Bucurestiul Cultural, nr. 11/2008 (I)

Cartea de la Necropolis

La cativa pasi incepe acest oras aparte, candva o gradina, apoi devenit un oras de piatra al pasilor pierduti, Cimitirul Bellu. Necropolisul bucurestean de la Bellu este un muzeu in aer liber care te lasa sa-i descoperi monumentele strecurandu-te pe alei, calcand orice ordine, pentru ca nu exista un catalog al monumentelor funerare, cum exista de exemplu la Père-Lachaise la Paris. Intr-un fel, prefer aceasta dezor­di­ne, aceasta nepasare care ma lasa sa descopar, totul tinand de san­sa, de surpriza, de jocul de lumina, de vegetatia care uneori dez­go­les­te aproape senzual umeri albi de statuie. Trecutele vieti de doamne si domnite, dintr-un alt secol, in rochiile lor de piatra, au ceva din strania vraja a unui basm vechi in care simpla atingere a unui fruct interzis il litifica pe imprudent. Dintre toate, cel mai mult ma atrage Doamna in alb sau Doamna cu umbrela - opera sculptorului Rafaelo Romanelli din Florenta -, iesita parca la promenada, cu un gest delicat tinandu-si faldurile rochiei, tocmai pentru seninatatea expresiei ei care nu are nimic din tristetea unui monument funerar. Se spune ca nasturii vestei ei erau candva auriti in spiritul Secessionului, ploile au spalat pole­ia­la metalului, dar nu si stralucirea chipului. Cu dauritul reflex a dis­pa­rut si inscriptia de pe zidul de granit rosu deloc ingaduitoare cu per­for­mantele medicale: "Cet animal de medicin ma tuée!". Am stat minute in sir in fata unui inger care stingea cu aripa sa o torta, un inger discret mutilat cu mana ridicata indicand cerul, o mana careia ii lipsea falanga distala. Imi plac statuile ale caror chipuri deseneaza printr-un truc al intemperiilor lacrimi de cerneala-mazgoasã si licheni. De pe frontispicul capelei lui Th. Lerescu, o figura feminina iti face semn sa taci cu degetul adus la barbie in preajma buzelor, dar nu stii sigur daca despre tacere e vorba sau despre introspectie, de linistea care exis­ta aici, desi degradati paznici patrupezi pazesc haiduceste portiuni de alee unde salahorii se opresc si-si beau posirca la umbra crucii. De unde toate aceste figuri feminine amintind de romantismul crepuscular al stingerii, fata cu floare cu ochii inchisi sculptata de P. Granet lasa sa cada din poala plina cu flori de bronz una singura care sta aninata de degetele ei ca o picatura stinghera pe streasina. Gratiei longilin-boticelliene a Madonei Stolojan, sculptata de Paciurea, i se adauga misteriosul sau sfinx cu implacabilul chip eminescian, bust care are in fata gheara puternica a unui sfinx infipta in piatra, cu acea vointa neclintita care separa clipa de eternitate, si un bust al lui Crist, al carui chip descompus de o suferinta nemarginita mi-a fost revelat de un tremur al frunzisului care adauga o tardiva racoare fruntii incoronate cu spini metalici, peste al caror ascutis mi-am trecut neincrezator palma. Este loc si pentru un fior caragialesc, cand te intalnesti cu statua "genialului Georgica", elev in clasele primare, care n-a apucat sa demonstreze cuviincios intuitia formidabila a mamitei, iar acest elev ratacit printre ingeri si elegante si triste doamne are sensul ei secret. Alti ilustri disparuti si-au lasat ca pentru o plimbare in salon mantaua militara cu brandenburguri si chipiul de rosior pe piatra funerara ca pe o sofa oarecare sau si-au pus comod pe scaun roba, tomurile dificile, unul deschis la o pagina necunoscuta, si pare ca lipsesc putin. Statuii fe­minine de la mormantul magistrului Florian ii lipseste o mana care a scuturat florile topite in piatra. Un inger cu aripile desfacute rasarit din iarba are spatele prins intr-o retea de iedera uscata ca un fel de ner­vura, pe statuia unei femei invaluite in falduri baroce iedera creste in voie ca un fel de tunica si, deodata, Necropolis mi se infatiseaza asemeni unui oras aztec invelit tandru-matasos in jungla, respirand lacom ceva din seva aceasta care se revarsa prin lastari, imprimand pietrei o tardiva si rugatoare imbratisare, si ma gandesc ca lucrurile ar pu­tea sta chiar asa in nepasarea care domneste aici si pretutindeni, nu­mai ca tacerea, nu stiu ce liniste neobisnuita separa orasul, precum acele orase secrete ale desertului ascunse intre pliurile catorva dune si ale unei povesti. Pe un glob de piatra o fiinta bizara cu chip feminin insufletit de o tandrete dureroasa, cu parul revarsat asemeni fatalelor feminitati klimtiene, cu aripi ingeresti si coada de sarpe, se infasoara neimpacata. "Mai sedi putin" suna rugamintea pe care o contrazice implacabil ceasul care a stat de mult la 1.30, precum cel al domnisoarei Havisham din Marile sperante, la mormantul Iuliei Hasdeu, strajuit de doi sfincsi degeminati deasupra carora se inalta globul pamantesc de piatra indicand traseul diurn-lumesc al Iuliei: Bucuresti-Paris-Roma. "Mai sedi putin."

"Eternul feminin" sub comunismul tarziu

La inceputul anilor 2000, voga micro­istoriilor despre ceausismul tarziu a explodat prin aparitia mai multor volume colective avand in centru evocari ale "copilariei si adolescentei sub comunism" sau a unor experiente "mature", os­talgice sau nu, literaturizate sau socio-antropologice: O lume disparuta..., Car­tea roz a comunismului, Anii 80 si bucures­te­nii, Cum era? Cam asa..., alaturi de anchete de istorie orala si de varii "egografii" (de la Nascut in URSS de Vasile Ernu la Regele se inclina si ucide al Hertei Müller) au participat, in ultimul dece­­niu, la constituirea unui trend. Unul in care istoriile elitelor sau ale experien­te­lor "maximaliste" (Gulag, disidenta etc.) tind sa lase locul istoriilor cotidiene, iar mar­turiile facatorilor de istorie - expe­rientei oamenilor comuni care o suporta. Ceva totusi lipsea din peisaj: "ex­pe­rienta de gen" - dupa cum afirma Dan Lungu si Radu Pavel Gheo in pre­fata unei recente si incitante antologii de ego-/micro-istorii despre "experienta fe­minina in comunism"...

Faptul ca demersul a fost initiat si coordonat de doi barbati poate sa ridice unele intrebari legitime: nu cumva, in felul acesta, participantele tind sa fie re­du­se cu cele mai bune intentii la minoratul de facto al "diferentei feminine"? Per­sonal, m-as fi bucurat ca initiativa unui astfel de proiect colectiv sa vina din partea unei/unor persoane de sex fe­mi­nin. N-a fost sa fie. Oricum, daca demersul ar fi avut un caracter riguros so­cio­logic sau "angajat" literar (in genul Monoloagelor vaginului) n-ar fi fost nici un fel de problema. Numai ca avem de-a face cu niste femei "de cultura/de litere" carora li se sugereaza, cu argumente so­cio­logice, sa decupeze experienta de gen din complexitatea existentei lor umane sub comunism. Modul simplu si onest in care Ioana Ocneanu-Thiéry isi incepe con­fesiunea mi se pare deosebit de elocvent in acest sens: "Ce-as putea eu sa po­vestesc despre cum traia o femeie sub co­mu­nism? De chestia cu avortul, de exem­plu, am scapat (...) nu m-am plasat niciodata pe baricada feminina pentru a judeca comunismul. (...) Pentru mine erau, toti, si barbati si femei, oameni la fel de amarati".

In conditiile in care coordonatorii pre­cizeaza in prefata ca "nu am avut in vedere in mod programatic o abordare uni­laterala, strict feminina si ne bu­cu­ram ca nici autoarele prezente in volum nu s-au marginit la o astfel de perspectiva ingraditoare", valoarea antologiei rezulta din tensiunea ce se creeaza in­­tre imperativul "confesiunii de gen" si aba­terile de la el. "Diversitatea de stiluri" si de formule narative e notabila. Fireste, din punct de vedere literar, textele pot fi impartite in "(foarte) reusite" sau "mai putin reusite", mai toate fiind scrise cu dezinvoltura. Putem opera in­­­sa si o alta categorisire a lor, in functie de acordul sau dezacordul implicit al au­toa­relor cu amintita unilateralizare a perspectivei. Textul Simonei Sora (Bi­blio­­­tecile spitalelor mele, printre surprizele pla­cute ale volumului) este practic singurul in care experienta de lectura ocupa un loc esential, pe fundalul tri­bu­la­tiilor spitalicesti si "corporale" din sumbrii ani 80. In schimb, cel al Simonei Popescu (HoRor! Cool!, conceput ca mo­nolog caleidoscopic si contrapunctic adresat unei vechi prietene) o evita: "im­­bracata in tineretea si frumusetea ta, nimic nu te putea atinge. Mai erau con­ver­satiile noastre nesfarsite despre carti, intr-un fel in care baietii nu stiau s-o faca. Dar asta e alta poveste". Ba nu, e aceeasi poveste, iar "depanarea" ei ar fi facut si mai substantial acest text de virtuozitate despre oroarea si hazul epocii... Impanat cu inserturi poetice, frag­mentul Iuliei Popovici insista obsesiv asupra descoperirii precoce a corpului si a sexualitatii - fie ea si a celorlalti - ("Mi-a venit ciclul odata cu Revo­lu­tia"), insa expediaza intr-o pagina exact "secretele" ce i-ar fi conferit greutate: ac­tivitatea bunicului "in Ministerul de In­terne, la Securitate", cu consecintele sale in plan familial: impunerea unei ca­sa­torii exclusiv civile a mamei, paralel cu avorturile repetate si divortul matu­sii. Scrisa inteligent, dar cu o anume neimplicare frivola, proza Anei-Maria Beligan (Halatul Veronicai) porneste, voios, in cautarea prostituatelor ascunse ale vremii si le gaseste in ipostaza unei nimfomane bovarice, mare consumatoare de ingineri. Bine si asa. Mai bine, in orice caz, decat in conventionalele con­sideratii jurnalistice despre avorturi si despre filmul lui Florin Iepan din tex­tul Rodicai Binder sau decat vioiciunea caznita, inutil agitata a romantarii unor vagi experiente postdecembriste din textul lui Carmen Bendovski (cel mai slab din carte).

Are dreptate Daniel Cristea-Enache sa atraga atentia, in cronica lui din Ro­ma­nia literara, ca "ar fi pacat ca textele sa fie luate la pachet" (tin sa precizez to­tusi ca "la pachet" nu inseamna nea­pa­rat "la gramada", ci desemneaza livrarea, impreuna cu produsele comandate din comertul socialist, a unor rebuturi ne­vandabile sau propagandistice pe care clientul nu le-a solicitat...). Dincolo insa de orice consideratii literare, ele ofe­ra, pe ansamblu, o panorama a resemnarii apolitice, a supravietuirii pa­sive in nisa, a boicotarii dar mai ales a ignorarii istoriei in numele micii nor­ma­litati cotidiene. Spre deosebire de gro­sul marturiilor masculine, ego-istoriile viitorelor literate, jurnaliste, profe­soare sau scriitoare din acest volum fra­pea­za, in general, prin evacuarea expe­rien­­tei livresti sau intelectuale si a "con­stiintei politice". Scrupul neoautenticist sau fidelitate fata de norma "eternului feminin"?

Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism, volum coordonat de Radu Pavel Gheo si Dan Lungu, Editura Polirom, Colectia "Ego.Proza", 320 pp.

Omenirea e populata de monstri?!

Unde se petrec aceste orori? Aici, langa noi, suntem obligati sa con­sta­tam, caci vorba unui spectacol la care ne vom referi mai jos: Trezeste-te omenire! (La Braila, intrebarea a fost dirijata local.)

Cel mai trendy e acum sa operezi pe copii. Ei sunt victimele si asasinii celor mai abominabile intamplari cu care ne fericesc artistii la moda. Ca si in aceas­­ta piesa, Omul-perna, unde, intr-o scena cheie, autorul chiar se intreaba, prin gura celor doi frati condamnati pentru crima, cata statistica si cata fictiune e in aceasta poveste. "Tu ai avut o viata oribila de cand erai copil? Da. Eu am avut o viata oribila de cand eram copil? Da. Doi din doi pentru inceput."

Montand la Teatrul din Braila piesa, Radu Afrim zice ca ar protesta impotriva abuzurilor la adresa copiilor. El inse­rea­za, de altfel, in spectacol stiri din presa zilei, la care putem si noi adauga altele din mult prea prolificul fapt divers al televizorului. N-am intrebat psihologul, dar cred ca oamenii normali pri­vesc aceste enormitati ca atare. Ptiu, drace! Altii, mai responsabili, s-ar gandi poate la unele masuri de asanare. Dar e si o categorie, dintre cei mai slabi de in­­ger, vulnerabili, care "invata" zdravan din tehnicile detaliate de unii comentatori mai sadici decat sadismul celor sur­prinsi in vizor. Pe aproape e si personajul din piesa lui Donagh, fratele scriitorului, "retardatul statistic" pe seama ca­ru­ia se pun unele dintre crime, dar de­spre care nu se va sti niciodata daca le-a comis si mai ales daca i-au fost sugerate de povestirile fratelui sau, scriitorul.

Trupa de tineri pe care o aduce pe scena, unii neprofesionisti (scenografii sunt si ei inca elevi la Liceul de Arte din localitate), se misca in ritmurile zilei, cu degajare si angajare in perimetrul stilistic al acestui cabaret-negru, for­ma pe care regizorul a gasit-o potrivita reprezentatiei. Si chiar este, caci cu songurile Adei Milea si gimnastica "disco", atmosfera anchetei devine mai suportabila, pe de o parte, iar spectacolul isi subliniaza in chip comestibil tezele. Cei cativa profesionisti la care a ape­lat sunt Eugen Jebeleanu (a carui candoare e cam monocorda), Emilian Oprea (simplu, firesc, convingator) si mai ales Liviu Pintileasa si Alin Florea, in rolurile politistului si, respectiv, al de­tectivului, a caror evolutie in relatie cu cazul e plina de umor si savuroase cap­cane. Pentru culoare i s-a compus o partitura si Mihaelei Trofimov, un fel de dizeuza, insarcinata cu bagatul degetelor in ochi, rol care o avantajeaza pe cunoscuta vedeta braileana. Problema e ca noi tot nedumeriti ramanem (ma rog, unii dintre noi!) cu privire la ros­tul unor astfel de subiecte pe scena, care au devenit la fel de abuzive ca si abu­­zurile incriminate pe scena, star­nind indignarea constiintelor critice.

O traditie carturareasca venind din ne­gura vremu­ri­lor (pe la 1800 ei puneau bazele primului Colegiu de Arte si Meserii din Transilvania) a fost continuata cu stra­lucire de cunoscutul om po­litic, publicist, scriitor si di­plomat Ion Ratiu, care a infiintat in exil fiind, la Londra, in 1979, fundatia ce-i poarta nu­mele. Concentrata asupra dezvoltarii si implementarii spiritului de­mocratic, ac­tivitatea fundatiei deruleaza importante proiecte de educatie si inva­ta­mant, proiecte umanita­­re, dar si proiecte artistice, teatrale, stiut fiind ca marele disparut avea preocupari in domeniu (inca din 1959 i s-a reprezentat o pie­sa la Londra, Templeton, iar in 1992, la Turda, regizorul Horea Popescu i-a in­­­scenat piesa Clive si Ana). Dincolo de aceste afinitati elective, Ion Ratiu a transmis redutabililor sai descendenti con­vingerea ca: "Regimurile totalitare au folosit mesajul ar­­tistic pentru propaganda... societatile democratice re­pre­zinta un spatiu propice manifestarilor ar­tistice, dar de obicei ofera putine fonduri pentru func­tio­na­re...".

Un proiect care poarta chiar numele fon­datorului fun­datiei - Proiectul Teatral Ion Ratiu - se defasoara si la Turda, sub coordonarea lui Indrei Ratiu si a Pamelei Ratiu, cuprinzand activitati in slujba comunitatii, programe de interes socio-cultural, precum: terapia prin teatru, fabrica - joaca si invata, sau cele re­cen­te destinate copiilor de emigranti ra­masi singuri acasa, traficului uman. De Craciun, de Pasti, in parteneriat cu teatre cunoscute din Transilvania, precum Teatrul pentru copii "Puck" de la Cluj, Fun­datia "Ratiu" la Tur­da intretine in zona ideea democratiei prin cultura, prin teatru.

Viziunea noastra adesea ingusta cu pri­vire la modelele culturale si sensul cul­turii ne face sa privim doar la cercul restrans de initiati. Ceea ce se intampla la Turda denota insa o intelegere complexa a modului in care cultura se poate in­sera in societate, incepand cu micile co­munitati, modeland relatiile interumane.

Democratia a fost pentru ei o realita­te, nu simpla lozinca.

Raul nemuritor (II)

Sunt poeti sau simpli versificatori pen­tru care constrangerile prozodice ale textului, artificiul tehnic si rima insolita reprezinta totul. Serban Foarta este exemplul cel mai bun. Pentru Ioan Es. Pop, ca si pentru celalalt exponent al generatiei 90, Cristian Popescu, aces­tea nu aduc decat o limitare, fara justifi­care, a poeziei, datoare sa-si creeze si sa impuna propriile reguli. Indiferent la conventionalismul clasicist si la tiparele consacrate de o lunga traditie, autorul "nouazecist" desfiinteaza barierele din­­tre genurile literare, facand ca discursul liric si cel epic sa se amestece pana la indistinctie. Poemul prozastic sau proza poematica vor aspira si praful prozaismului, obtinand din registrele comunicarii obisnuite si din piesele uza­te ale limbajului "de zi" o lirica aparent bruta; de fapt, mai subtila, as­cun­zan­du-si sau chiar anulandu-si retorica.

Daca-i pe-asa, secventele si fran­tu­rile comunicarii, zapaceala celui brusc trezit din somn - nu si din moarte -, sin­taxa aglutinata a propozitiilor si întinderea fireasca a replicilor întretaiate (fara dramatism exterior, teatralitate de­­clamatorie), neglijarea voita a ortografiei si ignorarea selectiva (nici involuntara, dar nici mecanica) a punc­tua­tiei semnaleaza efortul autorului de a eli­bera poezia nu numai de constran­ge­rile genului, ci si de acelea ale gramaticii. Se degaja o autenticitate izbitoare: constituita sau, mai bine zis, construita atent, în conformitate cu ritmurile, vocile si tonalitatile proprii acestei poezii. Un flux si liric, si epic, si dramatic, cap­tandu-l pe lectorul initial nedumerit si facandu-l sa traverseze o serie de ex­pe­rien­te revelatoare.

Omul e o astfel de sperietoare compusa din resturi ale civilizatiei si confortului, ale utilitatilor dezafectate si ale intimitatii ajunse la gunoi. În realitatea densa si crepusculara a poeziei lui, Ioan Es. Pop aduce fragmente de lu­me degradata, înjosita, franjuri murdari si scame dintr-un covor putrezit. Spre deosebire de productia pe stoc a mizerabilismului agresiv, brevetat de unii colegi de generatie si transmis ca­tor­­va urmasi "milenaristi", aici, peisajele dezolante si scenele murdariei contaminante ies dintr-un vizionarism al ruinei. Din rotativa zilelor si a noptilor, din baletul mecanic al faptelor, gesturilor si vorbelor reiterate tot mai stins, nu poate sa iasa nimeni; si în alt sens, nimic. Oriîncotro ai lua-o, nu exista ie­si­re, scapare, salvare individuala si colectiva. No exit. Fara Mantuire.

Cu o exceptie: poezia însasi.

Ioan Es. Pop, no exit, antologie si prefata de Dan C. Mihailescu, colectia "Scriitori romani", Editura Corint, Bucuresti, 2007, 192 p.

Stiati ca...

...In 1925, nemultumite de statutul lor marginal de autoare tolerate, mai multe voci feminine grupate in jurul Adelei Xenopol declara razboi Societatii Scriitorilor Romani (fondata in 1908) si hotarasc sa infiinteze o societate a lor, spre a le fi mai bine reprezentate si aparate interesele. E vorba de Societatea Scriitoarelor Romane, recunoscuta juridic un an mai tarziu. Natalia Negru (vestita Helianta...) face oficiile de secretar general, iar Margarita Miller-Verghy (membra a mai multor "comitete si comitii" si societati de binefacere, ca orice grande dame a epocii, autoare de manuale didactice, dar si de proza romantios-moralizatoare pentru scolile de fete...) detine rolul de viceprezidenta. Ca "organ de propaganda" al societatii nou create ia fiinta Revista Scriitoarei, publicatie lunara condusa de Adela Xenopol, apriga publicista si feminista asidua, care are deja experienta altor trei reviste infiintate de ea de-a lungul vremii, Romanca, Dochia si Viitorul Romancelor ­ toate trei cu un tiraj mai degraba simbolic si cu existenta efemera. (In 1928, abandonand agenda exclusivist-"feminina", Revista Scriitoarei se va transforma in Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Romani, iar Societatea Scriitoarelor se va autodizolva.) Subtitlul noii publicatii, Literatura, arta, chestiuni sociale, semnalizeaza curajos in directia unei formule eclectice, in cadrul careia se amesteca interesul pentru literatura si preocuparile de natura ideologica.

Un articol-argument semnat de Adela Xenopol in primul numar al revistei, La merit egal, drept egal, ne face astazi sa zambim intelegator. Publicista arata, pe un ton bataios, care sunt ratiunile unei societati literare organizate exclusivist pe criterii de sex (de gen, am spune azi): sansele scriitoarelor de a se afirma nu sunt egale cu ale confratilor scriitori, pentru ca autoarele nu sunt privite ca intelectuale/artiste, ci in primul rand ca femei, reusita lor in lumea literara fiind conditionata de "farmecul feminin". "Scriitoarea nu este inca in­­vestita cu valoare intelectuala, ea nu se prezinta, ci se strecoara." Cat despre succesul confratilor scriitori, acesta se datoreaza in mare masura politicii: "Partidul la putere (oricare ar fi) creeaza din mediocritati nu numai mari politicieni si financiari, dar si mari autori. In sfarsit, avem si noi ceva original. Autorii partidului!" Ar fi fost interesant ca Adela Xenopol sa dea niste exemple concrete, dar ea ramane in zona ambiguitatii, a simplelor insi­nuari. "Intr-un astfel de sistem, scriitoarea nefacand politica e mazilita de la toate drepturile ce i se cuvin legal, asa ca e nevoie de un bloc de rezistenta pentru a ajunge la aceleasi demnitati de care abuzeaza cu prisosinta colegii nos­tri." Dupa toate aparentele, ceea ce isi propun fondatoarele Societatii Scriitoarelor este sindicalizarea, conflictul cu SSR si cu jungla scriitorilor falocrati fiind legat in buna masura de obtinerea unor "demnitati", a unor functii si a unor beneficii materiale, de prezenta (absenta) scriitoarelor in (din) diferite consilii literare si comitete teatrale sau in comitetele de lectura ale editurilor. "Cat despre Academie, nici nu se incumeta ea sscriitoareat la o data de semeata nazuinta." De la un capat la altul, articolul citat pacatuieste prin imprecizie. Prea inflamat, prea sarac in nuante, discursul Adelei Xenopol reuseste cel mult sa induioseze, in nici un caz sa convinga. Pledoaria publicistei frizeaza enormitatea in pasajul in care e vorba despre repartizarea (numeric) egala a premiilor literare: jumatate scriitorilor, jumatate scriitoarelor ­ chestiunea valorii estetice nu o preocupa prea mult pe autoarea articolului. O preocupa (excesiv) repartizarea functionareasca a "laurilor" si chiar a unor beneficii mai modeste, precum gratuitatea transportului in calatoriile de "documentare": "Luat-au ei macar o scriitoare de cate ori au colindat tara cu vagon special? Ei si-au luat familia, iar din acele 12 permanente de care se bucura de la infiintarea societatii, nici de unul nu a beneficiat vreo autoare". Adela Xenopol va reveni si cu alte ocazii asupra aceleiasi probleme arzatoare a "permanentelor", intr-un stil de un savuros comic involuntar: "Noi nu ne declaram satisfacute ramanand pe peronul garii, fluturand batista, pe cand colegii nostri pleaca cu duiumul, chiar in vagon anume colindand tara (...). Cerem permanente fiindca e un drept consacrat al scriitorului si scriitoarei de a-si cunoaste tara, deoarece ei o eternizeaza".

RAZVAN BRAILEANU

Leonard Cohen la Bucuresti

10.000 de oameni sunt pe un stadion si nu huiduie, nu injura, nu mananca seminte. Toti sunt mesmerizati de o voce unica si de o prezenta masiva spiritual, dar atat de umila fizic: Leonard Cohen a venit, in sfarsit, in Romania!

Are 74 de ani impliniti chiar in ziua aceea. Este un barbat elegant, degajand calm si intelepciune, dar si pro­fesionismul artistului care are la activ sute de concerte, unele mici, in cluburi pline de fum, altele gigantice, pe arene arhipline. Nu face apel la lumini specta­cu­loase, la efecte pirotehnice sau la decoruri somptuoa­­se, ci se adreseaza direct sufletului auditoriului. Pe 21 septembrie, pe Stadionul Arcul de Triumf din Bucu­resti nu au existat invinsi si invingatori, ci mii de prie­teni pe gazon si in tribune si, pe scena, cativa muzicieni si un fenomen: Leonard Cohen.

In 2008, milioane de fani primesc vestea noului tur­neu international al lui Leonard Cohen, dupa 15 ani de absenta a acestuia de pe marile scene. Turneul a inceput pe 11 mai in Canada si a continuat in Europa, marcand cateva dintre marile festivaluri ale verii: Big Chill (Tara Galilor), Glastonbury (Anglia) si Montreux Jazz Festival (Elvetia).

Leonard Cohen a urcat pe scena la cateva minute dupa ora anuntata pe afis, ceea ce i-a luat prin surprindere pe multi dintre posesorii de bilete, care inca mai stateau la coada la intrarea in stadion. (Dupa obi­ce­iul ca spectacolele de orice fel din Romania sa incea­­pa mai tarziu decat au fost programate, si publicul si-a pierdut obisnuinta de a fi punctual. Am auzit chiar oa­meni nemultumiti ca a inceput concertul la ora la care trebuia sa inceapa...) Din punctul meu de vedere, primele piese din concert (Dance Me to the End of Love si The Future) au fost stricate de vanzoleala (mai ales a VIP-urilor autohtone) care isi cautau locurile sau pur si simplu socializau ca la un simplu eveniment monden. Ceea ce a urmat insa dupa ce lucrurile s-au mai calmat a fost o experienta unica, atat din punct de vedere muzical, cat si spiritual. Vlad Arghir, un mare fan Leonard Cohen si autorul mini-albumului Fotogra­fii dintr-un concert (cu imagini dintr-un spectacol al lui Cohen de la Berlin, in 1993), care l-a vazut pe artist si la Amsterdam anul acesta, mi-a spus ca show-ul din Bucuresti "este unul dintre cele mai bune concerte ale lui". Tower of Song, Suzanne, Halleluja, Famous Blue Rain­coat sunt doar cateva dintre momentele de varf ale concertului, rasplatite de public cu aplauze indelungate. Leonard Cohen a cantat magnific, a recitat su­blim si s-a jucat la chitara si la clape, a supus 10.000 de oameni cu puterea cantecului si apoi s-a in­­clinat, modest, in fata aceleiasi multimi, care i-a can­tat, sub ploaia rece, Happy Birthday. Dupa 3 bisuri si o ul­tima piesa, Whither Thou Goest, cantata a capella cu toti muzicienii care l-au acompaniat, Leonard Cohen a multumit publicului, si-a luat ramas bun si a pa­ra­sit scena, nu inainte de a spune "God Bless you!". Nu stiu daca cineva, acolo, sus, l-a auzit si s-a conformat, dar eu unul m-am simtit binecuvantat.

Dominique Fernandez si arta de a povesti

Asa cum spuneam intr-un numar an­te­rior, la inceputul lunii iunie a vizitat Bucurestiul Dominique Fernandez, autor al unor romane distinse cu cele mai mari premii franceze (Goncourt, Médicis), el insusi fiind ulterior cooptat in ju­rii­le respective. Eseist, istoric de arta, co­laborator al revistelor La Quinzaine lit­te­raire si le Nouvel Observateur si mare ca­la­tor, Dominique Fernandez a fost primit, in 2007, in Academia Franceza.

Noul roman i-a indepartat pe cititori de literatura

Dupa intalnirea organizata de Institutul Francez, dar mai ales dupa ce am ci­tit singurele doua romane (Dans la main de lange si Porfirio et Constance) aflate la Bi­blioteca Institutului, am fost mirata sa vad cat de necunoscut la noi este un ma­re scriitor francez care, intre alte nu­me­roase carti de calatorie, a dedicat una si Romaniei. Daca a fost tradusa in­stan­taneu Catherine Millet, daca Houellebecq este supradimensionat, daca se mediatizeaza autori modesti, invitati si tradusi dupa criterii discutabile, in schimb, numele lui Dominique Fernandez este cvasi-necunoscut.

Cand a ajuns in Statele Unite, Domi­nique Fernandez a descoperit ca alte nu­me de scriitori francezi, in afara celor ale reprezentantilor noului roman, nu cir­culau. A trebuit sa mai treaca timp pa­na cand sa se vorbeasca despre Michel Tournier, Julien Gracq, Marguerite Your­cenar.

Optiunea pentru Sudul sarac, pentru lumea latina si slava

In ceea ce priveste spatiul nostru cul­tu­ral, cred ca putina circulatie pe care au avut-o cartile lui Dominique Fernan­dez se datoreaza atat modului deschis asu­mat in care scrie despre homosexualitate, cat si felului informat, dar relaxat in care prezinta impactul ideologiilor asupra existentelor. Optiunile sale (o stanga generoasa, privilegiind catego­rii­le discriminate, social sau sexual, ori Sudul sarac, dar senzual, in fata Nordu­lui econom si rece) se intrevad in profilul personajelor, inspirate (poate) in par­­te din propriile experiente de viata. Nu scriu ca sa scriu; ca scriitor existi ca dublu, ca transpunere intr-un alter ego, a conchis, in finalul convorbirii din iunie.

Este poate, partial fictionalizata in acest roman, biografia tatalui autoru­lui, Ramon Fernandez, diplomat si eseist francez, membru marcant al Partidului Popular Francez, care a colaborat cu ocu­­pantii. Ramon Fernandez nu era nici na­zist, nici antisemit, spune fiul, dar a scris la publicatii de trista faima. Margi­na­lizat, a murit alcoolic si opera sa literara a fost voit aruncata in uitare. Dominique Fernandez a readus-o in aten­tie in discursul sau de primire la Academie, acum un an, iar urmatorul sau proiect literar este legat de tatal sau. El isi aminteste continua tensiune dintre parintii sai, chiar si in duminicile cand, desi despartiti, continuau sa ia masa im­­preuna: mama lui era gaullista.

In juriul pentru Premiul Médicis si in presa culturala franceza, Dominique Fernandez a fost, acum doi ani, un cald sus­tinator al romanului Les Bienveillantes al lui Jonathan Littel, castigatorul Gon­court-ului, mereu ratat de Houellebecq. De­sigur, povestea absolventului de filozofie devenit inalt ofiter SS, dupa ce a fost santajat pentru homosexualitatea sa, i-a amintit traseul personajului sau, Porfirio Vasconcellos, care pastreaza in­­sa o structura psihologica mult mai coeren­­ta, mai umana.

Porfirio et Constance ne plimba printr-o Franta si o Italie bantuite de fantas­me­le totalitarismelor, cu un tineret pe cat de sigur de el, pe atat de entuziast por­­nit intr-o directie gresita. Jus­ti­fi­ca­ri­le si explicatiile personajului lui Dominique Fernandez suna asemanator cu cele auzite la noi, la fel ca si discursurile, la fel ca si sintagmele:

Porfirio Vasconcellos poate aduce ar­gu­mente in favoarea apararii sale. Prietenii evrei de care era inconjurat. Cei pe care i-a salvat de lagar. Cum la cafeneaua pariziana bine cunoscuta Deux Magots nu l-a salutat pe Brasillach pen­tru ca il dezgustau articolele lui antisemite si cum a reactionat fata de articolele lui Céline. Cum fascismul lui Mussolini nu afisa, cel putin la inceput, anti­se­mitismul nazist. Dar pe urma? Iata in­­ca o argumentare cu sonoritati familiare pentru romani: "Promulgarea legilor rasiale in 1938 nu este o dovada ca ita­lienii devenisera fascisti, ci doar o ali­niere politica la aliatul german. La ince­put, legile acestea s-au limitat la a interzice evreilor functiile publice, teatrele, cinematografele, tramvaiele, cluburile sportive; ele au fost aplicate cu bonomia temperamentului nostru italian; in Italia nu au fost lagare de concentrare si ridicarile din ghetoul de la Roma le-au facut nazistii, nu noi".

O naratiune in permanenta vie, detalii plastice si arhitecturale dizolvate in fluxul epic, o perfecta cunoastere a cadrului politic nu transforma nici o secunda Porfirio et Constance intr-un pre­ten­tios roman eseistic, desi interogatia eti­ca este mereu prezenta.

Ce receptie fireasca putea avea in 1995, cand s-a publicat la RAO, traduce­rea acestei carti (sub titlul, discutabil dupa parerea mea, Sub puterea destinu­lui), care descrie viata acestui homose­xual celebru, ucis de un tanar prostituat, intr-un moment cand in Parlamentul Romaniei se mai duceau luptele pentru dezincriminarea homosexualitatii? "Crist sau diavol? Sfant sau bandit? Un om. Un om singur contra tuturor, rebelul ab­so­lut. Cadrul, fermentul, hrana acestei povesti a unei vieti il constituie Italia, din epoca fascista pana in cea a Bri­ga­zi­lor rosii" spune prezentarea cartii. Sub puterea ingerului (titlul mi se pare mai adecvat) este cel mai tulburator roman pe care l-am citit in ultima vreme.

CATALINA BUZOIANU

• volume publicate: Novele teatrale (1987), Vaporul interior (2001), Mnemosina, bunica lui Orfeu (2005).

• spectacole in tara:

• spectacole in strainatate:

• spectacole de opera:

in 1991), Lumea pe luna de Haydn-Goldoni (Ateneul Român, 1986), Ioana pe rug de Honneger (Ateneul Român, 1986), Caragiale si noi (ONR, 1996).

Vreau sa definesc foarte exact cum con­sider eu asta: pur si simplu, s-a in­­tam­plat. Nu stiu daca pot numi ca "am scris", pentru ca, in esenta, am povestit trei lucruri, ceea ce nu inseamna nici ca sunt scriitor, nici ca am vrut sa scriu. Doar am incercat sa spun ceva fara sa vorbesc despre mine, decat foarte putin, ca despre o fiinta care traverseaza in­­tam­plarile. Unii socotesc ca Mnemosina, bunica lui Orfeu (care include si cele doua volume anterioare) este un fel de bio­grafie. Eu nu am vrut sa fie asta. Ori­cine ar scrie o biografie ar face-o altfel.

Da, dar mai am in UNATC un curs de Antropologie si unul de Forme alternative de teatru la masterat. Pe primul il pregatesc de prin anii 80, prin cela­lalt incerc sa comunic experiente pe care le-am incercat in viata mea (dra­ma­ti­zari, scenarii); nu pot spune ca "predau", nu ma duc acolo sa invat pe nimeni cum se face.

Va propun sa vorbiti putin despre cariera dvs. regizorala. A fost ea segmentata de momentul revolutiei?

Referindu-va mai de mult la stapanirea spa­tiului scenic, foloseati conceptul de "tea­tru minimalist". Cum a luat nastere acest tea­tru al tinerilor, jucat in subsoluri, poduri, pe acoperisuri, la terase etc.?

Faptul ca lucrez pentru cursul de dramaturgie de la masterat ma obliga sa vad aceste spectacole, dar merg si pen­­tru ca vreau. Sunt un spectator foar­te interesat de aceste forme teatrale care s-au impus si si-au creat o recu­noas­­tere, o legitimare.

Ce inseamna, in viziunea dvs., un "ma­re spectacol"?

Acum, tinerii evita in general sa mear­ga in provincie. Insa regizorii care au mers acolo au creat scoli mult mai bu­ne decat la Bucuresti. Aici, au gasit locurile astea mici despre care vorbeam, dar in tara au gasit spatii mult mai generoase, ale teatrelor existente acolo.

Tinerii de azi isi scriu singuri textele si asta este bine, pentru ca dau nastere unor spectacole vii prin adevarurile pe care le comunica direct. Pe cine intereseaza, bine, pe cine nu, nu. Pe mine ma in­tereseaza.

Dar vor ramane aceste texte, aceste spectacole? Sunt foarte vii, dar si foarte legate de actualitatea lor si deci supuse unei anu­mite perimari...

Sunteti cunoscuta, in general, ca un regizor de avangarda. Dvs. cum va definiti poe­tica regizorala?

Am avut o experienta de viata cumplita, dar si artistica, de pilda, cu Odiseea 2001. Dupa acest spectacol, cand credeam ca totul s-a sfarsit, am revenit pro­­babil la o alta forma de viata.

Anul trecut, l-am jucat in piata medievala din Castelet, anul acesta, in Cas­telul de Lourmarin. Actiunea cuprinde tot spatiul si castelul devine personaj, iar actorii (Filip Ristovski si Ilinca Marche) sunt obligati sa-si foloseasca toate mijloacele de care dispun, corporale si vocale, pentru ca fuga printre ziduri, pe scari presupune o anumita performanta a actorului si il antreneaza pe spectator, transformandu-l, pentru un timp, in actor. Spectatorul se simte atras, aspirat in lumea spectacolului in­­tr-un fel neasteptat. Am lucrat bine cu coregrafa Malina Andrei.

version rock"? Asocierea textului Cantarea Cantarilor cu muzica rock poate fi, la prima vedere, socanta.

Deci este vorba de un rock bland...

Se fac si la noi spectacole de acest fel?

As numi apoi spectacolul lui Alexander Hausvater, The Rocky Horror Show, in care actorii s-au dovedit a fi extrem de ca­pabili sa raspunda acestor rigori: sa can­te, sa danseze, sa joace teatru. Eu l-am va­zut si la Londra, in 1975, in versiunea originala.

Am facut multe, chiar si dupa poezie (Bru­maru). Istoria ieroglifica in 1973 a luat si Premiul Academiei, de exemplu. Altul a fost facut dupa scrisorile pa­sop­tis­tilor.

Apoi, am fost foarte interesata de fap­tul ca, inainte de 1989, in proza se scria mult mai puternic, desi aveam si atunci dramaturgi foarte buni. Spectacolul dupa romanul Dimineata pierduta al Gabrielei Adamesteanu a fost un nod benefic in viata mea. Atunci am facut si trecerea de la Teatrul Mic la "Bulandra". A fost un spectacol pe care mi l-am dorit imens si pe care l-am lucrat cu mare pasiune si eu, si actorii. A existat o puternica tensiune dramatica a exis­ten­tei si totul a iesit exceptional. Victor Rebengiuc voia atat de mult sa spuna vorbele acelea si nu iesea din scena fara aplauze. Gina Patrichi era atat de da­rui­ta spectacolului, purta o rochie trans­parenta, adevarata, veche si iesea asa in public, desi era vanata de frig. Tamara Buciuceanu, actrita de comedie, a jucat acolo drama si chiar tragedie intr-un mod absolut remarcabil. Actorii manifestau un devotament total. Toata echipa avea sentimentul ca-si face datoria, dar nu asa, orice datorie, ci ca traieste acolo pe viata si pe moarte.

Da, s-a jucat, dar apoi a fost filmat pen­tru televiziune. Filmarea a fost de fapt un fel de gaselnita pentru a nu se mai juca pe scena. Cu acest spectacol am cucerit publicul ani intregi. Chiar si acum, cand oamenii vad varianta televizata, care evident nu este atat de vie ca spectacolul scenic, se intreaba cum de s-a putut face un asemenea spectacol in 1986. S-a putut, pentru ca ni l-am dorit foarte mult, iar publicul ne-a sus­ti­nut foarte tare.

Apoi, am facut pe acest text si un spectacol radiofonic. Dar, pana acum, din pacate, Intalnirea nu si-a gasit si im­­plinirea unui spectacol de teatru pe scan­dura. Desi, si la Paris, si la Bucu­resti, a fost un pic miscat, nu doar text citit de actori, dar a ramas la estetica unui spectacol-lectura. Ma gandesc ca el ar putea fi reprezentat si in acest fel.

Da, am lucrat destul de mult la scenariul Le premier homme, dupa ultimul ro­man al lui Camus. Prima reprezen­ta­tie a fost la Busteni. Dar spectacolul ade­­varat a avut loc la Lourmarin, in castelul impachetat in fasii de panza scrise. A asistat si fiica autorului, Catherine. Vreau sa mentionez si distributia foarte buna: Maia Morgenstern, Horatiu Ma­laele, Mircea Rusu, Filip Ristovski (care joaca in mai multe spectacole ale mele). M-a impresionat foarte tare romanul lui Camus neterminat, care a mu­rit, dupa cum se stie, intr-un accident de automobil la Lourmarin. Am mers pe urmele lui, am fost la mor­man­tul lui, unde am facut un fel de promisiu­ne ca am sa montez acest spectacol.

As vrea sa pomenesc si Visul, pus la Tea­trul National din Timisoara in 2007; a fost al doilea spectacol dupa un text de Cartarescu (primul, Levantul, l-am montat la Theatrum Mundi, in parteneriat cu "Bulandra") si am lucrat la el cu foarte multa dragoste.

Din dramaturgia contemporana, ati ales sa montati cateva spectacole dupa texte de Visniec. Puteti detalia?

Povestea ursilor Panda a fost montat in cadrul catedrei UNESCO. Premiera a fost la Bucuresti, apoi spectacolul a plecat fara mine prin lume, intr-un turneu Asia-Pacific (India, China, Coreea de Sud, Singapore, Sidney).

Ati vorbit mai devreme despre un spectacol televizat. De ce credeti ca acum nu se mai face teatru TV propriu-zis?

Spuneti-ne cateva lucruri despre teatrul radiofonic, unde ati si lucrat doi ani, ca director onorific, timp in care ati adus acolo un vizibil castig de imagine.

Dar a fost a jucat la Sibiu si in cateva orase...

Referindu-se la relatia dvs. cu intreaga echipa de regizori, domnia sa spune ca i-ati ajutat 100%, ca i-ati sustinut efectiv cat ati fost prezenta la radio.

Stiu ca ideea unei integrale Ionesco la teatrul radiofonic, proiect aflat acum in des­fasurare, va apartine.

In final, va rog sa ne spuneti ce spectacole pregatiti pentru stagiunea 2008-2009.

Iar aici, la Teatrul Mic, unde sunt multi actori tineri, veniti prin concurs, lu­crez la Furtuna lui Shakespeare, cu Dra­gos Buhagiar, Malina Andrei si Tom Brandus. Distributia e foarte numeroasa si din acest motiv nu men­tio­nez pe nimeni.

Interviu realizat de Alina Boboc