Bucurestiul Cultural, nr. 11/2007

ANGELO MITCHIEVICI

 

Trec tiganii, trec...

 

 

 

Ma aflam la unul dintre restaurantele garii la Bucuresti, asteptand un tren, calare pe un scaun inalt, cand au venit tiganii cu palarii negre ca niste corbi, cu mustatile de catran si pleostite pe buzele groase, caramizii, cu tigancile neastamparate, in fuste colorate. Mi-au cerut voie sa se aseze pe scaunele ramase libere si s-au asezat - nu era chip sa spui nu -, femeile lor au ramas respectuos in picioare. Si a urmat interogatoriul, caci ei nu puteau sta fara sa intre in vorba, si asa au aflat ca nu sunt casatorit, dar ca am "gagica" etc., pana cand m-au intrebat cu ce ma ocup. Aici m-am gasit in dificultate si am incercat sa evit sa spun ca predau literatura la Universitate, ca sa nu fiu nevoit sa explic ce fel de profesie este asta si am spus in schimb ca predau limba romana la studenti. "Pai cum, mi-a zis cel mai varstnic, pai ce, ei n-o stiu?" O clipa am ramas descumpanit. De ce sa predai cuiva o limba pe care o vorbeste, limba este materna, se invata vorbind, calatorind, cantand, iubind, facand comert etc. Calatorind. A ramas in ei ceva nomad care-l nelinisteste pe omul asezat...

 

Hasdeu construieste o istorie romantata unde tiganul Razvan apare ca un mare aparator al libertatilor si un patriot mai abitir decat orice roman verde. Tiganul Razvan este un erou romantic, innobilat prin ideal, pasional, cu o mandrie de corsican. Scriitorul roman descoperea demnitatea acolo unde ea era cel mai putin creditabila, o provocare in spirit romantic a locului comun. Ii avem apoi pe eroii lui Ion Budai-Deleanu, care a construit o admirabila mise en scène in spirit iluminist, cu tigani filozofarzi: Parpanghel, Goleman, Cucavel, Guladel etc. Se putea o mai mare ironie? Prin ea razbate spiritul ecumenic, tolerant al Luminilor...

 

Ne putem aminti de filmul Satra al lui Emil Loteanu, cu tiganca fara astampar, insolenta si tragica Rada, care-i face farmece de dragoste lui Luiku Zobar pentru a fi numai si numai al ei. Nu-l joaca Jean Constantin pe veselul Parpanghel, in toate imprejurarile, neserios, jovial, clovnesc, un las curajos cu stiinta vietii? Arghezi ii introduce in damnatele sale Flori de mucigai, scrise cu unghia pe tencuiala. Acolo tigancile respira senzualitatea otravita a florii de maidan care aprinde sangele si face sa straluceasca cutitul. In Craii de Curtea-Veche, cartea atat de stranie a lui Mateiu I. Caragiale, Pasadia se plange de altoirea cu sange tiganesc a stirpei domnesti, insa Pantazi, sage citoyen du vaste univers, vorbeste cu distinctie limba tiganeasca asa cum vorbeste si franceza, pastrand o amintire de neuitat primei iubiri, cu o tiganca. Darcleu al lui Ioan Grosan, umil gainar, este un minunat spuitor de povesti, in povestea lui razbate tristetea ancestrala a locurilor unde nu s-a intamplat nimic.

 

Cum am putea uita de magia tigancilor lui Mircea Eliade si de profesorul Gavrilescu care-si cauta acolo iubirea pierduta si palaria, care incurca ovreica, grecoaica, tot tiganci si ele? Tigancile stiu sa opreasca timpul, stiu sa citeasca povestea ineluctabila a esecului, vin de departe. Cat de departe? Din India? Din Egipt? Mai degraba din departarea povestii care ne poarta ca visul. Cartarescu scrie o istorie romantata, mistificata borgesian, de mare sensibilitate, cu melosul latin al sud-americanilor in care se tanguie tangoul lui Gardel. Zaraza este tiganca pe care o canta celebrul Cristian Vasile, un cantec de neuitat. Printre nenumaratele tablouri cu taranci ale lui Nicolae Grigorescu isi fac locul si tigancile. Pictorul expunea la Paris in 1868 tabloul Tiganca tanara si mai tarziu va picta Corturi tiganesti. Nicolae Vermont picteaza tiganci senzuale si le mai confunda cu tarancile, intitulandu-si acelasi tablou cand Tiganca, cand Taranca. Cecilia Cutescu-Storck le lasa sa-i umble dezbracate prin atelier, sa se familiarizeze cu locul, care le starneste, evident, curiozitatea, si, cand acestea uita de ele, le surprinde gesturile, atitudinile extatice. Octav Bancila picteaza Tiganca cu carti de joc si ne putem opri o clipa sa ne ghiceasca viitorul... In 1901, inainte ca starea sanatatii sa i se agraveze iar, ducand la o temporara paralizie care-i anticipeaza sfarsitul, Luchian realizeaza portretul admirabil al unei tiganci, Safta florareasa.

 

Sa ne imaginam ca toate acestea si multe altele ar disparea peste noapte sau ar fi transferate in patrimoniul altei culturi, unde le-am admira cu respectul cuvenit valorilor care nu ne apartin. Tiganii isi au un loc important in cultura romana; literatura, pictura, muzica i-au indragit, si acesta este spatiul privilegiat unde au loc intalnirile adevarate.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

Omul-pasare nu mai zboara azi

 

 

 

Cand in 2002 aparea Circul nostru va prezinta, Lucian Dan Teodorovici nu sparsese inca plafonul afirmarii. Si asta in ciuda faptului ca ii aparusera deja un roman, Cu putin timp inaintea sosirii extraterestrilor printre noi (1999), si doua volume de proza scurta: Lumea vazuta printr-o gaura de tigara marijuana (2000) si 96.00. Povestiri (2002). Dar, e stiut, nici editurile mici sau relativ mici din provincie, nici mediile electronice nu impun cu adevarat, si cu atat mai mult nu "consacra". Asa incat, odata cu volumul sus-pomenit, aparut sub sigla micutei colectii "Ego" a editurii Polirom, cariera prozatorului s-a impartit in doua: "inainte" si "dupa" Circul... Beneficiar al unui important succes de critica, afirmat drept revelatie a grupului alternativ iesean, autorul s-a relansat ca prozator redimensionindu-se, totodata, ca manager: redactor-sef la Polirom intre 2002 si 2006, Teodorovici a devenit artizanul si coordonatorul celei mai dinamice colectii de proza tanara din perioada postdecembrista. O colectie-brand pe care a tinut s-o ilustreze din start si printr-un volum - Atunci i-am ars doua palme - unde povestirilor cu incizii grotesti "de tranzitie" li se adauga o sectiune ego-fictionala retrasa in extremis din Cartea roz a comunismului. Extensia profesionista multinivel s-a tradus, de atunci, printr-un nou volum electronic (Audienta 0, 2003), prin adaptarea pentru televiziune a Circul..., prin doua scurtmetraje bine primite si prin co-scenarizarea serialului de satira politica Animat Planet de la Antena 1 (impreuna cu Florin Lazarescu si Grupul Divertis - iesean "la baza", dupa cum se stie!), prin reincarcarea si rescrierea romanului de debut (2005), in fine - prin atacarea redutei editoriale franceze, alaturi de Dan Lungu si Florin Lazarescu, printr-un volum de povestiri "in trei", tradus deja la Paris (Pas question de Dracula). Individualitate creatoare certa, strateg editorial si om de echipa, meserias abil si talentat indiferent de suportul textual pe care se exercita, organizator serios cu tinta multipla, Lucian Dan Teodorovici se anunta a fi, de pe-acum, un soi de Dorinel Munteanu al noii proze românesti.

 

Proaspat recuperat/reeditat in Colectia "Ego.Proza" dupa ce a fost adaptat ca lungmetraj de televiziune, romanul din 2002 i-a imprumtat titlul si unei rubrici de comentariu politic pe care Teodorovici o tine, de trei ani incoace, la Suplimentul de cultura. As spune chiar mai mult: formula a devenit, in timp, un soi de logo al scriitorului. Un "circ" politic, social, existential s.a.m.d. ca metafora a vietii in lumea contemporana.

 

Volum-pivot, Circul nostru va prezinta rastoarna obsesii la moda in vremea existentialismului francez pe coordonatele unui "carnavalesc" de extractie autohtona, postdecembrista, fara localizari precise si cu discrete condimente din meniul prozei central-europene. Nu e cazul sa ne grabim a-l plasa in linia "neocaragialismului" optzecist si postoptzecist. E altceva. Naratiunea incepe abrupt, cu descrierea "pozitiei de zbor" pe care naratorul - un virtual sinucigas - o ia, in fiecare dimineata, cocotat pe balconul apartamentului sau de bloc. Propozitia explicativa a gestului sau mai bine zis a intentiei ("Ca intotdeauna, si astazi vreau sa ma sinucid") este formidabila - si reprezentativa. Antierou solitar si loser in deriva, penibil adesea, chinuit de obsesii sexuale, dar incapabil sa stabileasca o relatie oarecare, fie si cu o prostituata, acesta asteapta in van, zi de zi, "impulsul" interior pentru a se arunca-n gol: un ritual comic. In centrul romanului se afla, asadar, o problema "cardinala". Nu avem insa de-a face cu cazuistica filozofica grava a liniei existentialiste Camus-Ionesco-Beckett, ci cu o tragicomedie grotesca a existentei puse in unda pe linia Gogol-Hrabal. Indiferent ce grozavii ar relata prin intermediul naratorului sau, autorul nu recurge la sondaje "abisale" in registru patetic, ci la registrul burlesc, amuzant si detasat, fara a esua in usuratate: perspectiva ridicol-metafizica confera textului relieful unei lumi fictionale plauzibile, desi caricaturale, iar stilul alb, direct si precis ii da naturaletea necesara. Conceput sub forma unei confesiuni derulate pe durata a trei zile, dinamic si captivant pana la sfarsit ca un film bun, romanul recurge dezinvolt la dialoguri si aparté-uri, evitand explorarile alambicate ale interioritatii psihologice. Nu inseamna ca reflectiile "despre lume si viata" lipsesc - dimpotriva. Numai ca ele sunt tratate lejer, la scara comica sau - in termenii lui Italo Calvino - cosmicomica. Amanunt semnificativ: niciunul dintre personajele cartii nu are identitate onomastica (sau, mai bine zis, nu i-o cunoastem)... Reminiscenta care da titlul vine din copilaria naratorului (al carui savuros "roman de familie" are un singur defect: e prea scurt), mai precis, dintr-un banc despre un circ spus de tatal sau: "MARE ATRACTIE!/CIRCUL NOSTRU VA PREZINTA UN CAZ UNIC:/OMUL PASARE!/O ZI ZBOARA, O ZI NU ZBOARA./AZI NU ZBOARA". "Poanta" va fi inteleasa insa tarziu, prea tarziu: abia la maturitate... Nota bene, viata insasi e parodiata in romanul lui Teodorovici. Nu doar naratorul-personaj are "vocatie" suicidara, ci mai toti cei de care destinul il apropie, batjocoritor. Ajuns intr-o gara, in cautarea disperata a unei prostituate cu care sa-si "rezolve problema", el il salveaza de la moarte pe un tanar "cu camasa portocalie", spanzurat ingenios de doua sine lipite pe exteriorul locomotivei in care locuieste... Transportandu-l la medic, "salvatorul" afla insa ca spanzuratul ii seamana, recurgand frecvent la acest gest pregatit in asteptarea unei posibile salvari. Drept urmare, de voie-de nevoie, cei doi devin prieteni nedespartiti, un tandem de clovni in genul Pat si Patachon, Mercier si Camier etc., ajungand in cele din urma sa sfideze, impreuna, moartea, razand - fiecare in legea lui - ca prostii. Un alt amic, maniac al sinuciderii indelung pregatite, se dovedeste la fel de original: absolvent nu tocmai cucernic de Teologie, el incearca la inceput sa se sinucida prin contractarea unei boli incurabile, facand sex fara prezervativ cu cele mai josnice prostituate, apoi - procopsit doar cu blenoragii si altele asemenea - isi concentreaza eforturile in vederea unei sinucideri cu whisky, muncind over time la o firma pentru strangerea sumei necesare. Dar, cand reuseste sa-si procure cei zece litri (obligatoriu zece!), ii varsa in urma unei incaierari cu prietenii... Un altul intentioneaza sa spanzure intr-o padure un sac de caini vagabonzi, prinsi cu latul, si sa se spanzure alaturi de ei. De ce? Ca sa se spuna "a avut o viata si o moarte de caine"... Dupa cum se vede, acesti veleitari nu se pot omori decat respectand "conventia" artistica, iar cand rateaza - transformand tragicul in penibil de banc - isi gasesc alibiuri "rationale". Demitizarea sinuciderii merge mana in mana cu demitizarea salvarii insesi: cea a tanarului din locomotiva, cea a unei epileptice cazute in biserica si pe care preotul o considera "indemonita", refuzandu-i primul ajutor, dar si cea a naratorului insusi, salvat de la masturbare si abstinenta intr-un mod demn de gagurile cu Mr. Bean... La fel stau lucrurile si in cazul crimei, neinsotite de pedeapsa si fara multe remuscari: intr-o incaierare, "prietenul" sau loveste cu scaunul in cap o prostituata si, pana sa afle (pe cai ocolite, aiuritoare) ca a murit, se ascunde in apartamentul "salvatorului" sau, asteptand in van descinderea politiei si provocand involuntar dezastre. De fapt, totul se petrece aici involuntar, din greseala. Si - peste toate - fundalul unei lumi abrutizate, sarite de pe fix, (auto)distructive, cu vecini maniaci sau senili, cu vecine singure, chinuite de nevoi afective dupa menopauza, cu oameni ai strazii, golani si prostituate fara nici un Dumnezeu... Da, e multa tristete in aceasta comedie sinistra, dar ea e - ca sa spun asa - implicita: orice eventuala judecata morala ii revine exclusiv cititorului, printre hohote de ras cand sanatos, cand bolnav...

 

Intr-un asemenea univers, omul-pasare nu are cum sa zboare. Asa cum cainele care latra nu musca, sinucigasii care isi regizeaza la nesfarsit, prin ritualuri grotesti, sinuciderea (nu poti sa nu te gandesti la Un spectacol ratat, de Daniil Harms...) se dovedesc a fi niste ratati, niste impostori fara capatai. Pentru ei, autoimolarea e un gest artistic, "act gratuit", dar nu reuseste sa fie decat sportul extrem, leac de plictiseala, al unor oameni prea meschini ca sa-l puna in practica. Singurul personaj care nu rateaza gestul - reusindu-l din prima, spontan, tocmai pentru ca-l ia in serios! - este fosta vecina si amanta caritabila a naratorului: aruncata, fara remuscari, in strada de catre ex-partener, dupa ce pierduse totul intorcandu-se la el, tratata ca un obiect uzat si agasant, femeia se arunca intr-un lac dupa ce (atentie!) ii fura buletinul de identitate "vinovatului", acuzat pe nedrept de homosexualitate si devenit fara voie cauza a mortii sale... Un vinovat fara voie, unealta iresponsabila a sortii, in plus cat se poate de nerecunoscator: caci, surprinzandu-l accidental in timp ce se masturba gol, singur in camera, cu o revista porno in fata, vaduva ajunsa la menopauza il "salvase", candva, de abstinenta oferindu-i, dupa puteri, o existenta domestica de cuplu. Sinuciderea ei sparge aceasta comedie sinistra a simulacrelor, conferindu-i autenticitate tragica. Avem aici o posibila morala a fabulei: spre deosebire de generoasa vecina, nici naratorul, nici tanarul cu camasa portocalie, nici ex-teologul amator de senzatii tari nu iubesc realmente. Ei se indragostesc pur si simplu de ideea unei sinucideri-spectacol, inscenate si extravagante. "Arta" lor pentru arta e inautentica, penibila in aberatia ei fara sens.

 

Lucian Dan Teodorovici exceleaza in surprinderea automatismelor existentei alienate. El nu scrie nici "autofictiune" (desi in centrul romanului se afla biografia unui narator la persoana I), nici proza "mizerabilista" (desi gesturile personajelor sunt, de multe ori, sordide), ci construieste clasic, tacticos, cu umorul negru pince sans rire al unui papusar metafizic, exploatand la maximum comicul de situatii. Romanul nu exhiba fite artiste, experimentaliste sau metafictionale, nu e nici populist-comercial, nici adresat exclusiv unui public "avizat" sau, mai rau, "de specialisti". Poate fi citit cu placere de orice iubitor al prozei "suta la suta", chiar daca simplitatea/claritatea sa narativa e doldora de semnificatii trecute prin filtrele (post)modernitatii.

 

Ceea ce i s-ar putea reprosa Circului... nu priveste, propriu-zis, ceea ce este, ci mai degraba ce ar fi putut sa fie. Anumite fire narative, abandonate dupa ce tocmai fusesera deschise cu succes (cum ar fi, de exemplu, relatia incipienta dintre narator si administratora cincuagenara, dar inca atractiva a blocului), meritau urmarite mai pe larg. Am senzatia ca Teodorovici s-a cam grabit sa inchida intrigile secundare pentru a o urma, pana la capat, pe cea principala. Drept urmare, ceea ce se castiga la final in ordinea simplificarii/esentializarii epice se pierde pe parcurs in ordinea spectaculozitatii complexe cu care romanul ne rasfatase, altminteri, in primele doua treimi ale cartii. Chiar si asa, Circul nostru va prezinta e un roman mai mult decat notabil, unul dintre titlurile de referinta ale noului val. O imagine memorabila a unei lumi in care gesturile grave, extreme, esueaza in derizoriul jalnic al unui "balci al desertaciunilor".

 

 

 

Lucian Dan Teodorovici: Circul nostru va prezinta, editia a II-a revazuta, Editura Polirom, Colectia "Ego.Proza", 2007, 216 pp.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

Festivalul National de Teatru, la final

 

 

 

Si a mai trecut un Festival, al treilea sub directia artistica a Marinei Constantinescu, ultimul zice ea, penultimul zicea ministrul Culturii la deschidere, asociind guvernarii sale aceasta realizare. Ce-i drept, pe buna fapta, daca e sa ne gandim la generozitatea ofertei financiare (au mai pus bani si Primaria Capitalei, si UNITER) care a permis "dezlantuirea" din programul actualei editii, imposibil de cuprins, dar posibil de accesat punctual de toti cei interesati. O observatie de bun-simt ne spune ca, de fiecare data cand suntem in fata unui asemenea maraton, proba de rezistenta e mai importanta decat sprintul. Abundenta titlurilor de pe afis ar fi deci cheia succesului actualei editii. Nu se poate, pe de alta parte, ca din atatea spectacole, intalniri, conferinte, ateliere, evocari sa nu-ti mearga ceva la suflet si altceva la cap. O strategie care mai are si avantajul de a-i multumi pe cat mai multi artisti veniti, cu mic cu mare, din mai toate teatrele tarii, onorati si financiar ca participanti. Poate ca onoarea ar fi fost si mai mare daca ar fi fost alesi pe spranceana, dar clasamentul a fost, cum se vede, transferat in gradina suporterilor, care au mai obosit si ei spre final. Una peste alta, e bine ca teatromanii au avut ce rontai la zile negre, cand Romania avea cu totul alte probleme in Europa, incercand in fel si chip sa-si spele imaginea. Daca acest festivalul national si international a contribuit la acest lucru ar fi bine, desi senzatia e ca a functionat paralel cu o realitate care ne cam privea pe toti.

 

Deschiderea internationala a tintit si spre o pozitionare corecta a teatrului romanesc pe harta lumii, avand in vedere cele cateva nume de notorietate aduse la Bucuresti.

 

 

 

Ratingul de Festival

 

 

 

Daca ar fi sa ne gandim la o posibila apreciere de natura sa atraga calificative de rating pentru miscarea teatrala actuala din Romania, in comparatie cu alte fenomene similare de aiurea, n-am putea-o face invocand aceeasi masura. Pentru ca nu avem nici aceleasi tinte (sau nu ar trebui sa avem), nici aceeasi traditie si nici acelasi potential. In cazul teatrului, ca si in cazul altor arte, probabil, alinierea e primejdioasa, afectand, la rigoare, originalitatea si vocea specifica a mesajului unei arte care prin natura ei nu e nici elitista, nici de nisa. Un anumit snobism este insa inevitabil in cazul unei manifestari de tip festivalier, chiar cand nu-si propune explicit sa infatiseze ce e la moda in teatrul lumii sau care sunt, nu-i asa, noile tendinte. Si stam bine la acest capitol, in ton cu strainatatea de unde ne vin pe toate caile rumori si umori derutante ale unor incercari de iesire din impas, la nici un deceniu de la ceea ce teatrologul Marina Davidova numea atat de exact "sfarsitul unei epoci teatrale". Ce va fi urmatorul veac in acest domeniu nu e inca prea clar, teatrul actual fiind, cum se exprima de asta data un cunoscut regizor roman, o colectie de ciudatenii. Si totusi, suntem obligati la o decantare.

 

O tendinta vizibila si in acest festival, in trena unui fenomen ceva mai vechi in Europa, ar fi teatrul-dans, cum il practica performant la noi coregrafii de la Centrul National al Dansului din Bucuresti (dar asta e cam treaba lor) sau oameni de teatru ca Mihai Maniutiu, in tandem cu Vava Stefanescu, ca Alexandru Dabija si Razvan Mazilu ori Fatma Mohamed si Florin Vidamski, la Sfantu Gheorghe, intr-un spectacol onest ca Insula. Si de pe alte meridiane ne-au sosit experientele cele mai "cool", vezi Filozofii lui Josef Nadj, care i-a contrariat pe unii si i-a extaziat pe altii printr-o laborioasa cautare a unui limbaj nou, demn de metafizica rece a subiectului.

 

Si "efortul" celor care apeleaza la tehnologiile moderne multimedia de a spulbera misterul din teatru e tot mai prezent, aceasta fiind o alta obsesie a teatrului contemporan la care ne-am aliniat, slava Domnului! Proiectiile, ecranele concureaza imaginile live, sufocand respiratia actorului chiar cand ea gafaie din difuzoare.

 

Treptat, e spulberat si cuvantul de pe scena, aici functionand si o tendinta pragmatica, fiindca e mai usor sa calatoresti cu un spectacol nonverbal, decat sa te preocupi sa-i asiguri subtitrarea. Sunt si unii care rezista acestei tentatii si ne-am bucurat sa-i aplaudam pe aceia care mai practica, in pofida modei, teatrul cu vorbe.

 

Ar mai fi de semnalat si tematica noii dramaturgii, a tinerilor, care exceleaza prin violenta verbala, obsesii sexuale si alte idei fixe din cotidianul cel mai sordid. Din pacate, ceea ce ar fi putut sa fie un semnal de alarma din directia scenei s-a transformat prin supralicitare in cliseu periculos, daca luam in calcul jubilatia stupefianta a unui public infantil, ce se simte partas la un asa-zis curaj al adevarului.

 

 

 

Coroana lui Manea

 

 

 

Una dintre diminetile "vorbite" de la Teatrul Act, unde s-au consumat intalnirile cu teoria si teoreticienii, cu cartile de teatru si creatorii de scoala, a fost dedicata regizorului Aureliu Manea. El i-a urmat lui Vlad Mugur si Radu Penciulescu, omagiati in anii trecuti in Festivalul National de Teatru, fiind din aceeasi familie spirituala cu aceia care, intr-un fel, i-au fost maestri. Cazul lui Manea e insa unul special, unic, prin nebunia geniului sau. Ceea ce s-a petrecut la evocarea amintita a intarit aceasta impresie si l-a transformat definitiv pe Manea in legenda. Una dintre cele mai frumoase ale teatrului romanesc. Din imaginile recent filmate de sora sa la Galda, sanatoriul unde se afla acum, ca si din documentarele lui Gheorghe Preda si Catalin Stefanescu, Manea ne-a suras aureolat tragic. Si ploiestenii au adunat pe pelicula amintiri din vremea in care, atasat acestei trupe, celebrul regizor a creat aici spectacole de neuitat. Printre ele, acel Macbeth innotand in zapada, pe care ni l-a daruit un poet al scenei, un "regizor al noptii", cum l-a numit George Banu, bantuit de fantasme, de viziuni onirice tulburatoare. Dar cel mai emotionant lucru s-a petrecut cand acelasi George Banu, colegul si prietenul lui Manea din studentie, a scos din geanta lui de la Paris o coroana veche din tabla, confectionata de bunicul lui Manea acum 40 de ani, pentru un rege la care nepotul lui de la IATC visa de pe atunci. Trecut acum in patrimoniul familiei, acest insemn regal pecetluieste parca viata artistului, traita mai mult in inchipuire, cand a lucrat sau doar si-a imaginat spectacolele sale. Ca si fantoma femeii moarte din Rosmersholm, pe care multi dintre noi n-o pot uita, coroana lui Macbeth ne-a adus aproape ceva din acele vise naufragiate in spaima de viata care l-a imbolnavit pe artist. Trauma lui Manea, insa, a fost o sansa pentru teatru.

 

 

 

Despre fenomene

 

 

 

Cand s-a gandit sa dedice module speciale unor fenomene ca Teatrul Act si Teatrul Masca, directoarea festivalului a tinut sa evidentieze originalitatea unor demersuri manageriale, ca si punerea lor in practica: Actul lui Marcel Iures, singurul teatru particular din Bucuresti care a supravietuit concurentei, pus la dispozitie cu generozitate proiectelor private, si Masca lui Mihai Malaimare, dedicat unui gen pe cale de disparitie, arta mimului. Cine a dorit s-a putut convinge la fata locului urmarind productiile programate din belsug la aceste teatre. Dar fenomen poate fi considerat si teatrul de limba maghiara din Romania, cu rigoarea lui, cu seriozitatea scolii de actorie, cu climatul de creatie civilizat, demn de toata invidia, si animatori ca Tompa si Bocsárdi. Fara sa fie numit, el s-a distins si impus. Tot fenomen e si teatrul tanar, asa cum il intelege si practica Radu Afrim, Vlad Massaci, Gianina Carbunariu, Radu Apostol, Radu Nica, Felix Alexa, Claudiu Goga, varfurile unei generatii care si-a facut loc in prim-planul vietii teatrale prin radicalizarea discursului, printr-un limbaj ostil oricaror traditii. Mi-ar fi placut sa putem vorbi in festival despre acest nou val, despre valoarea si perspectivele acestui teatru al proximitatii. Ar fi fost poate si util pentru a marca intr-un context national si international participarea acestor tineri la configurarea unei noi avangarde in teatrul contemporan.

 

Fenomen poate fi si modul in care, regandindu-i pe clasici, regizori de notorietatea unui Purcarete, Victor Ioan Frunza, Tompa Gábor, Mihai Maniutiu, Bocsardi László, Horatiu Malaele asigura teatrului orizontul spiritual de la nivelul caruia aceasta arta a devenit culta. Si asta e o tema de subliniat.

 

 

 

... si evenimente

 

 

 

Daca Faust, in regia lui Silviu Purcarete, jucat la Sibiu, a fost evenimentul european al festivalului, Nora, in regia lui Thomas Ostermeier, a fost surpriza absoluta. Poti sa fii sau nu de acord cu ideea regizorului de a o aduce pe eroina ibseniana printre noi in viziune sado-maso, exploatata erotic si provocata la crima in final, dar spectacolul e impecabil. Stapan pe mijloacele unui teatru modern de esenta clasica, Ostermeier conduce cu mana de maestru demonstratia in limitele ipotezei de lucru pe care si-a propus-o. Opereaza taieturi in text, schimba ponderea si atitudinea personajelor, ba chiar si esenta unora, totul insa intr-o constructie spectaculara fara cusur. Helmer e un om de afaceri pragmatic, care priveste totul, chiar si nevasta, prin prisma consumului, doctorul Rank, un debusolat depresiv, iar Krogstadt, un santajist marunt. Decorul se misca pe turnanta, unghiurile se modifica, problema ramane insa aceeasi si e dusa pana la ultimele consecinte. M-am gandit de ce sa fi apelat regizorul german atat de apreciat la piesa lui Ibsen pentru a trata aceasta tema a femeii, a cuplului, cand e plina dramaturgia actuala de texte cu acest subiect. Poate ca explicatia am gasit-o vizionand si celalalt spectacol, Concert la cerere, de Franz Xaver Kroetz, unde aceeasi admirabila interpreta - Anne Tismer - ne arata o femeie infranta, terorizata de singuratate, in pragul sinuciderii. Cu alte cuvinte, la ce ar fi buna libertatea atat de visata a femeii pentru care Ibsen a facut din Nora un simbol? Puse alaturi, cele doua spectacole chiar asta spun.

 

 

 

 

 

ALEX GOLDIS

 

O avangarda bovarica

 

 

 

Debutul lui Paul Cernat in volum propriu era asteptat de ceva vreme, intrucat criticul s-a impus drept unul dintre cei mai credibili comentatori ai literaturii romane actuale. Dincolo de echilibru, onestitate sau o anumita discretie in afisarea personalitatii in text - ingrediente clasice ale unei critici profesioniste -, calitatea principala a lui Cernat mi se pare capacitatea de a vedea faptul literar de la altitudine. Experimentat ideolog al literaturii (chiar daca nu teoretician), Paul Cernat poate sa introduca, cu o dexteritate de invidiat, orice text literar nou intr-o formula sau intr-o eticheta adecvata. Daca, printr-o expresie plastica din recentul volum Avangarda romaneasca si complexul periferiei, Perpessicius devenea exponentul unei exemplare miopii critice, in cazul lui Paul Cernat insusi, lucrurile stau exact pe dos: afectat de un "prezbitism" cronic, criticul literar vede mult mai bine de la departare decat de la apropiere. Interesat de tipologizare sau de genul proxim mai degraba decat de individual sau de diferenta specifica, Paul Cernat formuleaza, in cronicile sale, catalogari cat se poate de exacte, lasand la o parte mult mai riscantele substraturi baroce sau subtilitatile gongorice ale operelor. De aceea, desi i se poate imputa o anumita ocultare a ambiguitatilor textului, Cernat nu rateaza, in schimb, niciodata, problematicile majore ale fenomenului literar. Fidel unei pragmatici a interpretarii si nu teoretizarilor goale, criticul are inteligenta de a specula asupra faptelor vizibile cu ochiul liber, construind temeinic si sigur.

 

Daca pana acum Paul Cernat suferea de un "complex al debuturilor colective", fiind co-autorul unei serii de volume care-l consacrau ca memorialist (O lume disparuta, 2004), comentator al culturii proletcultiste romanesti (Explorari in comunismul romanesc, 2004-2005) sau ca romancier (Razboiul fluturilor, 2005), autorul surprinde, anul acesta, printr-un spectaculos... debut dublu, cu doua sinteze substantiale. In timp ce prima, asa cum o arata si titlul (Contimporanul - istoria unei reviste de avangarda), este o monografie exhaustiva a importantei publicatii interbelice, in schimb, Avangarda romaneasca si complexul periferiei. Primul val, un tom impresionant de peste 400 de pagini in format mare, reia problema pe coordonate mai largi.

 

In primul rand, n-ar trebui sa-l credeti pe cuvant pe autor cand afirma ca nu urmareste o revizuire a imaginii avangardei romanesti, intrucat, fata de cercetatorii clasici de la noi, modul de privire si de abordare a fenomenului e radical diferit. Si daca, in critica literara, la fel ca in teatru sau in film, regia sau montajul pot redimensiona intreaga reprezentatie, atunci Paul Cernat orchestreaza o perspectiva nou-nouta asupra avangardei... Polemizand cu literaturocentrismul, Cernat este primul care studiaza, in cheie deconstructionista, fenomenul avangardist romanesc ca strategie ideologica si ca sistem de autolegitimare a diferitelor grupari culturale. Datorita criteriului "prioritatii", inscris in insasi ideea de avangarda, miscarea de la inceputul secolului a creat o manie si un complex al adamismului fata de care putini au reusit sa ia o distanta profilactica. Nu e de mirare, asadar, ca (nu numai la noi!) avangarda a devenit una dintre miscarile artistice cele mai sensibile la probleme identitare. Cartea proiectata complex a lui Paul Cernat demonstreaza, atat pe orizontala, prin studiile extrem de detaliate despre publicatiile "primului val", cat si pe verticala - prin radiografia mitului cultural urmuzian - ca "avangarda romaneasca" este un ghem de discursuri culturale si politice variate, a caror miza e in continua miscare.

 

Pentru a reconstrui o imagine cat mai "realista" a primului avangardism romanesc, Cernat pare sa nu oculteze nimic, de la sinteze critice pana la memorii, albume de arta, reflectari in literatura epocii sau simple notite redactionale. Adept al democratiei referintelor, istoricul literar considera ca orice piesa, oricat de nesemnificativa, poate fi utila in construirea acestui imens mozaic: nu numai marturiile personajelor principale, ci si ale celor secundare (Marcel Iancu este repus in drepturi ca "argint viu" al Contimporanului, Alexandru Bogdan-Pitesti e recuperat ca "animator" si patron al preavangardismului romanesc), nu numai mostrele textuale, ci si cele imagistice, nu numai critica academica, ci si barfa sau speculatia memorialistica. Sub privirea detectivistica a lui Paul Cernat, care reciteste si inventariaza, nu fara un impuls demonstrativ, totul, imaginea avangardei primului val se desprinde foarte clar: mai degraba decat o miscare matura, de sine statatoare, ea e un simulacru. N-am avut o avangarda serioasa, spune printre randuri, Paul Cernat, dar am avut, in schimb, un efervescent bovarism al avangardei, nu mai putin interesant. Si aici, istoricul literar se dovedeste a fi un prestidigitator perfect, intrucat, in loc sa focalizeze, asa cum au facut-o predecesorii sai, asupra programelor autohtone, el pune reflectorul mai ales pe ecourile curentelor avangardiste in publicatiile noastre si, invers, pe reprezentarile strainilor, cate sunt, asupra fenomenului romanesc. Prin urmare, Avangarda romaneasca si complexul periferiei ofera dosare complete ale receptarii futuriste sau dadaiste, inventariind toate obstacolele si neintelegerile pe care le intampina la noi din partea celor mai "inaintati" oameni ai epocii. Simptomatica, in acest sens, e mai ales pozitia lui Vinea, privit de Cernat intr-o simetrie intoarsa cu parintele dadaismului, ca un Tzara ratat, abandonat la periferie (si care sufera de pe urma acestui complex): "Vinea ramane un «postsimbolist» prins intre doua lumi, intre estetismul fin de siècle de care nu se poate desprinde cu totul si tentatia extrem novatoare a cosmopolitismului avangardist (la ale carui manifestari «superficiale» nu poate adera)". Poemul din scrisoarea lui Vinea catre prietenul devenit, peste noapte, dadaist-sef, "pare a transmite mai degraba distanta sufleteasca a autorului fata de entuziasmul prietenilor sai de departe, golul metafizic din spatele decorului modern, «colorat» al unei gari de provincie - provincia romaneasca de care Tzara tocmai se rupsese; pentru Vinea, insa, «trenul» Dada trecuse, lasand in urma lui melancolia celui incapabil sa emigreze altundeva decat in fantezie" (pp. 123-124). De altfel, Paul Cernat masoara la tot pasul distantele care despart miscarea romaneasca de un avangardism pur si dur, inventariind inconsecventele si paradoxurile culturale ale acesteia. Caci Contimporanul, oficiosul nostru "revolutionar", departe de a avea o politica radicala sau coerenta - reflecta, in schimb, un program eclectic, in care mutatiile si "mutantii" ideologicii fac, de fapt, regula jocului: apropierea pasagera de mesianismul traditionalist al lui Goga creeaza, de pilda, specimene hibride precum "ortodoxistul futurist" Sandu Tudor... Pornit de pe pozitiile stangii, Contimporanul din anii 20 se dovedeste a fi, tocmai din cauza "impuritatii" sale ideologice, si un creuzet, ignorat pana acum, al generatiei interbelice spiritualiste. Paul Cernat are dreptate sa observe ca Nae Ionescu & co. mostenesc ceva din atitudinea razboinica, aventurista si energetista a... futuristilor.

 

Cu siguranta ca cele mai bune capitole ale cartii sunt, insa, analizele de critica criticii, care-i permit istoricului literar sa demonteze cele mai statornice clisee cu privire la avangardismul romanesc, un fenomen "neinteles" in epoca nu numai de detractorii sai, ci - demonstreaza Cernat - chiar de sustinatorii cei mai ferventi. Simptomatic e, in acest sens, cazul lui Perpessicius, cel mai popular critic al "contimporanilor", care taxeaza, totusi, ca abatere de la un organicism de sorginte clasica, tocmai potentialul novator al textelor avangardiste: "Rezervele lui Perpessicius nu privesc insa imagismul, «miragiile» visului sau cele ale subconstientului, ci doar caracterul lor «violent», «necontrolat», «dezlantuit»; de fiecare data, criticul recomanda valorificarea «cu moderatie» a experientelor artistice extreme; o atitudine prudenta, comuna intregii noastre critici moderniste: inovatia radicala si revolta anticanonica sunt acceptate doar in masura in care ele se lasa integrate in metabolismul «traditiei», iar autorii comentati evolueaza catre «cumintire» si organicitate" (p. 318). Si mai concludent cu privire la misreading-urile avangardismului romanesc este, insa, capitolul despre Urmuz, excelenta radiografie a unui mit cultural, adevarata "carte in carte", dupa cum se exprima autorul insusi. In treacat fie spus, metoda deconstructionista, care sa demaste bataliile ideologice din spatele unui fenomen literar, a mai fost aplicata la noi de Ioana Bot, in Eminescu - poet national. Cu Urmuz, argumenteaza Paul Cernat, lucrurile nu sunt deloc mai simple. Inramandu-si discursul intr-o naratiune ironica, istoricul literar observa ca scenariul mitologizarii fabuloase a lui Urmuz "contine aproape toate elementele religioase necesare unui cult", de la misterul existential, pana la "botezatori" (Tudor Arghezi), "apostoli" avangardisti (Ion Vinea, Marcel Iancu, Geo Bogza etc) sau "coincidente revelatoare". Traseul lui Urmuz se complica exponential, devenind exemplar pentru imensul aparat de complexe pe care il creeaza avangarda romaneasca. Caci, de la precursorul absolut al modernitatii europene, produs de lux al exportului romanesc care compensa frustrarile periferice ale lui Vinea & Co., Urmuz se metamorfozeaza intr-o piesa esentiala a protocronismului marxist, "umanist" si "nationalist" din anii 70-80, dar si in antemergator al onirismului estetic sau al textualismului optzecist. Motor al culturii oficiale, dar si al contraculturii (ma rog, cata a fost), buba inflamata a complexelor identitare romanesti, metonimie a aspiratiilor "integraliste" a avangardei, dar si punere exemplara in abis a istoricizarii fenomenului, Urmuz este, intr-adevar, un caz literar, pornind de la care Paul Cernat poate privi in multe directii. Nu fara exagerari, insa, caci, luat de curentul deconstructionist, istoricul literar pare sa formuleze, in final, un rechizitoriu la adresa intregii critici urmuziene si avangardiste. Poate fi respinsa pe aceleasi baze mistificatoare exagerarea protocronista a textelor lui Urmuz cu interpretarea acestuia prin filtrul literaturii absurdului sau a literaturii onirice? Lui Eugène Ionesco, scriitor care il vede pe autorul Fuchsiadei drept un premergator al tuturor revoltelor secolului, Cernat ii raspunde simplificator: "Ramane totusi greu de inteles despre ce «revolta» este vorba in cazul unui autor extrem de laborios, timid si discret, cu fobia publicarii si care nu a indraznit niciodata sa ia o pozitie publica «revoltata»...". La fel de discutabila e invinuirea criticii romanesti postbelice (Ion Pop, Matei Calinescu, Marin Mincu) de a fi "imblanzit" avangardismul literar, minimalizandu-i componenta scandaloasa, blasfemica. Obiectia lui Cernat se clatina din doua motive: in primul rand, pentru ca nu e sigur ca avangardismul romanesc a avut (chiar dincolo de primul val) niste manifestari hard, care sa legitimeze o perspectiva radicala a criticii. Cu alte cuvinte, e vina comentatorilor pentru imaginea "cuminte" a avangardismului romanesc sau e vina avangardismului insusi? In al doilea rand, "imblanzirea" lui e o fatalitate a istoriei culturale europene din ultimii 50 de ani. Postmodernismul, cu impulsul sau atotrelativizator a facut ca atat retorica distrugerii, cat si cea a noutatii sa devina la fel de necreditabile.

 

In ciuda acestor mici scapari de nuanta, nu ma sfiesc s-o spun, Avangarda romaneasca si complexul periferiei este nu numai debutul unui scriitor matur, ci si una dintre cele mai incitante carti de critica literara din ultimii ani, intrucat reuseste sa disocieze exemplar, pe diferite paliere, avangarda romaneasca de proiectiile ei fabuloase. Un volum demistificator, care, asumandu-si o perspectiva "totala" (cu largi implicatii literare, politice sau psihologice), vorbeste convingator nu numai despre reusitele avangardismului, ci si despre esecuri; despre realizari, dar mai ales despre panza imensa de nostalgii tesuta in jurul lui.

 

 

 

Paul Cernat, Avangarda romaneasca si complexul periferiei. Primul val, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 440 p.

 

 

 

 

 

RAZVAN BRAILEANU

 

Ce vedem in 2008 (II)

 

 

 

Lars von Trier, unul dintre cei mai apreciati regizori, mai ales in Europa, va fi prezent anul viitor pe ecranele romanesti cu Direktøren for det hele / Seful tuturor, o comedie lansata in 2006. Filmul este despre directorul unei companii de IT, care angajeaza un actor in locul lui pentru a da socoteala in cazul deciziilor controversate si pentru a negocia cu investitorii. Daca e sa ne luam dupa criticile destul de dure si dupa comentariile acide ale cinefililor, Lars von Trier a cam dat-o in bara cu acest film. Asa ca marile asteptari legate de regizorul danez se prelungesc pana in 2009, cand acesta ne va prezenta Wasington, ultima parte a "trilogiei americane", inceputa cu Dogville (2003) si continuata cu Manderlay (2005).

 

Americanul Paul Thomas Anderson este unul dintre tinerii regizori care au confirmat cu fiecare titlu din filmografie: Boogie Nights / Jurnalul unei vedete de film porno (1997), Magnolia (1999) si Punch Drunk Love / Ametit de dragoste (2002) au facut furori in randul criticilor din intreaga lume. Anderson ne prezinta in 2008 There Will Be Blood, care se petrece la inceputul secolului XX in America bantuita de febra petrolului. Rolul principal ii revine oscarizatului Daniel Day-Lewis (My Left Foot / Piciorul meu stang, In the Name of the Father / In numele tatalui), al carui personaj se transforma dintr-un simplu miner intr-un magnat al petrolului, dispus sa calce pe cadavre pentru a-si dezvolta afacerea.

 

Celalalt Anderson, Wes, si el un rasfatat al criticii de specialitate (The Royal Tenenbaums / O famile geniala, 2001), ne duce de aceasta data in India, cu The Darjeeling Limited, in care trei frati (interpretati de Adrien Brody, Owen Wilson si Jason Schwarzman) calatoresc impreuna cu un tren special, dupa moartea tatalui lor, si au un soc cultural.

 

Michel Gondry (regizorul excelentului Stralucirea eterna a mintii neprihanite) se adreseaza cinefililor inraiti cu Be Kind Rewind, in care Jack Black reuseste sa demagnetizeze toate casetele video dintr-un centru de inchirieri de filme si este nevoit sa le inlocuiasca cu versiuni "proprii", in care este si regizor, si actor. Sunt savuroase trimiterile la filme celebre, precum Robocop, Rocky, Driving Miss Daisy, pe care eroul nostru le filmeaza cu o camera digitala...

 

My Blueberry Nights este noua pelicula regizata de Wong Kar-Way (In the Mood for Love / O iubire imposibila, 2000), un road movie sentimental, filmat in stilul inconfundabil al regizorului din Hong Kong. In rolurile principale, cantareata Norah Jones si britanicul Jude Law.

 

 

 

Dupa 20 de ani

 

 

 

Steven Spielberg revine dupa 3 ani (n-a mai regizat niciun film de la München incoace!) cu un sequel la o serie de mare succes la public in anii 80. In mai 2008 are premiera Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull / Regatul craniului de cristal, care urmareste aventurile cunoscutului arheolog dupa ce acesta a gasit Chivotul Legamantului si i-a impiedicat pe nazisti sa se foloseasca de el pentru a castiga al doilea razboi mondial. De data aceasta dusmanii sunt sovieticii, care o rapesc pe iubita lui Jones si il obliga pe aceasta sa gaseasca un artefact cu puteri nebanuite. Harrison Ford reintra in pielea lui Indiana Jones dupa 20 de ani de la ultimul film al acestei serii, iar Cate Blanchett ii da replica, in rolul unei periculoase agente sovietice.

 

Arheologul aventurier nu este singurul personaj optzecist care se intoarce pe ecrane in 2008. Sylvester Stallone se pare ca a prins gustul regiei si al revenirilor spectaculoase: dupa Rocky Balboa (2007), este randul lui Rambo sa se reinventeze pentru o noua generatie de spectatori. Cum Razboiul Rece nu mai e de actualitate, Rambo are de luptat cu o armata de rebeli in jungla din Burma-Myanmar, pentru a salva un grup de misionari crestini. Se pregateste Stallone pentru inca o serie de Zmeuri de Aur? Vom vedea.

 

 

 

Actori-regizori

 

 

 

 Una dintre marile surprize ale anului cinematografic 2007 a fost debutul regizoral al actorului Ben Affleck, cunoscut mai ales ca sex-simbol masculin in filme nu intotdeauna apreciate de critici. (Ce-i drept, Ben Affleck are un Oscar pentru scenariu, obtinut, impreuna cu Matt Damon, pentru Good Will Hunting, in 1998). In luna februarie a anului viitor, spectatorii romani vor putea vedea Gone Baby Gone / Disparuta fara urma, in care doi detectivi cauta o fetita rapita in Boston. Rolul principal ii revine fratelui regizorului, tanarul Cassey Affleck, alaturi de care mai joaca Morgan Freeman si Ed Harris. Filmul este deja unul dintre favoritele la Oscar, iar Ben Affleck cel din spatele camerei de filmat a crescut mult in ochii criticilor, mai ales ca el semneaza si scenariul la Gone Baby Gone.

 

Un alt actor cunoscut care regizeaza este Sean Penn, al carui film Into the Wild / In salbaticie va fi pe ecranele romanesti in ianuarie. Sean Penn nu e la prima "abatere" de la cariera actoriceasca: pelicula sa The Pledge / Promisiunea (2001) a fost nominalizata la Cannes si Berlin. Into the Wild se bazeaza pe un caz real, cel al tanarului Christopher McCandless, care, dupa ce termina facultatea, renunta la avere si calatoreste cu autostopul pana in Alaska, pentru a trai in salbaticie. Calatoria aceasta initiatica este marcata de intalnirea cu diverse personaje, care il influenteaza si care se lasa influentate de initiativa lui.

 

 

 

Horror si supereroi

 

 

 

 Tim Burton, maestrul fanteziilor cu tenta horror-burlesca (Sleepy Hollow / Legenda Calaretului fara Cap), revine in 2008 cu musical-ul Sweeney Todd / Barbierul diabolic din Fleet Street, povestea unui tanar indragostit care este inchis pe nedrept si care, dupa ispasirea pedepsei, se intoarce pentru a se razbuna pe cei care i-au rapit o buna bucata din viata. In rolurile principale joaca Johnny Depp si Helena Bonham Carter, actorii-fetis ai lui Burton.

 

Un alt horror care se anunta spectaculos este I Am Legend / Legenda vie, in care Will Smith este Robert Neville, ultimul om ramas in viata, dupa ce un razboi biologic a transformat intreaga populatie a Terrei in vampiri. Neville trebuie sa supravietuiasca in fiecare noapte atacurilor bestiilor insetate de sange si, mai mult, incearca sa gaseasca un antidot la virusul mutant, folosindu-se de propriul sange imun la boala. Scenariul cliseistic este usor de demontat, dar efectele speciale si imaginile care iti taie rasuflarea (Will Smith hoinarind printre animale salbatice intr-un New York pustiu, apocaliptic) pot face din I Am Legend un succes de box office.

 

Seria supereroilor de pe ecranele romanesti in 2008 este deschisa de Iron Man / Omul de Fier, in care Robert Downey Jr. este mostenitorul unui imperiu industrial care, ziua, este inventator, iar noaptea se transforma intr-un justitiar care lupta impotriva terorismului. Numai ca aceasta viata dubla ii va crea probleme si il va supune unei lupte imposibil de castigat - cea cu el insusi.

 

Batman revine cu The Dark Knight / Cavalerul intunecat, in regia lui Christofer Nolan (Memento). De data aceasta, supereroul cu aripi de liliac (Christian Bale) il are ca adversar pe maleficul Joker (Heath Ledger).

 

Tot de o revenire se poate vorbi si in cazul Incredibilului Hulk, uriasul monstru verde interpretat acum de Edward Norton. Dupa ce a fost expus radiatiilor gama, Hulk incearca sa gaseasca un leac pentru mutatiile care i-au afectat corpul, ajutat de iubita sa (Liv Tyler) si impiedicat de monstruozitatea numita Abomination (Tim Roth).

 

 

 

 

 

SMARANDA VULTUR

 

Despre povestirile ramase neascultate si avatarurile Celuilalt

 

 

 

Motto: "S-ascultam povestile, caci ele cel putin ne fac sa traim si in viata altor oameni, sa ne amestecam visurile si gandirile noastre cu ale lor. (...) Poate ca povestea este partea mai frumoasa a vietii omenesti. Cu povesti ne leagana lumea, cu povesti ne adoarme. Ne trezim si murim cu ele..."

 

(M. Eminescu, Archaeus in Opere VI, Proza literara, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982, p. 417).

 

 

 

1. Am trait multi ani in bataia povestii, ascultand povestiri de viata cu sutele: romani banateni si olteni, romani macedoneni, basarabeni si bucovineni, germani svabi sau pemi, sarbi, bulgari, maghiari, deportati cu familiile lor in Baragan in anii 50, germani barbati si femei fara familiile lor, deportati in Donbas (fostul URSS) in 1945, evrei sau evreice deportati in Transnistria in 1942, altii la Auschwitz, Dachau sau Birkenau in 1944 (uneori toata familia lor a pierit acolo), basarabeni si bucovineni refugiati in anii 40 sau in 44, ale caror familii i-au insotit sau au fost deportate in Siberia. Am ascultat povestiri despre colonizari, lagare si inchisori, despre razboi, despre fuga in munti, despre domicilii obligatorii, despre evacuari din case si exproprieri, despre intalnirile cu Securitatea, despre vieti in care toate acestea au insemnat mai mult decat lasau de obicei sa se inteleaga cei care povesteau. Oameni fugariti, oameni aflati in bataia unui destin potrivnic, oameni care au invatat ce inseamna sa pierzi, ce inseamna sa devii victima unei istorii incrancenate, ce se face fara tine si totusi cu semenii tai pentru care ai devenit un dusman, pur si simplu pentru ca cineva a decis ca intri intr-o categorie indezirabila sau care trebuie, ca sa folosesc exprimarea dintr-o anume epoca, "starpita". Un Celalalt devenit tap ispasitor sau o buruiana ce trebuie smulsa, aruncata la cosul cu gunoi al istoriei, un Celalalt care nu e decat un artefact al ideologiilor, un "element dusmanos", in virtutea logicii care spune ca, odata indicat ca dusman, oricine poate deveni un astfel de element. Adica o entitate care si-a pierdut atributele de fiinta umana si, in consecinta, nu mai poate fi tratata si gandita ca o fiinta umana. Povestirea vietii e tocmai ocazia pentru cel care a suferit o astfel de excludere si i-a facut fata in cele din urma sa redobandeasca accesul la eul nostru, sa redevina prin ascultare si rememorare o fiinta asemenea noua, interlocutor, un celalalt geaman, care am fi putut fi chiar noi, un om care cauta explicatii, incearca sa imblanzeasca irationalul, sa reabiliteze sensurile, sa creada ca o justitie divina le va repune in ordine si le va da inteles sau ca el singur le poate da un inteles. Poate de aceea, in ciuda durerii, a umilintelor, a raului, a pierderilor, cei care povestesc intamplari tragice de felul celor mai sus evocate schimba accentul in povestire, vorbind despre ce au patimit, dar mai ales despre ce i-a facut sa fie invingatori, supravietuitori, izbandind sa regaseasca drumul spre normalitate. Ei devin eroii unor intamplari iesite din comun, reusind sa inverseze rolurile: victima si-a luat revansa si a reusit sa intoarca destinul, sa redobandeasca demnitatea pe care un celalalt a vrut sa i-o distruga, sa redevina asemenea cu ceilalti, cei feriti de astfel de traume, sa gaseasca in ascultarea lor o reabilitare pe care de multe ori societatea nu s-a grabit sa le-o acorde sau a intarziat mult prea mult sa o faca. Imi place sa ascult povestirile de viata ale unor astfel de oameni, chiar daca, cel mai adesea, raul nu e pe deplin marturisit sau e pus, reechilibrator, in concurenta cu binele, implinind asemenea basmului dorinta noastra ca lucrurile sa se reaseze in matca dupa principii morale inalterabile.

 

2. Am ascultat si destule povestiri ale celor care au parcurs un traseu de viata mai lin, mai putin supus incercarilor. Asa lasa cel putin sa se inteleaga cei care se pot lauda cu ceea ce ar fi sa se numeasca "o viata normala". De fapt, povestirea vietii e cea care ne dezvaluie criteriile acestei normalitati, reinventate de la o epoca la alta, de la un loc la altul si uneori de la un povestitor la altul. Ocazie de a plonja in habitudinile, conduitele, mentalitatile care intr-un anume timp si loc ghideaza existentele. Dar si in astfel de povestiri, ascultand cu atentie, ascultand pana la capat, vezi cum povestitorul se transforma, din interlocutor al tau, in protagonist al unei biografii ce tinde sa devina mai mult sau mai putin exemplara, adica mai mult sau mai putin un exemplu de urmat sau mai mult sau mai putin scena pe care evolueaza un actor: un parinte sau un fiu exemplar, un om aventuros sau un om chibzuit, un om curajos, unul iubitor, dispus sa se sacrifice pentru altul, un om plin de admiratie pentru cei buni, altul taios si justitiar in raport cu slabiciunile umane sau cu raul ce emana de la ceilalti, un om cucernic si cu frica de Dumnezeu, un altul care se supune destinului, altul care incearca sa il infrunte. Nu toti cei care povestesc au aceasta inclinatie etica, altii sunt indiferenti la ea si isi povestesc viata ca un roman pe scena caruia sunt protagonisti alaturi de ceilalti, se observa si observa, dar, oricum, din relatari se degaja voit sau nu o imagine, una care e facuta pentru Ceilalti, ascultatori reali sau virtuali. Se intelege ca aceasta e cel mai adesea pozitiva, in contrast cu ceea ce suntem dispusi sa ne asumam la modul colectiv, ca natiune sau popor, unde oglindirile in negativ nu cunosc stavila si sunt acceptate cu un soi de patos masochist si chiar cu un anume apetit pentru abisal. De ce e asa de importanta atunci pentru noi imaginea pe care si-o fac despre noi ceilalti, de ce asa de putini povestesc despre infrangerile lor, despre slabiciunile lor, despre boli, despre saracie, despre moarte, despre faptele rusinoase sau meschine? De ce foarte adesea acestea, toate acestea sunt impinse in uitare si raman rezervate stirilor senzationale, sedintelor de psihanaliza, altor forme de terapie sau insolitarii lor in sfera fictiunii si literaturii, adica acolo unde, capatand expresivitate literara, devin "demne" de a fi impartasite? De ce oamenii apara o versiune mai putin credibila, mai conformista, mai intaritoare a imaginii pozitive de sine a propriei vieti, alegand din trecut acele momente sau intamplari prin care pot straluci sau prin care pot aparea purificati intr-o imagine memorabila sau macar usor de memorat, pentru ca e asa de convenabila? Exista in orice act de rememorare o buna si uneori necesara doza de uitare, dar de ce preferam, in locul impartasirii cu celalalt, o imagine care nu e pana la un punct decat o alta forma de mortificare?

 

Raspunsurile ar putea fi multiple. Am putea spune ca ne temem de judecata celorlalti care, la fel ca noi, prefera sa nu se confrunte cu raul pana nu da navala peste ei. Societatea in care traim valorizeaza competitia si succesul sau placerea si sta cu fata intoarsa de la ceea ce e inconvenabil. Cand acesta irupe inevitabil la suprafata, oscileaza intre iluzionarea reconfortanta ca raul nu e chiar asa de mare si exhibarea mediatica ce ingroasa nota pana la grotesc, facand sa para realul cel mai real un fapt de domeniul fictiunii, intre toleranta strict verbala si ipocrita care se fereste sa propuna solutii si mania neproductiva si intoleranta. Un anume fel de a trata trecutul creeaza, prin reflex, un anume mod de a trata prezentul.

 

Povestirea de viata e in astfel de cazuri o pavaza? E un scut in care nici un privitor nu va sa vada raul care l-ar putea mistui prin simpla oglindire?

 

3. De jumatate de an am stat departe de povestirile celorlalti, am devenit eu insami un Celalalt pentru lumea celor care nu se confrunta direct cu boala. Un pacient pentru medici, o colega de suferinta printre ceilalti pacienti. Am trait mult printre oameni bolnavi, unii foarte grav bolnavi. La etajul 6 al Spitalului Fundeni e sectia de chimioterapie. Femei si barbati vin si pleaca in ture de cel putin trei zile. Ei se otravesc cu buna stiinta, stiind ca otrava e si remediu si ca ea le da o sansa. Am stat printre femei care, ca si mine, simteau in suflet teama si care, in sfarsit, nu mai trebuiau sa si-o ascunda. Erau printre unele la fel ca ele.

 

Eram impartite in doua: cele care erau internate si cele care se tratau in ambulatoriu. Multe femei dadeau telefoane celor foarte apropiati, ca sa ii asigure ca le e foarte bine, ca nu sufera, asigurandu-se si pe ele insele prin asta. Mamele isi indrumau copiii cum sa se pregateasca singuri pentru scoala, ce sa manance, cum sa se imbrace. Cele cu copii mai mari, deja asezati pe la casele lor, ii instiintau pe acestia ora cand sa vina sa le ia, altele se interesau de orarul trenurilor sau al autobuzelor. Asistentele care fac injectiile sau pun perfuziile sunt privite pe sectie ca niste ingeri protectori. Femeile se roaga in gand sa nu li se sparga venele deja fragilizate de tratament, sa nu fie intepate de prea multe ori. Dar atingerea celei care face injectia sau pune o perfuzie e oricum binefacatoare, e mana celuilalt pe mana ta, care te atinge si te sustine. Unii sau unele nu au acasa parte de nici un fel de astfel de atingere, sunt oameni singuri. A avea pe cineva care sa vina cu tine, sa se intereseze de soarta ta e aproape un motiv sa te simti culpabil in fata lor, a celor care sunt singuri in fata dezastrului. Te poti simti, de altfel, in multe feluri vinovat: ca ai fost depistat precoce, ca ai avut acces la un tratament, la un medic sau la un medicament mai bun, ca te-ai imbolnavit pur si simplu, pentru ca toate trebuie sa aiba o cauza si fiecare cerceteaza cauzele, chiar daca in cazul multor boli ele nu sunt cu totul cunoscute. Pe usa salonului sunt lipite fragmente din texte care te indeamna sa fii tare, sa nu te dai batut, atata vreme cat in tine mai e un strop de viata. Morala luptatorului te ajunge si aici si multi dintre cei care fac tratament se dovedesc cu adevarat curajosi. Chiar daca strang din dinti sau au uneori ochii in lacrimi, chiar daca au in ei inima mica sau au un zambet sters si obrazul intunecat de suferinte. Peretii saloanelor sunt tapetate cu icoane, la care se roaga cu gesturi largi doctorita cand intra in salon, urmata cu voce murmuranda de o parte dintre paciente sau de toate. Consultul e de obicei asigurator: tumoarea s-a retras sau s-a micsorat, nimic nou nu a aparut de la interventie, se dau indicatii terapeutice, unele paciente strang cu recunostinta mana doctoritei, altele discuta cu ea separat despre ce va urma. De la inceput mi s-a spus ca nu trebuie sa ma consider intr-o situatie speciala, ca trebuie sa duc o viata absolut normala si, treptat, am inteles cum trebuie sa redefinesc aceasta normalitate.

 

Viata trece in saloane mai lent. Pe noptiere, pe o sticla sunt asezate cu grija perucile: femeile internate stau cu capul dezvelit si ras fara teama sau jena de a fi vazute astfel. Unora li se intampla asta a doua oara. Altele au cate un batic pe cap care le da alura de fetite, niste fetite speriate, ce-i drept, sau bucuroase ca au mai scapat de o sedinta de chimio. Se discuta mult despre tratamente alternative, despre insanatosiri miraculoase, despre regimuri si investigatii noi, despre recidive, despre medici, dar si despre feluri de a invinge teama. Mariana e profesoara si continua sa mearga la ore, pentru ca altfel - spune ea - ar plange toata ziua, Corina se tine strans de perdeaua care protejeaza salonul de soare, are o expresie concentrata, nu se uita la mana in care i se introduce substanta, Simina e tanara si mananca tacticos un mar, ea nu se simte rau niciodata si abia asteapta sa revina in oraselul de la 100 de km distanta unde o asteapta un sot si doi copii si un magazin de intretinut. Carmen nu se simte bine decat cand e la spital, acasa varsa si se simte slabita. Tot acasa, in satul de langa Alexandria, Vasilica nu a spus nimic vecinilor ei despre boala, ca sa nu fie compatimita. Deocamdata ei nu au observat plecarile ei lunare la oras. Tot atatea povestiri de viata pe care ni le putem imagina dincolo de aceste franturi de existenta. Sunt povestirile pe care nu le voi asculta niciodata pana la capat, sunt povestirile de viata ramase neascultate. Aici, celalalt e semenul tau. Tragi cu ochiul cum face el, ca sa vezi cum ai putea face si tu. Aici viata trebuie mereu reiventata, ca sa o poti lua de la capat dincolo, in afara spitalului.

 

Cand iesi, tragi aer in piept, te grabesti, ca sa nu mai simti mirosul acela specific de spital care iti da un usor vertij, ca sa nu mai vezi cainii vagabonzi raniti, jerpeliti, ca vai de ei, care se invartesc printre masinile din parcare, ca sa nu mai auzi ciorile care primavara devreme si toamna se aduna nenumarate in copacii de langa spital, amintindu-ti ca ele pot trai si trei sute de ani. Dai buzna apoi in lumea reala, cu autobuze care se misca lent printre sau pe strazi desfundate, cu chioscurile cu covrigi calzi de langa statii, cu ziare si reviste, cu farmaciile frecventate de cei care se trateaza aici. Te arunci in lumea reala, in lumea ta reala, incerci sa redevii tu si te framanti sa afli cine esti, unul printre ceilalti.

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

Despre Bucurestiul de ieri si de azi

 

Noi aparitii editoriale

 

 

 

Alexandru Ofrim, Strazi vechi din Bucurestiul de azi, Editura Humanitas, Bucuresti, 2007, 304 pp.

 

Editura Humanitas ne ofera un foarte elegant volum ce consemneaza istoria adesea captivanta a unor strazi bucurestene, reconstituind nostalgic vechi trasee (cunoscute noua din evocari memorialistice sau din literatura) si, odata cu acestea, suprapuneri in palimpsest de epoci, de atmosfere, de povesti. Imagini ale orasului de ieri sunt asezate contrastiv langa imagini ale orasului de azi, pentru ca - precizeaza Catalin D. Constantin, autorul conceptului editorial al acestui volum - "Bucurestiul din aceasta carte nu e Bucurestiul vechi. E Bucurestiul vechi din Bucurestiul de azi. Varste istorice diferite il compun. O casa cu geamlac, ridicata pe la 1760, se invecineaza firesc cu o casa supla de la 1886. Ceva mai incolo, pe aceeasi strada, cade tencuiala de pe doua imobile mari, de inspiratie pariziana, construite in interbelic. Apoi, si mai incolo, un bloc cubist, din 1935". In Strazi vechi din Bucurestiul de azi, nuanteaza ingenios Catalin D. Constantin, coexista doua feluri de povesti, cele istorisite indirect, aluziv, subtil de numeroasele fotografii, si acelea continute de textul propriu-zis redactat de Alexandru Ofrim: "Vechi sau noi, fotografiile din aceasta carte nu sunt simpla ilustrare a textului, insotesc povestea scrisa pentru a o ajuta sau contrazice, alcatuiesc orasul lor, asa cum textul alcatuieste orasul lui". Imaginile de epoca provin din arhiva Muzeului Municipiului Bucuresti, iar cele care imortalizeaza orasul de azi au fost realizate chiar de Catalin D. Constantin. Cat despre "povestea scrisa", aceasta este construita pe modelul dictionarului, volumul fiind - ca sa parafrazam titltul unei carti a Ioanei Pârvulescu - un alfabet al strazilor bucurestene, de la Strada Academiei la Strada Ziduri intre Vii... Nu intamplator am pomenit numele Ioanei Pârvulescu (autoare, la randu-i, a doua carti despre Bucuresti), cea care semneaza aici un persuasiv Cuvant de intampinare: "(...) E un drum colorat cu scene literare, cu fotografii vechi si noi, cu reclame si afise. Un drum caruia fiecare-i poate adauga propriile istorii. Strazile sunt facute din case, oameni si amintiri. Si din pasi. Acesta este Bucurestiul pasilor nostri: il puteti strabate in cateva ore. Fara, macar, sa va murdariti pantofii de praf".

 

 

 

Cristian Popescu, Bucuresti-Arhipelag. Demolarile anilor 80: stergeri, urme, reveniri, Editura Compania, Bucuresti, 2007, 112 pp.

 

Tot despre vechi strazi si cartiere bucurestene care se transforma, dispar lent, natural sau mor brusc, violent, sub imperiul dinamitei si al buldozerelor vorbeste si Bucuresti-Arhipelag, un album aparut recent la editura Compania, in conditii grafice excelente. Albumul contine 424 de fotografii realizate de Cristian Popescu si are ca tema calvarul demolarilor si al resistematizarilor bucurestene din anii 80. Unele imagini, prinse pe pelicula clandestin in anii 1983-1985, arata cladiri/locuri - trecute in Planul de Sistematizare a Municipiului Bucuresti - inainte de a fi demolate, altele (cele mai numeroase), realizate in 2006, surprind fata de acum, de cele mai multe ori dezolanta, a unor strazi, zone, cartiere mutilate in urma cu douazeci de ani (Piata Unirii, Dealul Filaret, Calea Grivitei, Calea Dudesti-Piata Vitan s.a.). La realizarea volumului au contribuit substantial istoricul Adrian Majuru si editorul Adina Keneres.

 

 

 

Gheorghe Parusi, Cronologia Bucurestilor. 20 septembrie 1459-31 decembrie 1989. Zilele, faptele, oamenii Capitalei de-a lungul a 530 de ani, Editura Compania, Bucuresti, 2007, 896 pp.

 

O alta carte despre Bucuresti publicata de editura Compania este aceea a lui Gheorghe Parusi, Cronologia Bucurestilor, un ghid extraordinar pentru orientarea in istoria Capitalei, impunator atat prin dimensiuni (are aproximativ 900 de pagini!...), cat si prin acribie si prin amploarea bibliografiei care ii sta la baza. Dincolo de munca impresionanta a istoricului, Cronologia Bucurestilor lasa sa se intrevada si implicarea afectiva a cercetatorului. Marturiseste Gheorghe Parusi in Prolog: "Cartea aceasta este povestea unui oras. O poveste alcatuita din scurte secvente despre oamenii locului si institutiile lor, despre case si strazi, despre raspantii si intamplari. Povestitorul nu este un istoric - istoricul culege din documente fapte si date, le compara, le analizeaza, elimina ceea ce i se pare de prisos sau nesemnificativ, retinandu-le doar pe acelea care-i servesc cel mai bine subiectul, si alcatuieste apoi, dupa priceperea lui, cartea de istorie. In ceea ce ma priveste, am parcurs drumul invers: de la cartea de istorie spre notatia primara, spre eveniment, fapt de viata sau arhiva. De ce? Pentru ca numai astfel puteam recupera detaliile concrete, forma miscatoare in timp a Bucurestilor".

 

 

 

 

 

EDWARD KANTERIAN

 

Subiectivitate si obiectivitate in Jurnalul lui Mihail Sebastian

 

 

 

In octombrie 1941, unitatile germane si ucrainene au masacrat intre 10.000 si 12.000 de evrei in cimitirul orasului Stanisławów, din sudul Galitiei. Supravietuitorii au fost stransi intr-un ghetou nou format. Printre ei se afla o tanara femeie, Elsa Binder, care, in scurta vreme, a inceput sa tina o cronica a vietii din ghetou in jurnalul ei, descriind persecutiile si privatiunile crescande si exprimand sentimentele de deprimare, nesiguranta si uneori speranta pe care le impartasea cu cei din jurul ei. Pe 19 iunie 1942, jurnalul Elsei ia sfarsit, odata cu viata ei, putem presupune. Fiindca jurnalul sau a fost gasit pe marginea drumului care duce la cimitirul din Stanisławów, principalul loc de executie din oras. Cu zece zile inainte de final, Elsa nota semnele a ceea ce avea sa urmeze: Consiliul Evreiesc local fusese dizolvat si 800 de oameni fusesera dusi la cimitir. Tot atunci, Elsa reflecta resemnata asupra propriului jurnal: "In fond, tot mazgalitul asta n-are nici un sens. E limpede ca nu vom supravietui. Lumea va afla tot si fara insemnarile mele".

 

 

 

2. Relativitate, subiectivitate, scepticism

 

 

 

2.1. Problema

 

Erau justificate remarcele autocritice ale Elsei? Avea dreptate sa puna la indoiala importanta insemnarilor ei private? La urma urmelor, privite dintr-o perspectiva obiectiva, ele par sa nu ofere multe informatii istorice. Elsa nu stia, si nu avea cum sa stie, ca uciderile in masa, precum cele din orasul ei, adica exterminarile initiale, localizate, petrecute in Est dupa invadarea Uniunii Sovietice in iunie 1941, aveau sa se extinda curand si sa-i includa pe toti evreii europeni, in urma unei decizii luate de Hitler candva, spre sfarsitul anului 1941, dar nu mai tarziu de 12 decembrie, si ca implementarea acestei decizii a fost discutata in toate detaliile ei practice la conferinta de la Wannsee, in ianuarie 1942, organizata si condusa de Reinhard Heydrich, mana dreapta a lui Himmler, seful Reichssicherheitshauptamt, acea subdiviziune a SS care se va ocupa in cele din urma de "Solutia Finala" si, ca parte a acesteia, de "Aktion Reinhard", inceputa in martie 1942, al carei scop era uciderea tuturor evreilor din Generalgouvernement-ul polonez, fie prin operatiuni de asasinare "in situ" fie prin deportarea in cele trei lagare de exterminare special construite - Belzec, Sobibor si Treblinka. Stanisławów era, in aceasta vasta planificare (grand scheme of things), doar inca un punct in agenda. Despre toate acestea si multe altele, Elsa nu avea cunostinta, fiindca perspectiva ei era foarte limitata, restransa la viata ei si cateva vieti din jurul ei, toate situate in contextul si mai limitativ al unei comunitati incarcerate, rupte de sursele obisnuite de cunoastere. Desigur, daca aceasta evaluare este corecta, nu se va aplica doar in cazul insemnarilor Elsei Binder, ci al oricarui document inrudit, cuprinzand marturia directa a victimelor Holocaustului, mai cu seama jurnale si scrisori. Ne vom concentra in cele ce urmeaza asupra statutului epistemic al jurnalelor tinute de victime, utilizand drept exemplu principal jurnalul lui Mihail Sebastian. Problema generala aflata in cumpana este ceea ce eu o sa numesc problema scepticului: sunt documentele de acest fel prea limitate, relative si subiective pentru a ne furniza date obiective despre istoria Holocaustului? Sunt ele in cel mai bun caz ilustrari dramatice ale marii tragedii, material didactic folositor pentru publicul larg, dar fara vreo utilitate subsecventa pentru investigarea propriu-zisa a subiectului? Intrebarea, sintetic, este aceasta: ne va scapa ceva esential din marele ansamblu, daca ignoram jurnalul Elsei Binder, jurnalul Annei Frank sau jurnalul lui Mihail Sebastian, fiecare dintre acestea privit individual?

 

 

 

2.2. Scepticism moderat

 

E adevarat ca au supravietuit cateva jurnale evreiesti care ne furnizeaza fapte obiective importante inaccesibile pe alte cai. Acest lucru se datoreaza mai cu seama rolului oficial special al autorilor. Asemenea exemple sunt jurnalele lui Adam Czerniaków, conducatorul Consiliului Evreiesc al ghetoului din Varsovia, al lui Herman Kruk, bibliotecarul ghetoului din Vilna, al lui Raymond-Raoul Lambert, liderul franco-evreu, si al lui Abraham Lissner, membru al grupului comunist de rezistenta FTP-MOI din Paris. Astfel de jurnale ne furnizeaza informatii istorice uneori foarte amanuntite, care ar fi inaccesibile altfel, cum ar fi, de exemplu, cele despre interactiunile dintre Consiliul Evreiesc si nazisti sau despre cele dintre diversele fractiuni din interiorul comunitatii evreiesti, inclusiv grupurile de rezistenta. Jurnalul lui Sebastian nu este de acest tip.

 

In lumina acestor catorva cazuri exceptionale, vom califica scepticismul in legatura cu semnificatia jurnalelor victimelor, mai sus exprimat, distingand intre un scepticism moderat si un scepticism radical, care va fi discutat mai tarziu. Scepticul moderat sustine urmatorul punct de vedere: cu exceptia catorva documente, in privinta marelui ansamblu o istorie a Holocaustului poate fi scrisa fara a conferi vreun rol esential vocilor victimelor. Altfel spus: in ce priveste ansamblul faptelor despre Holocaust, jurnalele tinute de Elsa Binder, Anne Frank sau Mihail Sebastian sunt neglijabile.

 

Scepticul moderat ar putea sa argumenteze ca acest lucru este facut nu din indiferenta, lipsa de sensibilitate sau prejudecati ideologice, ci din motive metodologice: majoritatea jurnalelor venite din partea victimelor nu contin pur si simplu datele necesare unui istoric pentru a reconstrui cursul evenimentelor cu obiectivitatea si precizia necesare. Acest argument ar explica partial de ce unele dintre cele mai importante istorii timpurii ale Holocaustului s-au concentrat pe faptasi. Pentru ca partea lor era cea care planificase si dusese la infaptuire crimele, dar tot ea le si documentase, deseori din nevoi birocratice si logistice. Aici gasim multiple documente, care se confirma reciproc, despre intentiile nazistilor sau, in cazul Romaniei, ale guvernului lui Antonescu, planuri detaliate de actiune la nivel mediu, ordine referitoare la infrastructura si care dezvaluie un lant de comanda, cifre si statistici precise despre deportari si crime si, in cele din urma, jurnale si scrisori apartinand nu numai ofiterilor nazisti de grad superior, ci si ale nivelelor inferioare din SS, soldati din Wehrmacht etc. De ce sa ne bazam pe informatii selective si distribuite haotic despre "Solutia Finala", asa cum ne sunt oferite de catre cei terorizati in spatele sarmei ghimpate, cand putem obtine date si cifre exacte de la cei care au instalat, cu sange rece, precizie si rabdare, acea sarma ghimpata?

 

Doua exemple: in comunitatea evreiasca din vestul Europei, informatiile despre ce se intampla cu cei care fusesera deportati erau bazate pe zvonuri si adesea nu proveneau din surse credibile. Astfel, in decembrie 1942, Jacques Bielinky, un evreu din Paris, noteaza in jurnalul sau zvonul conform caruia evreii deportati din "Franta, Belgia etc. au fost gasiti - cam 35.000 dintre ei - intr-un oras din Rusia, unde au fost bine primiti de populatie". Ar fi cu totul fals daca am dori sa ne bazam pe acest zvon pentru a afla ce s-a intamplat cu deportatii. Ba chiar daca dorim sa aflam ce s-a intamplat cu Bielinky insusi, jurnalul sau sau marturiile directe ale altor victime ale Holocaustului nu ar fi de mare ajutor. Bielinky a fost deportat si ucis la Sobibor in martie 1943, asa cum aflam din arhivele calailor, politia franceza si SS-ul german. Un exemplu din jurnalul lui Sebastian: pe 18 decembrie 1941 el noteaza ca un anumit Lecca i-a promovat pe Streitman si Vilman la rangul de lideri ai comunitatii evreiesti din Bucuresti. Asa prezentata, informatia este cel putin obscura. Ce interes sa fi avut un oficial roman in promotia celor doi jurnalisti evrei? Adevarata semnificatie a evenimentului este de-abia inteleasa, daca cercetam partea faptasilor. Radu Lecca era comisarul oficial pentru "problema evreiasca" din guvernul Antonescu, responsabil pentru planificarea deportarilor evreilor, cu alte cuvinte, echivalentul romanesc al SS Obersturmbannführer-ului Adolf Eichmann, care, la randul sau, era responsabil pentru logistica deportarilor si uciderii evreilor din Europa de Est. Iar Lecca colabora strans cu reprezentantul lui Eichmann in Romania, Gustav Richter. Un aspect al strategiei lui Eichmann era crearea de consilii evreiesti (judenräte) si numirea de lideri cu scopul de a controla mai usor si sistematic comunitatile evreiesti. Prin numirea lui Streitman/Vilman, Lecca urmarea intocmai strategia lui Eichmann, al carei scop final nu era deloc promovarea, ci uciderea. Insa toate acestea nu pot fi deduse din insemnarea lui Sebastian.

 

 

 

2.3. Scepticismul moderat al lui Hilberg

 

Capodopera lui Raul Hilberg, The Destruction of the European Jews (1961), reprezinta exemplul suprem al aplecarii metodologice asupra documentelor furnizate de catre faptasi. In ultima sa carte, Sources of Holocaust Research: An Analysis (2001), Hilberg discuta statutul insusi al unor astfel de documente. E adevarat ca nu respinge categoria marturiilor directe ale victimelor. La urma urmei, el a fost cel care a editat jurnalul lui Adam Czerniakow. Hilberg stabileste insa un soi de ierarhie, in care documentul cel mai credibil este cel produs in timpul evenimentului - preferabil de catre faptas. Cel mai putin utile sunt documentele false, precum memoriile lui Binjamin Wilkomirski, Fragments: Memories of a Wartime Childhood. La fel de precare sunt si marturiile retrospective, selective si adesea neveridice ale faptasilor, marturii produse in contexte specifice si avand in vedere interese personale specifice (sa ne gandim la memoriile lui Eichmann sau ale lui Albert Speer, sau la depozitiile fostilor ofiteri SS anchetati in procese in urma carora riscau sa fie expatriati din Statele Unite). Hilberg este cat se poate de critic si fata de documente ale istoriei orale, intrucat acestea nu se apropie nici pe departe de idealul unei marturii directe si nemodificate retrospectiv. El subliniaza urmatoarele trei limitari principale ale istoriei orale: "1) Supravietuitorii ca intreg nu reprezinta o mostra statistica a comunitatii evreiesti care a fost distrusa. 2) Cei care au depus marturie nu reprezinta o mostra statistica a supravietuitorilor. 3) Marturia lor nu contine o mostra statistica a experientelor lor". Din aceleasi motive, Hilberg este critic si fata de memoriile publicate, astfel ca si acestea constituie doar relatari personale pline de revelatii selective.

 

In ierarhia hilbergiana a utilitatii documentelor, jurnalele victimelor - sau, cel putin, unele jurnale ale victimelor - sunt plasate mai sus decat documentele deja mentionate. Si inca si mai sus sunt plasate diferite tipuri de documente germane. Insa chiar si aceste documente sufera de anumite limitari, unele mai mult decat altele. De fapt, cateva dintre afirmatiile lui Hilberg par sa fie si mai sceptice, ele sugerand limitarile si caracterul relativ al oricarui document referitor la Holocaust sau, generalizand, cu privire la trecut in general, la orice trecut. Toate acestea par sa fie sugerate atunci cand afirma, in remarcele sale de final, ca cercetarea Holocaustului nu are nici o finalitate si ca realitatea evenimentelor ne scapa intotdeauna ("is elusive"). In ciuda acestor afirmatii, ar fi absurd sa-l portretizam pe Hilberg ca pe un autor care neaga Holocaustul sau ca pe un sceptic cu privire la cunoasterea trecutului, deoarece analiza sa furnizeaza o ierarhie a obiectivitatii si a valorii de adevar a surselor. Cu alte cuvinte, el nu pretinde ca toate documentele sufera de aceleasi limitari in ceea ce priveste valoarea de adevar sau ca toate ar suferi in acelasi grad de asemenea limitari. Nu stim ce ar fi spus Hilberg despre jurnalul lui Mihail Sebastian, dar cu siguranta ca in ierarhia sa l-ar fi plasat mai sus decat memoriile, decat istoria orala sau decat alte documente mai putin demne de incredere - desi, in ierarhia jurnalelor victimelor, foarte probabil ca l-ar fi plasat mai jos decat jurnalele lui Czerniakow si Lambert.

 

 

 

2.4 Scepticismul radical

 

Merita sa remarcam faptul ca, desi Hilberg ar plasa jurnalul lui Sebastian mai sus decat alte tipuri de documente, deoarece aproximeaza idealul marturiei directe, al informatiei la care autorul jurnalului este martor si care este astfel prezenta in chiar actul scrierii, un comentator inca si mai sceptic ar putea afirma ca insasi aceasta ancorare in prezentul fiecarui eveniment reprezinta cea mai mare limitare a unui jurnal, intrucat prezentul este in intregime tranzitoriu si, astfel, intr-un sens important, relativ. Daca adaugam la asta faptul ca autorul jurnalului, ca fiinta umana, are intotdeauna un punct de vedere subiectiv, datorita personalitatii sale, a optiunilor lui, a convingerilor sale politice sau a apartenentei etnice, vom obtine o forma destul de radicala de scepticism, conform careia nu trebuie sa privim nimic din ce este scris intr-un jurnal ca pe o expresie a marturiei directe si a unui inalt grad de obiectivitate, ci tocmai dimpotriva: ca pe un punct de vedere in mod necesar subiectiv si, astfel, cat se poate de limitat, care trebuie privit cu multa precautie si suspiciune.

 

Argumente de acest tip au fost avansate cu privire la jurnalul lui Sebastian de catre cativa comentatori romani, printre care Dan C. Mihailescu si Monica Lovinescu. Mentionez aici ca nu sunt interesat sa discut astfel de comentarii de dragul lor inselor. Sunt interesat doar de acele aspecte ale acestor comentarii care exemplifica tendinte, care, odata sistematizate, transcend obiectivul lor relativ ingust si conduc la afirmatii sceptice radicale cu caracter general.

 

Pentru a nu cauta prea mult, sa luam, de exemplu, recenzia initiala a lui Mihailescu la jurnalul lui Sebastian, Adeverirea unui mit (1997). Pentru a evita o condamnare prea dura a lui Mircea Eliade, datorata bine cunoscutelor pasaje "fasciste" din jurnalul lui Sebastian, Mihailescu propune un principiu general de interpretare a unor astfel de documente. "Este vorba, spune el, de o cerinta elementara a receptarii literaturii memorialistice: cea de a nu absolutiza niciodata nici o afirmatie a autorului, ci de a lua totul cum grano salis. De a nu hiperboliza anecdoticul, de a nu generaliza intamplatorul, a nu decreta ca regula exceptia." Mihailescu arata ca ar fi o greseala sa violam "legea relativului si a contextualizarii", o lege care constituie "esenta abordarii oricarui act memorialistic, fie facut, acesta, sub imperiul clipei prezente, fie prin aburii nostalgiei evocative". Mai departe, el scrie: "Cel care extrage o afirmatie de moment a cuiva dintr-o multime de reactii subiective ale altcuiva, ridicand-o la rangul supremului adevar obiectiv, cade intr-o ridicola eroare. (...) Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie, (...) trebuie coroborat cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Fiecare parte trebuie gandita in functie de intregul evenimentului, de intregul personalitatii respective, in functie de momentul istoric precis etc., pentru ca, in final, (...) ea sa fie privita prudent, (...) inregistrata cu atentie, desigur, insa niciodata in numele definitivului". In fine, Mihailescu mentioneaza singularitatea pozitiei lui Sebastian in cadrul generatiei sale, cea a unui evreu care nimereste in plin proces de nazificare a altora, sugerand ca unele dintre condamnarile mai emotionale ale afirmatiilor profasciste ale lui Eliade se datoreaza acestei singularitati.

 

Doua teze relativiste apar in acest argument. Prima se refera la subiectul explicit din pasajele lui Sebastian, si anume la implicarea lui Eliade in miscarea fascista, pe care criticul literar o descrie ca pe o eroare de tinerete si ca pe o "ploaie trecatoare". Nu vreau sa discut aici aceasta parte a argumentului, chiar daca o consider gresita. Ma intereseaza mai mult dovada pe care Mihailescu o aduce in favoarea caracterului relativ al implicarii lui Eliade in miscarea fascista: aceea ca jurnalul lui Sebastian este, ca document, relativ si subiectiv, intr-un anumit sens. Aceasta a doua teza relativista priveste chiar subiectul nostru - statutul epistemic al jurnalelor victimelor. Pentru ca, daca marturia lui Sebastian cu privire la fascismul lui Eliade este una relativa, nu avem nici un motiv sa presupunem ca ea este mai putin relativa cand avem de-a face cu alte subiecte si evenimente descrise in jurnal, dat fiind ca Mihailescu insusi a dat o lege de interpretare, un principiu interpretativ general intemeiat pe natura jurnalelor. Desigur, Mihailescu nu aplica acest principiu la intregul jurnal al lui Sebastian, ci doar la pasajele care il privesc pe Eliade. Dar asta este o aplicare selectiva a unui principiu interpretativ complet general. Sa ne reamintim formularea sa: "Totul, absolut totul dintr-o opera memorialistica trebuie luat cu precautie (...)". Fie ceva este in neregula cu principiul lui Mihailescu al interpretarii, fie acest argument ii ofera scepticului radical mijloace pentru a putea afirma nu doar caracterul relativ al jurnalului lui Sebastian, ci si caracterul relativ al oricarei marturii directe cu privire la Holocaust. Miza, aici, nu este doar una hermeneutica sau interpretativa. In realitate, avem de-a face cu o chestiune epistemologica, una care priveste justificarea unui tip important de sursa de cunoastere a trecutului.

 

Folosindu-ne de argumentele deja citate, putem desface "principiul relativului" in trei propozitii.

 

P.1.: Orice jurnal este scris la un anumit moment istoric, si astfel nu capteaza intregul, fiind esentialmente un fragment limitat.

 

P.2.: Orice autor de jurnal are un punct de vedere subiectiv, date fiind interesele sale, apartenenta etnica etc. si, drept consecinta, orice este scris intr-un jurnal este esentialmente subiectiv.

 

P.3.: Orice jurnal prezinta cazuri individuale, astfel ca dintr-un jurnal nu pot fi trase concluzii generale.

 

Principiul relativului are doua consecinte interpretative distincte - una moderata, iar cealalta extrema. Consecinta moderata este ca trebuie sa ne raportam la jurnale cu multa precautie si cu spirit critic. Acesta este, desigur, un principiu filologic rezonabil, pe care Hilberg insusi il discuta, dupa cum am vazut. Totusi, in timp ce scepticul moderat (Hilberg) foloseste acest principiu pentru a deosebi intre gradele de adevar ale documentelor testimoniale (contrapunand memoriile jurnalelor, de exemplu), scepticul radical sustine pur si simplu ca atat memoriile, cat si jurnalele sunt in bloc, prin esenta lor, nedemne de crezare, suspecte, relative si subiective. Procedand astfel, scepticul radical ignora distinctia cruciala dintre memorii si jurnale, considerandu-le pe ambele ca apartinand aceluiasi gen, cel al "operelor de memorialistica", gen supus legii relativului. Aceasta pretentie este cu siguranta neintemeiata din exact acele motive pe care Hilberg le avanseaza in favoarea distinctiei. Jurnalele, indiferent daca ale victimelor sau ale faptasilor, aproximeaza idealul marturiei directe intr-o mai mare masura decat memoriile sau documentele istoriei orale.

 

 

 

2.5. In apararea adevarului obiectiv

 

In consecinta, tratand orice document testimonial ca nedemn de incredere, o pozitie precum cea a lui Mihailescu se apropie mult de ceea ce eu numesc consecinta interpretativa extrema - si anume, scepticismul radical cu privire la statutul epistemologic al jurnalelor victimelor. Acest tip de scepticism neaga afirmatia potrivit careia in astfel de jurnale putem gasi vreun adevar obiectiv ("la rangul supremului adevar obiectiv") si ca ele ar contine ceva definitiv ("in numele definitivului"). A sustine asa ceva este cu siguranta fals. Jurnalele pot contine adevaruri obiective, iar cel al lui Sebastian chiar contine asemenea adevaruri. Astfel, cand Sebastian scrie, pe 15 iunie 1940, urmand un comunicat oficial privind ocuparea de catre nazisti a Frantei, ca "Linia Maginot a fost atacata violent", el afirma acelasi adevar obiectiv afirmat si in comunicat. Statutul semantic si gradul de adevar al propozitiei "Linia Maginot a fost atacata violent" nu trece de la obiectiv la subiectiv si de la definit la indefinit doar pentru ca propozitia este transferata dintr-un comunicat oficial intr-un jurnal privat. Sau, pentru a da un exemplu mai putin trivial, cand Sebastian raporteaza remarcele antisemite ocazionale ale lui Camil Petrescu, precum "Ce altceva e comunismul decat imperialismul evreilor?" (25 iunie 1936), remarcele lui Petrescu nu devin cumva mai subiective si mai indefinite atunci cand sunt parafrazate sau chiar citate de catre Sebastian doar pentru ca mediul este acum jurnalul, si nu cuvantul vorbit. (Si, pentru ca veni vorba, era cuvantul vorbit al lui Petrescu mai obiectiv?) Pentru a da un ultim exemplu din jurnal, sa ne oprim asupra intrarii Romaniei in razboi impotriva Uniunii Sovietice, in iunie 1941, si a masurilor antievreiesti subsecvente decretate de guvernul Antonescu, evenimente la care Sebastian a fost martor, pe care le-a descris si le-a comentat. Aici gasim nu doar citari directe si indirecte din comunicatele oficiale care exprima adevaruri obiective (de exemplu: "Prin doua proclamatii catre tara si armata, generalul Antonescu anunta ca, alaturi de Germania, Romania incepe razboiul sfant pentru dezrobirea Basarabiei, Bucovinei si pentru nimicirea bolsevismului" (22 iunie 1941); sau: "Evreii vor fi indepartati din sate in Moldova", spun ziarele de azi. Masura poate fi extinsa si in alte regiuni. Titlu mare, cap de afis: Jidanii in lagare de munca (27 iunie 1941) sau: Evreii vor fi indepartati din sate in Moldova, spun ziarele de azi. Masura poate fi extinsa for instance si in alte regiuni. Titlu mare, cap de afis: Jidanii in lagare de munca (27 iunie 1941). Gasim si descrieri obiective adevarate despre ceea ce li se intampla evreilor bucuresteni: "Din Vacaresti, grupuri mici, mizerabile de evrei famelici, livizi, zdrentuiti, purtand lamentabile legaturi si boccele se indreapta spre centru. Se pare ca pe platoul Prefecturii sunt adunati cateva mii. Pe Calea Victoriei, femei amarate, cu priviri de neliniste, de implorare stupida, dau tarcoale locului, neindraznind sa se apropie prea mult si asteptand probabil vesti de la barbatii care au intrat" (4 august 1941). (Alte exemple: descrierea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, consecintele bombardarii Bucurestiului de catre Aliati in 1944 etc.)

 

De fapt, nici macar nu este clar ce ar putea sa fie un adevar "subiectiv" sau indefinit. Este vorba de un adevar care este adevarat numai in legatura cu un singur individ? Dar asta nu inseamna ca un adevar devine subiectiv in sensul pe care in foloseste scepticul radical. Propozitia "Acest istoric al religiilor a scris peste 40 de carti" este adevarata (sa presupunem) doar in cazul lui Mircea Eliade, dar prin aceasta propozitia nu devine subiectiva. Sau este vorba de un adevar care poate fi cunoscut numai de un singur individ? Chiar daca ar exista asemenea adevaruri - afirmatie impotriva careia Ludwig Wittgenstein a adus argumente puternice in Cercetari filosofice -, acestea nu ar fi subiective in sensul folosit de sceptic, pentru ca este clar ca suntem cu totii perfect capabili sa intelegem si sa evaluam afirmatiile pretins subiective ale lui Sebastian. Mai exista un mod in care o asertiune poate sa nu exprime un adevar obiectiv - atunci cand aceasta este falsa -, dar acesta este un argument cum nu se poate mai banal. Un sceptic poate, bineinteles, sa afirme ca unele sau chiar toate propozitiile lui Sebastian sunt false, dar aceasta nu le-ar face sa fie subiective, intrucat nu exista fals subiectiv. De fapt putem foarte usor sa obtinem adevaruri obiective din presupusele propozitii false ale lui Sebastian pur si simplu negandu-le - si, in mod evident, un document nu poate sa nu fie considerat un jurnal doar pentru ca in alcatuirea sa intra unele propozitii negate sau chiar daca textul contine doar astfel de propozitii.

 

In concluzie, scepticul radical nu este in stare sa explice ce intelege prin "obiectiv", "subiectiv", "definitiv" etc. intr-o maniera coerenta. Cred ca scepticul radical cade prada unei triple confuzii atunci cand sustine P1-P3: acesta confunda setul de adevaruri posibile cu adevarul unei propozitii date (P1); confunda contextul in care o propozitie este afirmata cu adevarul acelei propozitii (P2); si confunda dovezile inductive cu bazele criteriale (P3). Sa explic:

 

P.1.: In primul rand, desi nu cunoastem si este posibil sa nu cunoastem toate adevarurile, pentru ca multimea lor este indefinita, adevarurile pe care le cunoastem nu sunt deloc indefinite, ci, dimpotriva, "definitive". Doar pentru ca nu putem afirma toate adevarurile, nu inseamna ca nu putem cunoaste nici un adevar. Pentru ca, daca lucrurile ar sta asa, P1 ar fi ea insasi contradictorie, din moment ce, fiind o propozitie particulara care nu poate fi afirmata "in numele definitivului", ar trebui la randul sau sa fie tratata ca o afirmatie provizorie, al carei adevar ar trebui, la randul sau, sa fie indefinit si problematic (dar care propozitie adevarata ar justifica acest lucru?).

 

P.2.: In al doilea rand, in timp ce contextul in care este enuntata o propozitie pote fi unul "subiectiv", in sensul ca propozitia este exprimata de un anumit subiect, sau scrisa intr-un jurnal privat, propozitia, daca este adevarata, este obiectiv adevarata, asa cum este tot adevarul. Enuntarea propozitiei "Acum tin un curs (conferinta)" nu este nonobiectiv adevarata, doar pentru ca este rostita de mine. Este de fapt adevarata pentru ca este rostita de mine in timp ce tin o conferinta. Faptul ca o noua enuntare a aceleiasi propozitii nu va mai fi adevarata peste doua ore nu inseamna ca enuntarea din acest moment nu exprima un adevar obiectiv si ca, peste doua ore, va fi gresit sa o descriem ca fi avand rostit un adevar obiectiv. Asertiunile pozitive care contin expresii indicatoare ("subiective") cum ar fi "eu" sau "acum" exprima adevaruri obiective in masura in care aceste expresii indicatoare pot fi inlocuite cu unele nonindicatoare ("Edward Kanterian tine o conferinta pe 7 noiembrie la ora 18.00").

 

P.3.: In cele din urma, sa dam un exemplu pentru distinctia dintre dovezile inductive si baza criteriala. Putem spune, de exemplu, ca faptul ca toate guvernele din Romania de pana acum au fost corupte ofera numai dovezi inductive pentru faptul ca toate guvernele din Romania vor fi pentru totdeauna corupte. Dar este o greseala sa spui ca faptul ca Eliade a facut cateva remarce fasciste numai intr-un numar limitat de cazuri ne ofera numai dovada inductiva a cadrului sau mental fascist dintr-o anumita perioada si ca nu trebuie sa generalizam din cateva citate individuale, la intamplare. Este gresit, pentru ca a face remarce fasciste cu toata sinceritatea (si Eliade nu mintea) este o baza criteriala pentru atribuirea de convingeri fasciste cuiva la un moment dat: este ceea ce este sa fii fascist (se aplica si rasismului).

 

Prin urmare, afirmatiile dintr-un jurnal nu pot fi acuzate de subiectivitate, relativism sau indeterminare in intelesul pe care scepticul radical le atribuie acestor termeni. Propozitiile pot fi false sau, intr-un anumit context, pot fi irelevante sau pot sa nu ne comunice tot ce vrem sa stim. Cu toate acestea, daca sunt adevarate, atunci sunt adevarate in mod obiectiv si categoric.

 

Dar cum stim care din afirmatiile lui Mihail Sebastian sunt adevarate si care nu? Merita amintit ca Mihailescu mentioneaza in trecere metoda corecta de verificare a acestor afirmatii: trebuie sa comparam si sa coroboram jurnalul lui Sebastian cu alte si alte date si lucrari mai mult sau mai putin asemanatoare. Din pacate, Mihailescu nu foloseste aceasta metoda care ar intra in conflict cu tipul de scepticism radical catre care tinde argumentul sau. Dar aceasta nu inseamna ca metoda nu poate fi aplicata. Pentru a face acest lucru, ar trebui sa ne orientam spre o abordare complet diferita a acestor chestiuni - istoria Holocaustului a lui Saul Friedländer.

 

 

 

3. Reexaminarea problemei obiectivitatii si a subiectivitatii

 

 

 

Desigur, nu putem discuta aici in detaliu celebrele carti ale lui Friedländer, The Years of Persecution (1997) si The Years of Extermination (2007). Ma voi opri insa asupra acelor aspecte prezente in aceasta carte care sunt relevante pentru subiectul meu, subiectivitate si obiectivitate in jurnalul lui Sebastian.

 

In primul rand, cartea lui Friedländer pleaca de la premisa ca uciderea evreilor europeni este o trasatura definitorie a national-socialismului, si nu doar o consecinta secundara a altor aspecte ale politicii naziste (cum pretind istorici ca Martin Broszat sau Götz Aly), cum ar fi incercarile de reorganizare a Continentului intr-un mod mai avantajos pentru germani, din punct de vedere economic si demografic. Dimpotriva, Holocaustul este o trasatura definitorie a national-socialismului, pentru ca aceasta crima n-ar fi fost posibila fara elementul fundamental al ideologiei naziste - antisemitismul - sau, pentru a folosi termenul mai precis al lui Friedländer, antisemitismul salvator (redemptive antisemitism), conform caruia evreii nu erau doar unul dintre dusmanii poporului german din acel moment, asemenea liberalismului, comunismului, a aliatilor etc., ci dusmanii omenirii pur si simplu, "principiul raului in istoria si societatea occidentala". Aceasta axioma metaistorica, care provine in parte din traditia antisemita crestina si occidentala, constituia crezul fundamental al lui Hitler, din care derivau vederile sale politice si ideologice mai concrete. Din perspectiva romaneasca, il putem completa pe Friedländer adaugand ca, desi axioma metaistorica a lui Hitler a fost rareori impartasita de aliatii sai europeni, in cazul lui Antonescu, lucrurile stau altfel. In anii 1941-1942, anii cei mai cumpliti pentru evreii romani - ceea ce se regaseste si in jurnalul lui Sebastian -, Antonescu a fost destul de aproape de milenarismul antisemit al lui Hitler (vezi cuvantarile sale rostite in cadrul Consiliului de Ministri).

 

In al doilea rand, cartea este conceputa ca o istorie integrativa si integrata a Holocaustului. Este integrativa pentru ca incearca sa descrie evenimentul din trei perspective principale: aceea a calailor, aceea a victimelor si aceea a celor neimplicati (bystanders). Motivul alegerii este dat de evidenta ca Holocaustul nu poate fi redus la ceea ce au gandit si au facut calaii la scara istorica. Tot asa de importante sunt si victimele, care au fost tinta gandurilor si a actiunilor calailor, si cei neimplicati, care, cu putine exceptii, au lasat aceste crime sa se petreaca. In ultima instanta, victimele si neimplicatii erau si acestia agenti umani, fie ca erau activi, pasivi sau indiferenti, si sunt, ca atare, subiecti ai descrierii istorice. Dupa Friedländer, gandurile, actiunile, reactiile si interactiunile acestor trei grupuri fac astfel parte integranta din istoria Holocaustului. Prin urmare, ar fi o greseala sa atasam istoria victimelor unei simple culturi emotionale, subiective, individuale si mitice a comemorarii si s-o punem in contrast cu istoriografia obiectiva, generala, stiintifica si detasata a acestui eveniment. Dupa cum spune Friedländer, "istoria evreilor in timpul Holocaustului nu poate fi istoria Holocaustului; totusi, fara aceasta istorie, istoria generala a acestor evenimente nu poate fi scrisa". Aceasta abordare integrativa explica, de asemenea, de ce cartea este o istorie integrata, adica bazata in mare masura pe comparatii si contraste intre diferitele perspective ale agentilor si ale diferitelor contexte in care acestia se gasesc de-a lungul si de-a latul intregului continent. Desi aceasta abordare nu presupune respingerea totala a ierarhiei lui Hilberg in legatura cu masura in care documentele Holocaustului ne conduc spre adevar, inseamna totusi ca avem nevoie sa reevaluam aceasta ierarhie. Pentru ca, daca istoria evreilor in timpul Holocaustului este o parte esentiala a Holocaustului, atunci marturiile directe ale victimelor, si in special jurnalele, ca documente istorice, devin surse istoriografice indispensabile - marturia tuturor victimelor "la nivel individual", si nu numai a acelor evrei aflati intr-o pozitie institutionala sau sociala superioara, dupa cum crede Hilberg. Relevanta istorica, obiectivitatea jurnalului lui Sebastian si a altor documente similare este astfel pe deplin restabilita. Citatele abundente ale lui Friedländer din jurnalul lui Sebastian, dar si din alte numeroase jurnale ale evreilor din Est sau Vest, intelectuali, activisti politici, gospodine sau adolescenti, citate pe care le compara cu citate din documente apartinand calailor sau celor neimplicati, sustin acest argument metodologic. Permiteti-mi sa va ofer un exemplu pentru modul in care Friedländer foloseste citate din jurnalul lui Sebastian in acest scop. Capitolul al patrulea din The Years of Extermination acopera perioada iunie-septembrie 1941, adica primele luni ale atacului Axei asupra Uniunii Sovietice. In acest context, Friedländer citeaza cativa autori evrei est-europeni de jurnale pentru a ilustra starea de spirit a evreilor in conditiile noului razboi si ale noilor sperante si pericole pe care acesta le trezea. Astfel, Friedländer il citeaza pe un tanar din ghetoul din Lodz, care scrie in jurnalul sau ca razboiul este "o stire incredibila, minunata!", pentru ca oferea posibilitatea unei eliberari de nazisti. Friedländer contrasteaza apoi acest optimism cu fatalismul lui Herman Kruk, bibliotecarul din Vilna, si cu sentimentul de neliniste si nesiguranta prin care trece Sebastian in seara primei zile a razboiului, 22 iunie 1941: "Seara ne adunam acasa devreme. Cu obloanele trase, cu telefonul inchis, sentimentul de apasare, de neliniste creste. Ce se va intampla cu noi? Abea indraznesc sa intreb. Sa te gandesti si sa te imaginezi peste o zi, peste o saptamana, peste o luna, nu poti decat cu teama".

 

Ar fi o mare greseala sa consideram aceste descrieri individuale atat de diferite ale unor stari de spirit ca subiective si, prin urmare, mai prejos de idealul obiectivitatii istorice. Tocmai aceasta diversitate si subiectivitate ne ajuta sa ilustram sau cel putin sa schitam un tablou al starii victimelor Holocaustului. Asemenea informatii cruciale se pierd daca ne concentram doar asupra datelor si documentelor oferite de calai. Cred ca este deja evident in ce masura abordarea lui Friedländer difera de cea a unui sceptic moderat in maniera lui Hilberg sau de aceea a unui sceptic radical. In timp ce contrastul cu cel din urma este categoric, cadrul analitic al lui Friedländer nu respinge tipul de istorie din perspectiva calailor, pe care il abordeaza Hilberg, ci devine un aspect al acestei abordari. Cu toate acestea, o consecinta este ca trebuie sa reflectam cu o atitudine mai critica asupra unor termeni precum "fapte obiective", "istorie obiectiva", "suma faptelor", "punct de vedere general" etc. Doar uitandu-ne la aceste evenimente din intreita perspectiva a lui Friedländer ne dam seama ca nu este legitim sa le consideram drept "fapte obiective" doar pe acelea care pot fi coroborate cu documentele calailor. Acestia nu au documentat aproape niciodata consecintele masurilor lor antievreiesti, reactiile, contraactiunile sau, pur si simplu, suferintele victimelor. "Perspectiva generala" a celor care au intins sarma ghimpata este incompleta, daca nu stim ce s-a intamplat la nivel individual cu cei care se aflau in interiorul lagarelor in consecinta actiunilor celor din afara. Realitatea istorica nu este doar realitatea calailor, realitatea "obiectiva" a lui Hilberg. Aceasta este si realitatea victimei, realitatea vazuta din punctul lor de vedere. Realitatea istorica este astfel imbogatita - si, odata cu ea, si notiunea noastra de obiectivitate.

 

Aceasta ne aduce la un al treilea aspect al cartii lui Friedländer. Am spus mai devreme ca aproape niciodata consecintele masurilor antievreiesti nu au fost documentate de calai. De fapt, intr-un anumit sens, ei nici n-ar fi putut sa le documenteze asa cum au facut-o victimele. Iar aceasta pentru ca prezenta raului si a crimei in Holocaust poate fi relevata doar de experienta victimelor, de speranta, durerea, nesiguranta si, in cele din urma, moartea acestora, pe cand calaii ca atare nu ar putea avea acces experiential si existential la aceste dimensiuni. De fapt, chiar si noi, care nu ne aflam de partea calailor, dar pe care multe decenii ne separa de aceste evenimente, nu am putea avea acces la dimensiunea morala, la imensa suferinta produsa de Holocaust, daca nu ar exista acesti martori individuali, acesti martori morali, pentru a folosi termenul lui Avishai Margalit, elaborat in cartea sa The Ethics of Memory (2002). Dupa cum spune Friedländer: "Prin chiar natura sa, datorita umanitatii si libertatii sale, o voce individuala care se ridica in cursul unei naratiuni istorice obisnuite a unor evenimente precum cele prezentate in cartea mea pot sa patrunda prin interpretarea monotona si sa strapunga ingamfarea (in cele mai multe cazuri involuntara) a detasarii si «obiectivitatii» stiintifice. O astfel de functie disruptiva ar folosi in mica masura unei istorii a pretului graului in pragul Revolutiei franceze, dar este esentiala in reprezentarea istorica a exterminarii in masa (...) pe care istoriografia care merge pe calea batuta o domesticeste si o «aplatizeaza»".

 

Daca il inteleg bine pe Friedländer, atunci chiar aceasta subiectivitate a marturiilor victimelor, adica descrierea evenimentelor din punctul lor de vedere, ca victime, ca evrei, le confera statutul de martori morali. Aceasta subiectivitate este cu adevarat importanta. Relevanta sa nu consta numai in imbogatirea intelegerii istorice a realitatii prin adaugarea a inca unui strat de obiectivitate (vezi mai sus). Mai mult, ea reveleaza dimensiunea morala a realitatii istorice si, prin asta, reveleaza, ca o extrema, raul in istorie si dimensiunile sale.

 

Dar aceasta nu contrazice respingerea de mai sus a incercarilor scepticului radical de a trata jurnalul lui Sebastian ca marcat de subiectivitate? Nu, pentru ca subiectivitatea de care este vorba aici nu este subiectivitatea in raport cu adevarul, ci cu expresia, strigatul de durere. Sa luam pasajul urmator din jurnalul lui Sebastian, scris in octombrie 1941, in timpul celor mai rele crime impotriva evreilor romani, infaptuite de guvernul Antonescu, un pasaj citat de doua ori de Friedländer: "Drumurile Basarabiei si Bucovinei sunt pline de cadavrele evreilor prigoniti de la casele lor spre Ucraina. Batrani, copii, bolnavi, femei - toti fara alegere, fara exceptie sunt aruncati pe drumuri si goniti spre Moghilev. (...) Moartea prin impuscare e o mult mai blanda soarta. (...) E o dementa antisemita, pe care nimic nu o poate opri. Nu e nicaieri nici o frana, nici o ratiune. Daca ar exista un program antisemit — inca ar fi bine. Ai sti pana la ce limite se poate merge. Dar nu e decat o pura bestialitate fara control, fara rusine, fara constiinta, fara scop, fara tinta. Orice, orice, absolut orice e posibil. Vad pe fetele evreiesti paloarea spaimei. Ingheata surasul lor de optimism atavic, se stinge vechea lor ironie consolatoare. Intr-o zi, intr-o departata zi, cosmarul va trece — dar noi, tu, el, eu, noi astia care ne privim in ochi unii pe altii, noi vom fi cazut de mult" (20 octombrie 1941).

 

Desigur, aspectul moral se aplica insutit jurnalului lui Sebastian, asa cum au remarcat multi comentatori, atat in Romania, cat si in strainatate. Pentru a vedea un singur exemplu de cat de mult acest jurnal i-a impresionat pe comentatorii romani, cel putin atunci cand l-au citit pentru prima data si au fost asadar receptivi la lectia morala a cartii, iata ce spunea Gheorghe Grigurcu in 1997: "Descriind suferinta milenara a semintiei sale, ca si tratamentul bestial la care a fost supusa, chiar in veacul nostru, cu pretentii de hipercivilizatie, autorul Stelei fara nume a depasit fenomenologia strict etnica, dosarul iudaic ca atare. A dezvaluit natura atroce a nationalismelor dezlantuite. A tintuit la stalpul infamiei comportarea totalitarismelor. Ne-a ajutat sa privim Holocaustul nu ca pe o «jertfa particulara», ci ca pe una la scara intregii omeniri. Cosmarul indurat de evreii supusi genocidului ne priveste pe noi toti, e un stigmat al unei epoci barbare, ce fie ca s-a ispravit, fie ca nu, ne apasa pe toti laolalta". Desi Grigurcu se grabeste prea mult sa puna accentul pe dimensiunile globale, umane, nu doar strict evreiesti ale Holocaustului, consternarea lui morala produsa de jurnalul lui Sebastian este evidenta. (Unele comentarii problematice mai recente ale aceluiasi autor despre jurnalul lui Sebastian demonstreaza ca putem deveni insensibili chiar si fata de un martor moral de talia lui Sebastian.)

 

In concluzie, urmandu-l pe Friedländer, pledez pentru intelegerea si folosirea jurnalelor victimelor Holocaustului atat ca marturii istorice obiective, cat si ca marturii morale. Acesta nu este, totusi, ultimul aspect relevant al problemei. Mai exista un aspect, desi nu sunt sigur ca este mai mult decat implicit. Acesta se afla, la randul sau, in domeniul moralei, sau mai degraba al eticii, si ne conduce inapoi la termenul difuz si problematic de subiectivitate, subiectivitatea radicala a strigatului de durere. Aici apare o intrebare tulburatoare. Care este finalitatea investigatiei noastre morale si istorice asupra Holocaustului, bazata nu numai pe documente obiective, ci si pe marturii cum este cea a lui Sebastian? In ce masura putem sa fim martorii suferintei lui? Cum raspundem strigatului sau de durere? - raspunsul este, desigur, ca nu putem raspunde strigatului sau de durere. Singura reactie adecvata fata de suferinta unei fiinte umane care ne-a atins, dar care a murit, este sa evitam s-o uitam, sa o amintim, sa o plangem. Caracteristica finala a marturiilor directe, precum cele ale lui Sebastian, Klemperer, Anne Frank sau Elsa Binder, este ca acestea pot fi percepute si folosite ca memoriale, asa cum, de fapt, au si fost concepute de autorii lor. Dar acest demers nu are finalitate, deoarece procesul de amintire este deschis si deoarece noi nu putem sa stim si sa ne amintim vocea individuala a fiecarei victime. Dar pe acele cateva voci care au lasat o urma ar trebui sa ni le amintim la un nivel individual, pe baza marturiilor lor individuale. Lumea intreaga nu numai ca ar fi stiut mult mai putin fara notele lui Sebastian si ale Elsei Binder. Ea ar fi fost si un loc mult mai inuman.

 

 

 

(Textul este o versiune prescurtata a unui articol in limba engleza, nepublicat inca, dar prezentat la Hebrew University din Ierusalim la simpozionul Mihail Sebastian organizat de ICR in octombrie 2007)

 

Traducere de Oana Valentina Suciu, Sorin Cucerai, Radu Cristescu si Sorin Ghergut

 

 

 

 

 

BÉLA BORSI-KÁLMÁN

 

"Ma consider un fel de nou Klapka, carturar-diplomat"

 

 

 

Vrei sa te prezinti in cateva cuvinte?

 

Numele meu de scriitor este Béla Borsi-Kálmán (in acte, ma numesc Béla Kálmán), m-am nascut în Ardeal, în Maramures, dar la 14 ani, în 1962, am plecat din Romania in Ungaria, cu familia. Am început scoala în comuna Seini, de pe langa Baia Mare, am continuat-o la Satu Mare, apoi la Sárospatak, si în sfarsit în capitala Ungariei cu Facultatea de Litere, sectia Limba si literatura romana, respectiv istoria la Universitatea Eötvös Lóránd din Budapesta. Am avut apoi burse cam peste tot în Paris, Cracovia, Amsterdam, Toronto, Montréal etc. Ca debutant am fost asistent la Catedra de limba si literatura romana, unde am predat timp de 5 ani epoca marilor clasici, de la Epoca Luminilor pana la Caragiale si Delavrancea. Am tradus din literatura romana (Mircea Eliade, Constantin Toiu, Oana Orlea, Nicolae Velea), din literatura franceza (între altele si Memoriile lui Simone Signoret). Sunt deci traducator literar; apoi am devenit istoric, am lucrat aproape trei decenii asupra raporturilor romano-maghiare, totdeauna în context francez, în sfera de interese a marii puterii care era Franta, începand din sec. XVIII-XIX pana la 1920. Între 1990-1995, cu schimbarea de sistem si revolutia decembrista din Romania, mi-am spus "hai sa încerc ceva ca diplomat" si am devenit consilierul cultural al Ungariei la Ambasada Republicii Ungaria din Bucuresti. Mai eram interesat si de generalul Georges Klapka, despre care nimeni nu stie (in afara de cativa "meseriasi" bine informati, fireste) ca era nu numai marele general al Revolutiei maghiare de la 1848-49, dar si cel mai destoinic diplomat al emigratiei maghiare si cel mai mare succes al sau a fost tocmai contactul cu elita politica romaneasca pasoptista, în frunte cu Kogalniceanu si Cuza. A si semnat doua tratate cu A.I. Cuza, în 1859, respectiv 1961, care raman importante în istoria raporturilor romano-maghiare, chiar daca nu se prea stie despre ele. In orice caz, eu ma consideram, în taina, un fel de nou Klapka, dar nu general, ci carturar-diplomat. Nu cred însa ca rolul meu la Bucuresti în epoca aceea de schimbare (cu care "ne confruntam zi de zi cu totii") a fost un mare succes, chiar din contra: n-am mancat multa sare pe malul Dambovitei. Dar asta, cum ar veni, e cu totul alta mancare de peste...

 

Era epoca cea mai grea a relatiilor romano-maghiare.

 

Probabil, dar în momentul respectiv eu nu-mi dadeam seama, numai dupa aceea am inteles. Nu-mi dadeam seama de ce am avut dintr-odata atatea dificultati, pe care, înainte, ca traducator sau ca istoric, nu le avusesem. Acum, dupa 10-12 ani, înteleg ceva mai bine. Dupa scurta mea cariera diplomatica în Bucuresti, am redevenit istoric la Facultatea de Litere din Budapesta, iar din 1999-2003 am fost iar diplomat la Paris: in calitate de consilier politic, am facut analize politice. Asta face parte din secretul "schimbarii de sistem" din Ungaria. Acum nu mai sunt diplomat, sunt din nou istoric si lucrez la Catedra de istorie a Europei Orientale din Budapesta.

 

Si noi avem cateva exemple de scriitori intrati in diplomatie dupa 1990, intre care Andrei Plesu (care a fost si ministru de Externe), Grete Tartler, Eugen Uricaru, Ioana Ieronim, Marian Papahagi, Anatol Baconski, Horia Patapievici, Anamaria Pop, Daniela Crasnaru, Magda Carneci, Brandusa Armanca. Observ ca sunt destul de multi, chiar daca sederea unora in diplomatie a fost pasagera. Este greu pentru un scriitor sa intre in diplomatie? Este, intr-un fel, ca si cum intra în armata?

 

Este foarte greu, fiindca în cazul acesta este vorba de o confruntare între sisteme de gandire. Este o incompatibilitate între gandirea unui scriitor sau istoric si felul de a pricepe lucrurile al unui functionar care si-a trait toata viata într-un sistem ierarhic. In felul acesta, "chestia" este destul de grava, pentru ca diplomatii profesionisti (de vita veche) nu prea cred ca cineva venit din exterior, din afara (cu "parasuta", cum pretind ei) poate sa faca fata problemelor cotidiene, uneori realmente complicate ale lor. Este o distanta imensa si o confruntare foarte puternica, fiindca sistemele si metodele de gandire, trebuie sa subliniez din nou, sunt foarte-foarte diferite. Iar daca pe deasupra esti si istoric, problema devine si mai sinuoasa, fiindca modul de a percepe al unui istoric este într-adevar cu totul diferit de al unui functionar care îsi face treaba, scrie analiza cutare, vorbeste cu cineva, rezuma continutul si cu asta s-a terminat; la sfarsitul orelor de serviciu face ordine pe masa de lucru si pleaca cu sufletul impacat acasa. Pe cand un istoric de breasla, chiar daca este diplomat, incearca sa puna lucrurile si faptele aflate intr-o perspectiva mai mare, adica incearca sa le inteleaga si apoi sa le puna pe hartie mai "stiintific". Cu alte cuvinte, doreste sa realizeze ceva mai profund, ceva mai durabil. Iar sistemul ierarhic si felul de gandire al impiegatilor din sistemul ministerelor de Externe (in general, caci si aici sunt mari exceptii) nu prea tolereaza felul acesta al lui de gandire, de analiza. Deci, nu merge. Daca devii ambasador, cum este cazul multora, atunci - cel putin teoretic - ai mai multe sanse de reusita, fiindca un ambasador este atotputernic in tara de receptie. In schimb, in majoritatea cazurilor n-are timp si ragaz sa mai scrie analize rafinate. Face teatrul receptiilor si se plimba clatinandu-se usor cu un pahar de sampanie în mana (vorba fostului presedinte al Germaniei Federale în anii 70, Helmuth Schmidt)...

 

Si este de dorit sa nu il si bea.

 

Dar, uneori, se mai intampla sa il si bea. Eu nu vorbesc decat de cazul unora care, ca si mine, pentru ca eu am avut ragazul cuvenit si tenacitatea necesara sa fac astfel de analize, dar, dupa experienta asta amara de la Bucuresti, am înteles ca, practic, n-am nici o sansa sa devin un adevarat diplomat de cariera, un "pur sange" profesionist. Ei bine, atunci mi-am tras concluziile si, la Paris, a doua oara, nu voiam sa mai fiu altceva, am ramas definitiv istoricul Béla Borsi-Kálmán...

 

Care are insa ocazia, ca diplomat, de a vedea de aproape istoria.

 

Da. Si care nu vrea sa fie chemat sau acceptat ca diplomat, ci ca un adevarat istoric intr-o misiune, sa zicem, speciala, intr-un post putin mai interesant ca de obicei si cam atat.

 

Vorbim acum, pentru rubrica noastra Atelier, despre cartile istoricului. Despre cea la care lucrezi, despre celelalte.

 

Tot ungurul plecat din Romania încearca sa priceapa cam ce se întampla între maghiari si romani, cel putin cauta o explicatie, macar pentru sine, pe cont propriu... Asta este prima poveste. Nu întelege prea bine din discutiile în familie sau în cercul de prieteni cam de unde vin grosolaniile reciproce, ce surse au, ce radacini au. Am avut asta în mintea mea de cand eram student, asa ca am început cu un subiect care mi s-a parut interesant: Mihail Kogalniceanu si Ungaria.

 

Subiectul era foarte larg.

 

Prea larg pentru un începator. Totusi, avand multa bafta, am ajuns la corespondenta generalului Klapka, care a fost cumparata tocmai în perioada aceea, la începutul anilor 70. Mi-a cazut în mana o serie întreaga de scrisori si rapoarte, în franceza sau germana, neexploatate pana atunci practic de nimeni, mai ales de cineva care avea totusi cateva notiuni despre societatea romaneasca, hai sa zicem, despre realitatea romaneasca, într-un cuvant: "fenomenul romanesc". Deci, prin aceasta nemaipomenita sansa, am putut sa pipai anumite radacini, am dat de anumite noduri de probleme care au contribuit cu trecerea timpului la raporturile astea întortocheate si vulnerabile de mai tarziu. Perioada pe care o cunosc cel mai bine ca istoric, adica cu sursele în mana, este tocmai 1849-67.

 

Pana la detronarea lui Cuza.

 

Adevarat, putem sa zicem asa. Am publicat pe subiectul acesta trei lucrari mai importante. Una înca în 1984, cu un titlu principal foarte frumos: Impreuna sau pe cai diferite (subtitlu: Contributii la cunoasterea raporturilor dintre emigratia lui Kossuth si elita politica romaneasca), apoi mai tarziu, cu un material mult mai amplu, cu alt titlu, Notiunea national si strategii nationale, care a aparut, spre fericirea mea, si în engleza, într-o serie destul de importanta, distribuita de Columbia University Press. De fapt asta a ajuns si în Romania, am sperat deci ca editura Humanitas o va publica, cu atat mai mult ca nu se punea deloc problema necunoasterii limbii, redactorii au avut editia în engleza la îndemana. Nemaivorbind de referatele pozitive ale d-lor Andrei Pippidi si Ludovoc Demény. Dar, din motive nu foarte clare pentru mine, cartea nici pana acum n-a vazut lumina tiparului, cu toate ca nu numai ca am semnat un contract, dar si 80% din manuscris a fost gata, iar Fundatia Soros a asigurat banii pentru tipar. Deci totul era gata, în principiu, dar, dupa ce mi-am terminat misiunea si am plecat din Romania, cartea asta nu aparuse în romana. Cu toate ca sunt convins ca n-ar fi daunat relatiilor noastre istorice, din contra... Poate, daca nu foloseam prea multe note de subsol... Sau daca nu eram diplomat... Cine stie.

 

Poate ar trebui incercat iar, la o editura cu profil mai stiintific -Enciclopedica, de pilda.

 

In schimb, în 1999 am publicat în franceza, la Pécs, în Ungaria, o antologie de texte, care continea totusi materiale si studii cu aceasta tema, intitulata Liaisons risqués, cu subtitlul Contributions à lhistoire... Deci am doua carti în limbi de referinta mondiala si multe altele mai mici, tot în engleza si franceza. La ce lucrez acum? Am editat anul trecut o carte cu un titlu special, Intrebari si pseudoîntrebari, cu un titlu cam sinuos, Ganduri despre interdependenta intre a pune in valoare interesele de grup, identitatea nationala si strategiile globale. Subiectul poate fi interesant si pentru cititorul roman, pentru ca volumul contine o analiza geostrategica pe care am facut-o chiar la Bucuresti, ca diplomat maghiar, despre raporturile franco-romano-maghiare în ultimii 150 de ani, din punct de vedere geopolitic, adica din 1856 pana în 1989 sau 91.

 

Si ce ai descoperit?

 

Am descoperit ceea ce stim cu totii, ca, istoriceste vorbind, pot sa spun si eu ce a spus Petre Tutea înainte de moarte, ca unirea celor doua principate, Moldova si Tara Romaneasca, la 24 ianuarie 1859, era un miracol din punct de vedere geostrategic, pentru ca nimeni cu minte sanatoasa nu credea ca asa ceva de aceasta anvergura va fi posibil. Dar s-a facut. Si asta nu era decat debutul, fiindca pot sa citez un politician roman nascut la Olpert, azi Bobalna, judetul Cluj, care se numeste Alexandru Vaida Voevod, prim-ministrul Romaniei în timpul Conferintei de Pace de la Paris, dar în acelasi timp era si ministru de Externe al Romaniei si un foarte bun diplomat si el (desi numai un ucenic, un baiat pe pricopseala, pe langa Ionel Bratianu, dar foarte destoinic si el). Si am citit în memoriile sale...

 

Cel trimis ca sa semneze Tratatul de la Versailles?

 

El a demisionat, adica a fost pus la punct tocmai pe 13 martie 1920, dupa ce si-a încheiat misiunea. Cu succes, fireste. Dar asta face parte din urzelile politice bucurestene pe care le stim cu totii. El a scris în memoriile sale, anticipand ce a spus Petre Tutea, ca perioada 1918-1920 a fost un moment istoric foarte prielnic.

 

Adica erau forte importante geostrategice care nu vedeau avantajul unirii celor doua principate?

 

Nu, eu spun altceva: ca ele erau în favoarea realizarii Romaniei Mari, de-a binelea.

 

Erau mai multe?

 

Mai multe.

 

Franta intre altele?

 

Un factor important era iesirea Rusiei din Antanta si, în al doilea rand, slabirea puterii militare a Frantei, adica erau pierderi grele de vieti omenesti. Francezii nu mai voiau sa-si sacrifice ostasii si, din acest motiv, rolul si ponderea geopolitica a romanilor si a Romaniei, împreuna cu Polonia, au crescut enorm, spre sfarsitul primului razboi mondial.

 

Si fara revolutia rusa n-ar fi fost acelasi...

 

Nu, si nu ar fi fost posibil nici fara victoria aceasta însangerata a francezilor, care a insemnat în acelasi timp si pierderea puterii lor. Deci, cam asta este ultima mea carte... Al doilea subiect al cartii este problema palestiniano-israeliana în contextul schimbarii strategiei americane prin invazia Irakului. Am încercat sa leg într-o anexa aceste doua analize, aceste doua probleme foarte complexe, adica franco-romano-maghiara, respectiv palestino-israeliana: cum se leaga, teoretic vorbind, schimbarea mondiala a strategiei americane, adica ce fel de implicatii poate sa aiba: invazia americana în Irak a schimbat cu totul datele problemei pentru o perioada neprevazuta, dar cel putin pentru 20 de ani. Pentru ca, daca o putere mondiala si o superputere, hyperpuissance, dupa Hubert Védrine (fostul ministru de Externe francez al lui Jospin), intra în scena cu o strategie noua, cu o paradigma modificata, bineînteles cu gandul ascuns ca prin pasul respectiv sa-si prelungeasca pozitia de lider necontestata înca cel putin 20 de ani... (Fara sa-si dea seama ca pasul este riscant de la bun început, chiar si daca nu se dovedeste a fi de-a dreptul gresit...)

 

Intr-o zona in care e contestata.

 

Da, într-o zona instabila, hipersensibila si cu scopul ascuns, sau voalat macar, fireste, sa aiba nu numai un punct strategic în buzunar, dar si posibilitatea de a controla toate miscarile, în Rusia, în zona Marii Caspice, în Asia Centrala. Evident: si în lumea araba, si fara sa piarda nicicum din vedere o alta problema, poate si mai sinuoasa, dar putin ascunsa: interesele strategice esentiale de asigurare a existentei statului Israel. Va sa zica, totul împreuna ca un fel de nod gordian modern! Asta înseamna, presupun, ca nimic nu s-a produs întamplator, factorii decisivi si-au facut socoteala: politica americana nu vrea nici în ruptul capului sa iasa din scena. Deocamdata, cel putin. Si asta, o asemenea transpunere de forta (politica, militara, logistica etc.) dureaza, fara îndoiala, asta are o pondere imensa. Prognoza istoricului nu poate sa fie altceva decat o simpla constatare: aceasta directie a politicii americane va ramane în fond, chiar daca se schimba persoana presedintelui sau partidul din opozitie ajunge la putere. Caci democratii vor continua aceeasi politica, bineînteles, poate cu anumite schimbari de nuanta, ici-colo, dar nu în punctele esentiale, vorba lui Caragiale...

 

Deci nu va fi o retragere din Irak, ca din Vietnam.

 

Nu, nicicum, nici nu se poate imagina. Ar fi o tradare... Fara sa stim si noi... Cu alte cuvinte, asta înseamna ca strategia romaneasca actuala, hai s-o numim pe nume: le jeux de bascule, politica asta cu doua fete si doua taisuri: à la fois european si american, teoretic si chiar practic poate sa aiba iar succes! Dar nu se stie pana cand. Fiindca, filozoficeste vorbind, nimic nu se repeta... Adica se repeta, se pot repeta anumite lucruri, combinatii, contexte, chiar constelatii concrete în istorie, fara doar si poate. Tocmai asta s-a dovedit a fi, dupa mine, sansa evolutiei romanesti în ultimii 150 de ani încoace, ca asta - configuratia geopolitica favorabila aspiratiilor romanesti - s-a repetat de doua sau trei ori, dar nu se stie daca se va repeta si a patra ori a cincea oara. Asta e riscul.

 

Dar vezi crescand tensiunea, distanta intre Europa si America?

 

Nu stiu daca crescand, în orice caz adancindu-se. Nu sunt însa convins, nici ca istoric si nici ca ex-diplomat, ca americanii vor într-adevar o Europa unita, închegata - si puternica. Nu cred ca vor un pol de putere care ar putea într-o buna zi sa contrabalanseze într-un fel supraputerea americana.

 

Deci concurenta intre Europa si America o vezi de durata.

 

De durata si asta o spun cu regret: în favoarea rusilor, pentru ca, hai sa fim seriosi, nici ei nu pot fi prea fericiti vazand o Europa largita si coerenta, formata ca un pol geopolitic de sine statator, cu aspiratii bine definite. Poate romanii au iar dreptate, nu stiu daca ei sunt strategi înnascuti sau au pur si simplu noroc, bafta istorica, cum ar veni. Dar n-am dreptul sa neg ca poate ca este si de data aceasta bine sa se mai continue jocul asta foarte cunoscut: si capra, si varza. Adica hai sa încercam sa intram în "Europa" si sa folosim toate avantajele care ni se ofera. Si, dupa aceea, "om trai si om vedea": daca planul, întreprinderea reuseste, e bine, fiindca suntem în spatiul european, iar daca nu merge, tot e bine, pentru ca, cel putin, am primit sursele banesti, ajutoarele economice de care aveam, totusi, nevoie.

 

Cred ca romanii asteapta mai degraba (cel putin asa e declaratia) o protectie strategica, declarand ca UE nu e cea care ar fi in stare sa o protejeze, iar Romania este totusi o tara de granita, pe drept, sau are fantasma ca e neprotejata. In ce masura ti se pare ca e justificata?

 

Nu stiu, am anumite senzatii numai, si nu altceva. Ce se întampla daca, de pilda, americanii reusesc, totusi, cel putin pentru 20 de ani, sa întocmeasca un nou imperiu flotant, în centru cu Irakul, sa zicem democratizat, cu Turcia la mijloc, ale carui granite oscilante se gasesc chiar la hotarele Romaniei, devin identice cu ele. Atunci ce se întampla?

 

Un risc pentru Romania?

 

Poate sa fie un risc, dar poate sa fie si un avantaj, pentru ca, daca acest imperiu teoretic se realizeaza cumva într-un fel, sau altul, atunci ce se poate întampla cu Romania ? Ea va face parte si din acest imperiu cu centrul în Orientul Mijlociu, dar se va afla în acelasi timp si în sanul UE: o tara din Europa integrata. Nu se poate sti, nimeni nu poate avea o idee precisa daca strategia romaneasca actuala o fi buna sau rea. Dar eu am impresia ca este pragmatica, deci buna. Deocamdata.

 

Cartea actuala?

 

Cartea actuala este o monografie conceputa din trei parti distincte. Capitolul mijlociu este un studiu amanuntit, o analiza socio-culturala si de mentalitate politica, a societatii din Banat între 1716-1920. O epoca tumultuoasa, la începutul careia Eugen de Savoya a eliberat Banatul pentru Dinastia Habsburgilor, pentru Imperiul Habsburgic, inclusiv pentru Regatul Ungariei. Vechea Ungarie numita si "istorica". Asta: stradania elitei nobiliare maghiare din secolul al XIX-lea, în vederea de a crea un stat national (état-nation) modern, democratic, suficient de tolerant si "european" putem s-o numim tentatia liberala ungara - tot urmarind, poate instinctiv, modelul francez. Aceasta aspiratie, a carei legitimitate istoriceste vorbind nu putem sa o punem, din reflex, la îndoiala, a durat pana în 1920, momentul crearii Romaniei Mari. Altfel spunand, avem de a face cu o competitie istorica a doua viziuni, a doua stradanii, dar ambele din acelasi aluat, copiind cam servil tiparul frantuzesc. Natural, nu poate fi vorba de egalitatea sanselor, a posibilitatilor. Dar nici lipsa sau precaritatea unora, existenta si dinamica altora nu poate fi pentru un istoric demn de acest nume un pretext pentru a ramane pe nivelul evenimential sau al cliseelor, evitand analiza structurilor si mentalitatilor. Hai sa spunem iar lucrurilor pe nume: ceea ce elita nobiliara ungara vroia sa întocmeasca degeaba - a reusit oligarhia bucuresteana, cu ajutorul marilor figuri de ardeleni ai miscarii nationale romanesti. Cu alte cuvinte, daca anii 1918-1920 reprezinta un miracol istoric pentru romani, înseamna cu totul altceva pentru unguri. Decalajul istoric, politic, ideologic, mental si sentimental este evident: anus mirabilis pentru unii, dezastru istoric pentru altii. Clipa solemna a realizarii visurilor romanesti de pretutindeni ca moment istoric necontestat reprezinta în acelasi timp un esec total al planurilor, mai degraba al iluziilor unguresti. Cartea, pe care am terminat-o acum pe acest fond istoric, descrie si analizeaza un caz cu totul uitat, povestea unui complot al liceenilor din orasul Timisoara, ceea ce este de-a dreptul o surpriza, fiindca toata lumea a uitat-o, si istoricii, si specialistii de breasla. În pofida faptului ca, în aceea scurta perioada, se desfasoara evenimente foarte importante, aflandu-ne între noiembrie 1919 si aprilie-mai 1920. Adica în spatele actiunii se ascund mai multe lucruri: în primul rand, schimbarea de imperiu, cum ar veni în termeni istorici, istoriografici, dar acele luni înseamna si o schimbare totala a tuturor tendintelor sociologice, socio-culturale si mentale ale Banatului si ale Transilvaniei. Si înca un lucru totusi curios, si anume ca suntem în ajunul semnarii Pacii de la Paris, care, în constiinta nationala ungureasca, este sinonim cu un seism pustiitor. Înseamna Pacea de la Trianon. Actiunea se rezuma de fapt foarte simplu: complotistii voiau cu tot dinadinsul conservarea Ungariei vechi, cu hotarele lui Stefan cel Sfant: "Nici o brazda!". Mult mai incitant este dupa mine cine erau liceenii, adica din ce soi s-au tras, din ce paturi sociale au iesit si cum adica, în ce masura se credeau ei "maghiari"? In ciuda faptului ca marea majoritate a lor erau de origine nemteasca, svabeasca, vorba aia! Dar nu numai nemteasca, ci si bulgareasca, uneori sarbeasca. Cateodata chiar romaneasca! Deci, prin înfatisarea acestei povesti am avut ragazul sa fac o mica analiza sociologica. Si nu numai, fiindca am avut la îndemana un bun pretext pentru a face un sondaj socio-istoric în trecutul Banatului, adica sa-mi fac o idee despre procesele socio-istorice care s-au desfasurat în Banat din 1716 încoace. Am dat, deci, vrand-nevrand, de o poveste foarte interesanta, ulterior, bineînteles, pentru ca participantii habar n-aveau ca, de fapt, sunt la încrucisarea drumurilor, la un adevarat moment istoric, cand totul se schimba. În plus, era si clipa schimbarii tuturor datelor geostrategice! Pentru ca, o stim, în locul Imperiului Habsburgic, devenit în 1867 statul dualist Austro-Ungaria, s-au format noi entitati politice, noi asa-zise state-nationale. Aceasta remodelare a hartii Europei Centrale si Sud-Estice s-a înfaptiut în urma intereselor Frantei, ma refer acum la sistemul de aliante sub tutela franceza care, cel putin în conceptia francezilor, ar fi contracarat tendintele de revansarde ale Germaniei. Ce s-a dovedit a fi iar o iluzie... Deci asta era Mica Antanta, sistemul de aliante ale lui Titulescu s.a.m.d.

 

Ca rezumat deci: primul capitol este: a) dezvaluirea tuturor secretelor; b) întocmirea retelelor sociologice banatene si povestea actiunii. Al doilea capitol, o repet, este analiza socio-istorica a structurilor locale cu privire la schimbarea mentalitatilor. Cu o noutate însa: am insistat asupra rolului modelului nobiliar unguresc, care, dupa mine, era la radacina procesului de asimilare-integrare pe tot teritoriul statului ungar multinational. Inclusiv Banatul si orasul craiesc liber al Timisoarei! Mai mult: acest model era chiar placa turnanta, fiindca însemna nu numai biletul de intrare si chezasia integrarii în paturile prestigioase "de sus", dar era si unealta eficace a însusirii tuturor prerogativelor si accesoriilor necesare în vederea asimilarii la (si în) constiinta nationala ungureasca. Iar nefiind constient ca nu era altceva decat o copie subreda a tentativei frantuzesti, totusi incomparabil mai viguroasa cu privire la état-nation, stat-natiune, iluzorie în zona noastra atat de pestrita... Cam asta era idealul ungurilor, inclusiv al tinerilor complotisti timisoreni. Ideal, viziune, iluzie pe care eu le numesc deodata vis, un vis frumos, caci în perspectiva istorica nici nu era altceva.

 

In al treilea rand, capitolul cu care îmi închei monografia este o analiza a conceptiei despre natiune a elitei unguresti - Kossuth, Andrássy, Deak si ai lor -, tocmai prin urmarirea asidua a modelului francez. Nu numai instinctiv, cu toata energia cuvenita, demna de idealurile pariziene... Adica ce doream, ce visam noi era identic cu ceea ce s-a realizat în Franta pana spre... 1914! Nu sunt convins însa ca modelul initial, pe care voiam sa-l realizam cu totii, este înca valabil! Macar în Franta lui Nicolas Sarkozy? Asta ne da de gandit si reprezinta si un risc. Pentru toata lumea. Problema este ca - drept mostenire - noile state "nationale" formate dupa 1920, inclusiv Romania Mare, nu numai ca au urmarit aceasta idee cu conditii mult mai putin avantajoase decat leaganul, Patria-Muma, dar, trebuie sa repet: nu s-a decis, zic eu, daca s-a realizat într-adevar sau ba. Chiar în Franta.

 

Nu stim, nu putem ghici ce va produce evolutia europeana, ideile si notiunile noi (LEurope des régions, decizii substitutionale, devotiune si alte asemenea concepte, cuvinte magice.)

 

Un lucru este sigur: datele problemei trebuiau schimbate prin invazia irakiana a americanilor. Paradigma geopolitica s-a modificat, în fond. Fiindca nu stiu: cititorii romani în ce masura sunt constienti de faptul, ca pe 20 martie 2003, am ajuns iar la un alt început de drum, care a schimbat toate socotelile. Si nu numai ale romanilor. Fapt care poate sa-mi dea si mie o sansa infima ca cele scrise în aceasta monografie - intitulata Cinci generatii si ceea ce urmeaza înainte... Complotul Leventilor din Timisoara- 1919-1920, Budapesta, Editura Noran, 2006 - sa aiba un un oarecare ecou si în Romania...

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu