despre războaiele
Care-s în toi, s-au întins, nu pot fi oprite,
Despre tratate ce consemnează nevoia
Negociatorilor puterii de a rămâne bogaţi.
|n ultimii zece ani foametea a cuprins
Zone dincolo de umanitate.
Măsurile pe care puteam să le luăm
Pentru a cultiva speranţa într-un câmp al înfrângerilor
Au fost ignorate, au fost cântecul înecat
Al lungilor marşuri pe străzi monitorizate.

Totuşi încerci, datoria este
Să recuperezi faptul repede pieritor
Din canavaua colorată care spune
„Nu-ţi trebuie decât lumea noastră vizuală
Noi îţi permitem să vezi dar nu să înveţi
Nu să gândeşti – mai ales nu să acţionezi.“
|ntr-o grafică ingenioasă, dansul
Morţii computerizate umple ecranele
Unde stăpâneşte limbajul regulilor de management,
|nvelit în mantre care-i ascund
Crimele ignoranţei.

Deşi scrisul meu e o biată mâzgăleală
Faţă de acum patru decenii,
Poate servi să ofere o surpriză
|n ultimele ore ale anului:
|n trenul oprit de zăpada anotimpului
La peronul Liniei de Centură, toţi ochii
S-au dezlipit de titlurile din tabloide, căzând
|n miezul acelui nicăieri şi multe mâini
S-au lipit de celulare, când s-a-ntâmplat asta:
Ceva s-a mişcat la picioarele noastre
Unde stăteam în tăcere mohorâtă – o pasăre.

Prin uşile deschise în aer liber
La Edgware Road unde oprisem
(Poate ca să descopere unde ne aflăm)
Făptura a intrat ţopăind şi a patrulat
Pe lângă genţile noastre după firimituri.
Apoi vocea a anunţat „Se închid uşile, trenul
Se pune în mişcare.“ Ea n-a avut decât
Aripile ei cenuşii de oraş ca să zboare afară
La înălţimea taliei, a speriat „Pasagerii“
Care aşteptau – şi s-a lăsat iar la pământ
Lângă o reclamă luminoasă.

|n acest exerciţiu de trei minute
Ea nu a venit ca simbol
Pentru scurtimea vieţii noastre.
Ci doar şi-a luat libertatea
Să renunţe la figurile noastre indiferente,
Ieşind atunci când s-a reluat mersul,
Ea n-a vrut să rămână, să fie
Dusă prin alte locuri
Unde dai click pe Democraţie
Şi afli că Libertatea e o lege strictă
iar Alegerea obligatorie.

Ştiind despre ce e vorba
Părea că părăseşte toată
Chestia asta a secolului
Douăşunu, cu teroarea lui şi îndoiala.
– Iar chemarea ei a însemnat ceva pentru noi.
O înţelepciune pe care ne-am putea-o însuşi
Din felul în care vede ea evenimentele:
Când relele de asemenea forţă vor
Să ne ia drept ţintă pentru scopurile lor,
Oare să nu formăm şi noi un stol
Şi să migrăm către bunul simţ?

S-au atins limitele raţiunii, unde
Afirmaţia n-a mai rămas
Decât în sloganurile de fotbal,
|n asaltul magazinelor de Anul Nou,
|n paradele cu steaguri pentru morţi?
A ajuns orice adevărată cauză afirmativă
Doar o ridicare din umeri, disperată?
|mi pare rău, dar mi-e teamă, s-a şi făcut întuneric,
Teamă că tot ce-i mai rău abia urmează;
Chiar dacă atât cel puţin mai putem
arăta
O neobişnuită scânteie afirmativă.


D-l Balustradă

Profesorul nostru de chimie, D-l Balustradă
(Nu-l chema aşa) avea un singur braţ.
|ntr-o după-amiază de iarnă, când eprubeta s-a făcut ţăndări
|n flacăra zgomotoasă a lămpii Bunsen
El a înlocuit-o de patru ori. La a cincea încercare
A reuşit suficient de bine încât să poată merge la tablă
Şi să scrie cu singura lui mână formula
Modestului succes.
    Câteodată
Urca scările foarte încet, noi făceam mai multă linişte
Decât de obicei, temându-ne de furia lui
Dac-ar fi auzit vreun zgomot când ajungea la colţ
Când se-apropia pe coridorul de la ultimul etaj şchiopătând,
Intra cu un răget în laboratorul care se mai întoarce
Şi acum în vis (de ce?)
    D-l Balustradă
Cred că nu putea suferi să ne predea „Hai odată, zi“
Era expresia lui când n-avea chef
Să ne înveţe nimic şi stătea pe scăunelul
Din spatele lămpii Bunsen, a chiuvetei, a robinetului,
|n faţa unei table goale, lumina pe ducă,
El citind Simenon, prima oară când auzeam
De scriitorul ăsta, am crezut că e chimist.
Cartea pe care-o ţinea în mână era Ancore pierdute.


O cerinţă

A apărut vocea care intona complimente:
„Ai dus – cum să spun – o viaţă generoasă,
ai fost plin de modestie, dăruitor şi puternic.

Vei fi răsplătit, în ciuda faptului
Că nu ai urmărit răsplata când te-ai purtat
|ntr-un mod atât de principial. Mai rămâne

De făcut un singur lucru. Să urmezi
Procedurile obişnuite, dă click te rog
Şi urmează linkurile, înregistrează – când se cere

Factura cu taxe şi cheltuieli.“


Gelozia lui

Ludbrooke nu practică gelozia. El
A perfecţionat-o, a deconstruit-o, a eliminat-o.
O toleranţă impersonală este cuvântul de ordine. Lasă-le
Să cocheteze cu cine vor, mie nu-mi pasă.
– Olimpian, la petrecerea deosebit de neplăcută
El o aşteaptă pe ultima să se întoarcă lângă el.
Dar ea nu se întoarce.
    El o caută şi o găseşte.
Ea se îndepărtează cu un zâmbet, de parcă nu l-a văzut.
Ea e scundă şi foarte frumoasă.
Ludbrooke este înalt dar nu-şi dă seama dacă
Ea se mai află în cameră. O mai fi în nenorocita de cameră?
Mai are hanoracul în cuierul gazdei, în hol?
– Nimic nu întrece gelozia când e să te simţi mai tânăr.


Pauza lui

Mereu prea stors ca să-şi mai aducă aminte ce-a împachetat,
Ce valiză a folosit, el stă la primirea de bagaje şi lasă
Obiectul respingător, ciudat să treacă pe lângă el
De trei ori până zice Fir-ar să fie – ăsta-i al meu!
|n sfârşit a văzut eticheta, este al lui.
Scrisul neinteligibil, dintr-o agenţie de voiaj
Care nu de mult a dat faliment:
Iar acum trebuie s-aştepte până se mai roteşte ăsta o dată
Venind singur de parcă bagajele din jur
S-ar fi dat în lături cu imaculată scârbă.
Noaptea aceea el a visat că toţi ceilalţi pasageri sunt
Femei tinere izbucnind în râs convulsiv, neplăcut
Când el se întinde să prindă acest simbol al lui însuşi.


Marechiare

De Tosty. Cel mai tâmpit cântec de dragoste şi pe
Radio Trei. Dar degetul mi se opreşte la un centimetru
De buton pentru că mi-am adus aminte ceva.
Mi-am adus aminte drumul zilnic spre şcoală
Pe la sfârşitul anilor 1950, cu un coleg

|n compartimentul de opt locuri, geamurile slinoase de smog,
Tapiţeria murdară, vederi de la mare, Elmers End,
Eden Park, West Wickham, Hayes. Tovarăşul meu,
Cinicul profesor de muzică, fredona tot timpul
Şi îngâna şi zâmbea şi se scuza

– Pregătirea lecţiei. Peisajul de periferie
Se modula peste ţinutul Macmillan
Dinăuntru în afară şi „ai putea să-i zici la ţară,
Pentru un metru, doi“, spunea el. Când vineri aveam
Seară cu Părinţii, el o săptămână-ntreagă,

După ce cântase la Glyndebourne şi era în formă
De prezentare ca un bun tenore robusto,
Exersa balada lui Tosti pentru Părinţi.
Introducerea brută, acrobaţia vocală plină de sentiment...
Ferestrele zăngăneau în curelele lor de piele.

Maidanul şi ruinele atelierului nelocuit vreodată.
Terenul de golf cu găuri în verdele pal.
Treceam pe lângă toate astea şi el repeta pentru Părinţi,
„dar cui îi pasă! Acu’ pe bune, Brownjohn, cui dracu’ îi pasă!“
Vorbea el, după moda timpului.

La Elmers End, dacă nu mă-nşel, vineri dimineaţa
Când „o nouă zi îşi desfăcea picioarele mizerabile
între care să ne risipim“, el a plecat
Şi „ca să nu-ţi distrug toată călătoria asta tâmpită“,
S-a dus în compartimentul de alături, care era gol.

– Dar m-am întors în prezent, degetul
mi-a rămas în aer
Am lăsat cântecul s-ajungă la încheierea aceea groaznică
Cincizeci de ani mai târziu, la radio: cred
Că-l mai aud şi acum cântând pe fondul roţilor încete
Care ne duceau la locul „ce nu ne merită“, cum zicea el,

Vocea de tenor pasional urlând, ascultată prin peretele
Pe care puneau, cum se obişnuia în aceste compartimente,
O oglindă, o mică oglindă limpede, să te piepteni
Ori să-ţi potriveşti faţa într-o formă
Cât mai potrivită pentru interviuri sau prietene

Ori ca să predai ortografia... în care mă văd azi
Cum eram la 26 de ani şi nu mai sunt;
Şi mă trezesc plângând din cauza celor două voci lunecătoare,
Jim Farr şi Tito Schipa, care-mi aduc aminte că asemenea
Peştilor lui Tosti, eu şi-acum „sorb aerul în căutarea iubirii“.

Cu excepţia poemului Marechiare, poeziile de faţă sunt din volumul Ludbrooke şi alţii (2010).

|n româneşte de Ioana Ieronim

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22