Pe aceeași temă
CARMEN MUŞAT
O coardă prea întinsă
La începutul anilor 80 eram o adolescentă cuminte, născută în comunism şi crescută de părinţii mei într-un clopot de sticlă; aveam impresia că istoria se încheiase demult şi că rămăsese doar o materie ce se predă la şcoală, de vreme ce îşi atinsese scopul odată cu instaurarea regimului comunist, de care nu mă îndoiam că e etern. În timpul şcolii sau în vacanţe, ne scoteau foarte des „pe traseu“, ori de câte ori Ceauşescu mergea la aeroport, când ţinea cuvântări „istorice“ la Sala Palatului sau la Polivalentă, precum şi la marile mitinguri organizate cu prilejul sărbătorilor naţionale. Făceam haz de necaz ca să nu îngheţăm, iarna, şi ca să ne răcorim, la propriu şi la figurat, vara. Într-o astfel de împrejurare am auzit pentru prima oară de Lech Wałęsa şi de Gdańsk, de Adam Michnik şi de Czeslaw Miłosz. Nu prea ştiam mare lucru despre Polonia, deşi mergeam des la Cinematecă şi văzusem filmele lui Wajda, îmi plăcea Chopin şi citisem, ca majoritatea prietenilor mei, Quo Vadis?. Cu atât mai ciudat mi s-a părut să-l aud pe unul dintre colegii mei întrebându-ne cu subînţeles dacă ştim cum sună o coardă prea întinsă. Nu ştiam şi nici nu am înţeles atunci prea bine poanta pe care ne-a livrat-o prompt – Gdańsk. La câtă geografie învăţasem, numele oraşului de la Marea Baltică îmi era total necunoscut. Despre Solidarność şi greva muncitorilor de la şantierul naval aveam să aflu ceva mai târziu acasă, de la Europa Liberă şi din discuţiile purtate aproape în şoaptă de părinţi. Am înţeles atunci, cred că pentru prima oară, că şi într-o ţară comunistă muncitorii pot intra în grevă şi că există scriitori care au curajul să vorbească deschis despre abuzurile partidului comunist şi despre nemulţumirile lor. Aşa ceva era de neconceput în România, unde liniştea părea perfectă. Oricum, din acea zi am început să aştept clipa în care şi la noi „cea mai bună dintre lumile posibile“ va exploda sub presiunea nemulţumirii populare.
Şi tot de atunci am început să privesc cu admiraţie şi cu speranţă spre ţara ale cărei valori culturale îmi fuseseră descoperite prin intermediul politicului, comentat asiduu „pe unde scurte“ şi prin bucătăriile sărăcuţe ale apartamentelor de bloc în care locuiam cu toţii. Polonia mi se părea o ţară fantastică: spre deosebire de noi, aveau un Papă despre care se vorbea (tot în şoaptă, desigur) că e o fiinţă cu totul specială, în biserici oamenilor nu le era teamă să se confeseze preotului, aveau un nou preşedinte, Jaruzelski, despre care aflasem dintr-un ziar francez că putea să poarte un dialog plin de miez cu un intelectual, aşa cum Ceauşescu n-ar fi fost în stare niciodată.
De fapt, ceea ce mă impresiona cel mai mult era că în Polonia oamenii nu încetaseră să se simtă liberi, în primul rând în forul lor interior, şi să se manifeste ulterior în spaţiul public. După cum, la fel de surprinzătoare mi se părea, atunci ca şi acum, extraordinara solidaritate de care dădeau dovadă oameni atât de diferiţi, muncitori şi intelectuali, animaţi de aceeaşi voinţă de schimbare radicală a unei puteri ce-şi dovedise de mult limitele. Din nou, o atare situaţie părea de neconceput la Bucureşti, unde protestele erau aproape inexistente şi unde fiecare lăsa impresia că situaţia personală e mai importantă decât cea generală. Aveam să descopăr ceva mai târziu, în anii studenţiei, într-o traducere ce circula în regim samizdat, o poezie de Zbigniew Herbert – Pan Cogito despre poziţia verticală – ce suna ca un diagnostic necruţător al lumii în care trăiam: „La Utica/ cetăţenii/ nu vor să se apere// în oraş a izbucnit epidemia/ instinctului de conservare// templul libertăţii/ a fost schimbat cu un târg de purici// senatul dezbate/ cum să nu fie senat// cetăţenii nu vor să se apere/ frecventează cursuri rapide/ de cădere în genunchi// aşteaptă pasiv duşmanul/ scriu cuvântări obediente/ îngroapă aurul// cos noi steaguri/ inocent de albe/ îi învaţă pe copii să mintă// au deschis porţi/ prin care intră acum/ coloana de nisip// în afară de asta ca de obicei/ negoţ şi copulaţie“ (traducerea de faţă îi aparţine lui Constantin Geambaşu). Mi-a rămas, din acei ani, o sensibilitate aparte pentru tot ceea ce vine din Polonia, deşi tentaţia de a idealiza oameni sau ţări întregi s-a risipit între timp. Am descoperit că în orice eveniment istoric există lumini şi umbre, eroi şi pseudoeroi, dar că, dincolo de acestea, ceea ce contează este să reuşeşti să îţi menţii poziţia verticală. E o lecţie pentru care mulţumesc Poloniei şi cetăţenilor ei.
DOINA IOANID
Fi-vei destul de bun?
Născut 1946 • istoric, jurnalist şi politolog polonez • arestat pentru prima oară la 18 ani; în 1968 este exclus din universitate şi condamnat la trei ani de închisoare • fondator al KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) şi consilier al Solidarităţii; animator al revistei clandestine Krytyka şi al Universităţii volante, discipol al lui Leszek Kołakowski • este închis, din nou, după lovitura de stat militară din 13 decembrie 1981 • în 1982, PEN Club-ul francez i-a decernat Le Prix de la Liberté, iar în 1984 New School for Social Research (New York) i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa • redactor-şef al cotidianului Gazeta Wyborcza • în România, i-au apărut la Editura Polirom volumele Scrisori din închisoare şi alte eseuri (1997), Restauraţia de catifea (2001) şi Mărturisirile unui disident convertit (2009).
De obicei, când spui Adam Michnik, te gândeşti la mişcarea anticomunistă din Polonia, la mişcarea Solidaritatea, la revista Krytika, te gândeşti la un disident intrat deja în legendă, dar mai ales te gândeşti ce bine că există Adam Michnik. Pentru că Adam Michnik reuşeşte să spună da, când e da, şi nu, când e nu, pentru că nu se dă în lături să meargă împotriva curentului, pentru a rămâne fidel propriilor convingeri, pentru că îşi pune şi ne pune întrebări incomode, dar mai ales pentru că a refuzat să treacă de la antitotalitarism la intoleranţă. Când l-am auzit prima oară vorbind despre pericolul lustraţiei, despre faptul că lustraţia nu-i un lucru tocmai bun, pentru că duce la tot felul de derapaje, l-am înţeles întrucâtva, ţinând cont de exemplele şi situaţiile din Polonia. Dar cu adevărat, într-un mod profund, l-am înţeles citind cea de-a treia sa carte apărută în limba română, Mărturisirile unui disident convertit, care vine după Restauraţia de catifea şi Scrisori din închisoare şi alte eseuri. Eseurile din acest volum, pe diferite teme – istorice, sociale, literare, religioase –, au, dincolo de diversitatea lor, un punct convergent, o temă centripetă: iertarea. Toate propun reflecţii asupra modului în care se poate trece peste etape dureroase din istoria umanităţii: de la Revoluţia Franceză la Restauraţie, la Holocaust, la căderea comunismului, până la societatea democrată de azi. Toate se constituie ca o pledoarie pentru iubire şi iertare, pentru că lumea în care trăim este, în opinia lui Michnik, cea mai bună dintre lumile posibile.
Adam Michnik este convins că revanşa care urmează revoluţiilor, ieşirii din totalitarism nu poate sub nici o formă constitui o soluţie. Revoluţia morală nu trebuie confundată cu ultraradicalismul moral, pentru că astfel ajungem la un impas, la un lanţ al răzbunărilor, care generează violenţă şi umilinţă. Modelul spaniol este de urmat, nu din compromis, nu din laşitate, nu pentru a şterge graniţele dintre bine şi rău, nu din amnezie, ci pentru a evita „Războiul Rece Civil“, pentru a ajunge la o democraţie reală, chiar aşa, cu toate imperfecţiunile ei. Doar înţelegerea profundă a mecanismelor istorice, şi nu „răfuiala cu istoria“, poate conduce la ruperea cercului infernal al răului. Spunem de nenumărate ori (a devenit aproape un loc comun) că trebuie să cunoaştem istoria pentru a nu o repeta, dar de fapt o repetăm, pentru că „logica ucigătoare a revanşei“ ( Papa Ioan Paul al II-lea) este cea care ne ghidează, şi nu logica iertării. Pentru Adam Michnik iertarea este pilonul de bază nu numai al existenţei spirituale, ci şi al celei sociale, politice. Un prim argument este de natură creştină: bunătatea faţă de celălalt, de semnul tău, care a greşit faţă de tine. Cel cucernic şi drept care se consideră mai bun decât ceilalţi riscă să piardă calea adevăratei credinţe.
Un alt argument ţine de respectul faţă de demnitatea umană: „Chiar şi cufundat în noroi, orice om are nevoie măcar pentru o clipă de o fărâmă de autenticitate. Fiecare caută o armă secretă în a lupta cu noroiul omniprezent. O armă care să-i permită să-şi recapete sentimentul propriei valori“. Valorile uman-creştine, venite pe filiera lui Erasmus din Rotterdam, asumate, trebuie să-l conducă pe adevăratul liberal către iertare. Disidentul convertit mărturiseşte că nu simte nevoia de a răspunde la rău cu rău: „Nu simt nevoia să-i apăr pe turnătorii, agenţii şi provocatorii care au câştigat încrederea oamenilor din opoziţie pentru ca apoi să-i denunţe. Au acţionat josnic. Totuşi, nu simt nici nevoia să-i calc în picioare şi să-i stigmatizez astăzi pe aceşti oameni, adeseori ticăloşi şi responsabili de suferinţe omeneşti“. O spune Adam Michnik, un om trecut prin puşcării, denigrat, o spune cu convingerea celui care a învăţat lecţia istoriei. Teroarea iacobină exercitată în numele virtuţii revoluţionare a dus la fanatism, la instalarea unui climat de teamă generală, la denunţ şi perfidie, la apologia călăului. Dreptatea morală a ajuns să se confunde cu tirania cea mai cruntă, cu „teatrul ghilotinei revoluţionare“. Pentru Adam Michnik, „ghilotina a fost fiica naturală a rugului Inchiziţiei“. Calea compromisului aleasă de girondini a fost dispreţuită, iar „Purificarea a devenit Epurare“. La rândul său, Restauraţia Franceză a fost însoţită de un ultraradicalism la fel de nociv. Orbiţi de nostalgia regalismului şi de aminitrea răului revoluţionar, ultraradicalii s-au lăsat purtaţi de răzbunare. Nu au învăţat nimic din lecţia iacobinilor, vroiau doar să plătească cu aceeaşi monedă, vroiau să cadă capetele iacobinilor. Calea girondinilor nu a fost aleasă, nici a Cartei lui Ludovic al XVIII-lea, considerat doar un împăciuitor, „un iacobin împodobit cu flori de crin“. În ambele situaţii, compromisul şi moderaţia au făcut loc violenţei. Contraexemplul revoluţiei engleze din 1688-1689, care s-a încheiat prin Actul de Toleranţă, este demn de admiraţie.
Toate aceste lecţii de istorie sunt menite să sprijine ideea că trebuie evitate anumite modele repetitive („în icoana lui Robespierre“, autorul îi vede pe Lenin şi Stalin), că orice revoluţie şi restauraţie, cu toate trădările şi compromisurile de rigoare, trebuie să ducă spre moderaţie şi iertare, spre înţelegerea celuilalt.
Egoismul propriei dureri te face să nu mai vezi durerea altora. Pogromul de la Kielce săvârşit în iulie 1946, după încheierea celui de-al doilea război mondial, după Holocaust, trebuie să dea de gândit. Atitudinea polonezilor şi a clerului este dovada vie a acestui egoism care duce la monolog şi la falsificarea istoriei. Polonezii se temeau de pierderea identităţii, a libertăţii, de instalarea comunismului şi au uitat să mai sufere alături de alţii. Doar câteva voci răzleţe au condamnat atunci pogromul, printre care episcopul Kubina. Adam Michnik crede că e indispensabil să te străduieşti să-l înţelegi pe celălalt, să te pui în situaţia lui, să priveşti lumea prin ochii celuilalt. „Prin ochii evreieşti – la drama poloneză a înrobirii. Prin ochii polonezi – la drama evreiască a Holocaustului.“ Interesantă mi se pare distincţia pe care o face autorul între toleranţă şi „adevărul iertător“ (Papa Ioan Paul al
II-lea). Toleranţa nu se naşte din mărinimie, ci din slăbiciune, dintr-un raţionament practic al convieţuirii cu celălalt. Însă, în cazul toleranţei, deşi accept diferenţa, ţin în continuare la adevărul meu şi trec pe lângă adevărul celuilalt. „Adevărul iertător“ este singurul cu adevărat mărinimos. Să ierţi, fără să renunţi la adevăr, dar să fii conştient de faptul că nu eşti deţinătorul absolut al adevărului. „Apărarea loială a propriului adevăr nu poate duce la umilirea şi distrugerea adversarului meu, care nu e convins de justeţea raţionamentelor mele. În lumea ordinii democratice şi a dezbaterii publice libere, loialitatea declarată adevărului nu poate fi o aprobare a urii.“
Adam Michnik nu vrea ca istoria poloneză să se transforme într-o problemă resentimentară şi revanşardă, respinge absolutismul ipocrit şi populismul, se fereşte de lustraţia care „formează şi promovează un anumit tip uman – omul înfricoşat de neruşinarea triumfătoare, de calomniile omniprezente, de atmosfera de răzbunare, suspiciune şi teamă“. Demersul lui Michnik nu ţine de idealism, ci de experienţa proprie, de lecţiile de istorie asumate până la capăt, de un creştinism neideologizat, care vine din travaliul asupra sinelui, dublat de pragmatismul unui om care nu mai crede în iluziile absolutiste. La întrebarea pusă de bătrânul Leuwen fiului său Lucien: „Fi-vei destul de ticălos pentru slujba asta?“, Michnik răspunde: „Nu, nu voi fi“. Dar mai important este răspunsul la o altă întrebare, care nu apare explicit în carte, dar care mi se pare evidentă: „Fi-vei destul de bun?“, iar Michnik răspunde: „Da, voi fi, voi ierta“.
Adam Michnik: Mărturisirile unui disident convertit, traducere şi note de Sabra Daici, prefaţa de Vladimir Tismăneanu, postfaţă de Józef Tischner, Editura Polirom, Colecţia „Plural M“, Iaşi, 2009, 246 p.
JAROSŁAW GODUN, director al Institutului Polonez din Bucureşti Modelul polonez
Instituţii pentru promovarea culturii poloneze
Este deja un fapt asumat public de noua echipă aflată la conducerea Institutului Cultural Român în ultimii patru ani că Institutul Polonez a fost unul dintre modelele asumate atunci când l-au reorganizat, cu rezultatele foarte bune de azi. Aş vrea să ne faceţi un istoric al Institutului Polonez.
Institutul Polonez de la Bucureşti a luat fiinţă în anul 2001, odată cu alte trei astfel de instituţii (New York, Tel Aviv, Sankt Petersburg), întregind numărul total al organismelor însărcinate cu promovarea culturii poloneze în străinătate. În prezent, Polonia este reprezentată peste graniţele sale de 22 de institute culturale, tutelate de Ministerul Afacerilor Externe. Omologul Institutului Cultural Român în Polonia este de fapt Institutul Adam Mickiewicz, înfiinţat în anul 2000 şi subordonat în
mod direct Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Am preluat conducerea Institutului Polonez din Bucureşti în anul 2006, fiind al doilea director din scurta sa istorie. Începând cu anul 2004, Institutul Polonez şi-a extins activitatea de promovare a culturii poloneze şi în Republica Moldova. Este o bucurie pentru mine că, în cei opt ani de existenţă, Institutul Polonez a ajuns să fie vizibil prin activităţile sale şi apreciat de partenerii locali, fără de care activitatea noastră nu ar mai avea, poate, aceleaşi reverberaţii asupra publicului. De-a lungul anilor, oferta culturală a Institutului Polonez s-a lărgit treptat, câştigând în diversitate şi atrăgând tot mai mulţi tineri.
Instituţia trecutului
Exista în comunism o instituţie care să susţină cultura poloneză peste hotare? Cât de politizată a fost? A făcut şi lucruri bune, a început cultura poloneză să treacă hotarele ţării şi înainte de 89?
În perioada comunistă, de promovarea culturii poloneze în străinătate se ocupa PAGART (Agenţia Artistică Poloneză), înfiinţată la Varşovia în 1957, o agenţie însărcinată cu promovarea şi organizarea plecărilor artiştilor polonezi în străinătate. Sunt prea tânăr să pot spune din proprie experienţă cât de politizată a fost această agenţie, dar cu siguranţă ar fi fost imposibil să nu fi suferit ingerinţe din partea autorităţilor. Personal, mi se pare un lucru bun faptul că, totuşi, artiştilor polonezi li se putea oferi posibilitatea de a ieşi în afara graniţelor ţării pentru a-şi face opera cunoscută. Neîndoielnic, au existat artişti aflaţi sub lupa cenzurii, a căror creaţie era interzisă în Polonia, astfel încât nu existau condiţii ca ei să se facă direct cunoscuţi în străinătate.
Promovarea culturii poloneze prin intermediul a două instituţii publice şi mai multe forumuri culturale
De cine depinde Institutul Polonez, de preşedinte sau de parlament? Cât de afectate sunt bugetul şi conducerea sa de schimbarea politică, după alegeri? O noua echipă aflată la conducerea ţării schimbă automat şi conducerea Institutului Polonez?
Aş dori pentru început să explic în ce constă diferenţa dintre Institutul Polonez – ca instituţie care acţionează în domeniul culturii şi promovează cultura poloneză în străinătate – şi Institutul Adam Mickiewicz – ca organism însărcinat cu promovarea şi managementul culturii atât pe teritoriul Poloniei, cât şi în afara graniţelor ei. Cu alte cuvinte, vorbim despre două instituţii diferite, aflate în subordinea a două ministere diferite (IP – Ministerul de Externe, IAM – Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional), care au însă acelaşi scop şi de multe ori colaborează la proiecte comune. Un astfel de exemplu îl constituie pregătirea Anului Polonez în Israel şi Marea Britanie, manifestare care îşi propune ampla promovare a culturii poloneze în aceste state, prin bugetul IAM, dar şi cu resursele şi logistica Institutelor Poloneze din ţările respective. Anul Polonez înseamnă, pe scurt, proiecte care încearcă să prezinte publicului israelian şi britanic cele mai importante realizări ale culturii poloneze, precum şi creaţiile celor mai de seamă artişti polonezi contemporani. Directorii Institutelor Poloneze sunt numiţi de ministrul de Externe în urma unui concurs, dar nu sunt funcţii politice, aşadar, nu depind de regimul aflat la putere, ci se schimbă la sfârşitul unui mandat de patru ani. De-a lungul scurtei sale existenţe, la conducerea IAM s-au succedat mai mulţi directori, în prezent lucrându-se la redefinirea statutului său.
Foarte important însă este un alt fapt, şi anume acela că promovarea culturii poloneze în străinătate nu se sprijină numai pe activitatea Institutelor Poloneze şi a Institutului Adam Mickiewicz, ci şi pe o serie de alte foruri culturale complementare, precum: Institutul Polonez al Artei Filmului, Institutul Cărţii, Institutul Teatral, Institutul Naţional Frederic Chopin şi Institutul Audiovizual.
Spicuiri dintr-un program bogat
În mediile româneşti, cultura poloneză este foarte prezentă şi foarte apreciată. Vreţi să trecem împreună în revistă evenimentele culturale poloneze care au beneficiat de sprijinul Institutului Polonez din România, în timpul mandatului dvs.?
Institutul Polonez a organizat foarte multe manifestări culturale din domenii variate ale culturii, să încerc să le enumăr acum ar fi dificil. Pot, în schimb, să ofer câteva exemple şi, totodată, să indic pagina noastră de web: http://www.culturapoloneza.ro/, unde cei interesaţi pot intra şi se pot informa cu privire la evenimentele în curs de desfăşurare sau pe care le pregătim în viitor, dar pot în egală măsură accesa şi arhiva manifestărilor Institutului. Revenind însă la exemple concrete, aş menţiona manifestările literare, lansările de carte cu participarea autorilor polonezi (Rita Gombrowicz, la lansarea volumului de povestiri Bakakai al lui Witold Gombrowicz, sau Adam Michnik, la lansarea multiplă a volumului său Mărturisirile unui disident convertit ş.a.), concerte de jazz (ţinute de Zbigniew Namysłowski, Jarosław Śmietana, Jan Ptaszyn Wróblewski) şi vernisaje de artă (exemplu, recenta expoziţie de artă contemporană Anii ‘80 – Republica Bananieră, găzduită de Galeria ¾, la TNB), participări la importante festivaluri de film şi teatru etc.
În general, manifestările noastre sunt organizate în marile oraşe din România şi Republica Moldova.
Anul Polonez din Marea Britanie şi Israel – dovadă că în Polonia criza nu a afectat cultura
Cât de afectată este cultura poloneză de criza economică? Au fost oprite subvenţii? Vânzarea cărţilor, a biletelor de spectacole a scăzut? Sau, dimpotrivă, tocmai sprijinul Institutului Polonez a făcut ca să fie mai interesante cărţile, filmele, expoziţiile?
Din fericire, în Polonia criza economică nu s-a făcut simţită la fel de acut ca în alte ţări din Uniunea Europeană şi nu numai, ceea ce a însemnat că domeniul culturii nu a avut nici el aşa de mult de suferit, cum s-a întâmplat în alte părţi ale lumii.
În Polonia, statisticile arată că PIB-ul ţării anul acesta se va situa în jurul valorii de 1,5%. Chiar dacă, în general, tendinţa este ca, în vremuri de criză, primul domeniu care suferă prin tăierea de fonduri este cel al culturii şi educaţiei, Polonia adoptă în această privinţă politica unei ţări mature, care înţelege importanţa culturii şi educaţiei ca motor al progresului şi promovării imaginii ţării în străinătate. Un exemplu ce oglindeşte perfect spusele mele îl constituie tocmai Anul Polonez organizat anul acesta, după cum am mai precizat, în Israel şi Marea Britanie, cu o mare diversitate de manifestări culturale.
Colaborarea cu presa şi instituţiile româneşti
Cum colaboraţi cu instituţiile româneşti?
Instituţia pe care o conduc preţuieşte foarte mult colaborarea cu partenerii români şi moldoveni, fără de care, cu siguranţă, nu am reuşi să pătrundem la fel de eficient în peisajul cultural autohton. Cred că, pentru a reuşi să fii cu adevărat vizibil atât mediatic, cât şi ca mesaj, este esenţial să ai sprijinul instituţiilor locale şi să ştii să menţii această colaborare la nivel optim. Pot să afirm cu toată convingerea că activitatea noastră de până acum vine în sprijinul spuselor mele.
Ceea ce a reuşit mai puţin, din ce am văzut, centrelor culturale româneşti este legătura cu presa locală. În schimb, Institutul Polonez are o relaţie privilegiată cu presa română. Care este secretul?
Secretul oricărei relaţii interumane stă în comunicare. Noi am încercat mereu să facem din presă un partener. Prin rolul său de formator de opinie, cred că presa poate pătrunde mai eficient decât orice instituţie în atenţia oamenilor. Nu e un mister pentru nimeni în secolul în care trăim că orice eveniment care nu e reflectat, dezbătut şi analizat de presă nu există cu adevărat. În consecinţă, nu atrage nici sponsori.
Anul Chopin
Care sunt proiectele pentru anul 2010?
Anul 2010 în Polonia este decretat Anul lui Fryderyk Chopin, ceea ce înseamnă că şi activitatea Institutului Polonez de la Bucureşti va sta sub această egidă aniversară. S-a constituit deja un comitet onorific al manifestărilor Anului Chopin în 2010 în România, alcătuit din personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice de aici. Intenţionăm, de asemenea, să organizăm un festival de dans contemporan şi să continuăm să fim prezenţi pe piaţa de carte cu noi poziţii din literatura polonă (ca, de exemplu, volumul II al Antologiei de teatru polonez contemporan sau Secolul meu. Jurnal vorbit al scriitorului futurist Aleksander Wat). Ca în fiecare an, ne-am dori să nu lipsim nici anul acesta de la cele mai importante festivaluri din România, fie ele de film, teatru sau jazz.
Anul Grotowski
Printre proiectele de cooperare româno-poloneze un loc important, am observat, revine teatrului. Aţi sprijinit participarea unor trupe poloneze la festivaluri de teatru din România (la Sibiu, Sfântu Gheorghe), aţi organizat şi susţinut vizite de documentare ale unor oameni de teatru români în Polonia, apariţii editoriale. Cum consideraţi că se conturează această nouă etapă a legăturilor dintre şcoala românească de teatru şi cea poloneză, atât de importantă pentru avangarda sec. XX?
Teatrul e o componentă esenţială a programului nostru de promovare culturală şi, în prezent, cred că teatrul polonez chiar are un cuvânt greu de spus. Am încercat să umplem un anumit gol creat de-a lungul anilor prin faptul că scena poloneză a fost îndelung reprezentată în România doar prin vârfurile ei de lance clasice: Sławomir Mrożek, Tadeusz Kantor, Witold Gombrowicz, Jerzy Grotowski, într-o măsură foarte mică şi Tadeusz Różewicz. Teatrul polonez contemporan – care e drept că s-a aflat într-un lung proces de căutare a identităţii de sine după 1989 – a reuşit să se regăsească relativ repede în noua realitate prin dramaturgi şi regizori tineri „cu agendă“, care l-au adus într-un moment de glorie netrăit din perioada sa avangardistă. Din această dorinţă de a crea o punte de legătură între teatrul polonez clasic, mult îndrăgit în România, şi teatrul de astăzi, care se serveşte de mijloace de expresie moderne, s-a născut ideea multor proiecte deja realizate, zic eu, cu succes în România: antologia de teatru contemporan Made in Poland, mini-festivalul de teatru polonez de la Odeon, conferinţe pe teme de teatru, participări constante la festivalurile de la Sibiu, Târgovişte, Sfântu Gheorghe sau Arad. De altfel, scopul acestor vizite de documentare despre care aţi amintit în întrebare este tocmai cunoaşterea nemijlocită a realităţii teatrale poloneze de la faţa locului, stabilirea unor contacte directe între oamenii de teatru şi instituţiile care se ocupă cu promovarea acestuia.
Vizitele de studiu vin să întregească imaginea pe care Institutul încearcă s-o contureze aici cu mijloacele restrânse avute la dispoziţie – din dialogul direct creat între cei care pleacă şi oamenii de teatru din Polonia există mereu posibilitatea să rezulte colaborări interesante şi fără intermediari.
Anul Grotowski, pe care îl celebrează întreaga Europă la 10 ani de la moartea regizorului şi la 50 de ani de existenţă a Teatrului Laborator, a prilejuit apariţia unor lucrări teoretice esenţiale pentru mişcarea teatrală contemporană, lansate în cadrul recent încheiatului Festival Naţional de Teatru. V-aţi implicat personal în tipărirea lor, iar prezenţa Institutului Polonez a fost o dată în plus remarcată cu acest prilej. Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre oportunitatea evenimentului din perspectiva promovării valorilor culturii poloneze.
Nu întâmplător UNESCO a decretat anul 2009 Anul Grotowski. Grotowski a fost nu numai un creator de teatru, ci, în egală măsură, un mare filozof, căci viziunea sa asupra artei teatrale nu era nicidecum una clasică. Ea a mers în direcţia unui teatru al participării. Spectacolele sale se definesc şi ca „parateatru“, deoarece a pus mai presus de actori textul prezentat pe scenă şi emoţiile pe care le trezeşte acest text în actori şi spectatori. Teatrul Laborator, înfiinţat de Grotowski, face parte dintre cele mai importante instituţii ale artei secolului XX. Tocmai de aceea mi se pare extraordinar faptul că evenimentul omagial Grotowski a avut loc în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT). Acest lucru mă bucură nespus, deoarece implicarea partenerilor români (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“, conducerea FNT, Teatrul ACT) în proiectul nostru, intitulat În Laboratorul lui Jerzy Grotowski, reprezintă dovada vie a colaborării fructuoase dintre Institutul Polonez şi mediile culturale româneşti. Cu acest prilej, Institutul Polonez a sprijinit publicarea a trei volume omagiale dedicate operei şi personalităţii lui Jerzy Grotowski: Peter Brook – împreună cu Grotowski. Teatrul e doar o formă (volum editat şi prefaţat de George Banu), Ryszard Cieślak, actor emblematic al anilor ‘60 (volum conceput şi coordonat de George Banu) şi Jerzy Grotowski, Spre un teatru sărac (ediţia a II-a). Evenimentul editorial a fost întregit de un colocviu despre teoreticianul polonez, la care au fost invitaţi să participe reputatul critic şi profesor George Banu (Universitatea din Sorbona), Leszek Kolankiewicz (Universitatea din Varşovia) şi Dariusz Kosiński (Universitatea Jagiellonă din Cracovia), precum şi de proiecţii de film şi expoziţia Teatrul Laborator – jumătate de secol de la înfiinţare, expusă pe gardul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.
Interviu realizat de GABRIELA ADAMEŞTEANU
IOANA IERONIM
Made in Poland
În ultimii câţiva ani, publicul cititor şi oamenii de teatru au avut norocul să apară o serie de antologii ale dramaturgiei contemporane străine: excepţionala serie de peste zece asemenea volume produse până acum de Fundaţia „Camil Petrescu“ / revista Teatrul azi, colecţie coordonată de Andreea Dumitru şi Ioana Anghel, sub conducerea Floricăi Ichim, este, evident, cea mai masivă contribuţie în acest sens. Iată că Editura ART ne oferă şi ea un solid şi incitant volum de dramaturgie recentă din Polonia, ţară care a adus o contribuţie de prim plan la ceea ce a fost, de mai bine de o jumătate de veac, schimbarea la faţă a teatrului în lume: Gombrowicz, Mrożek, Kantor, Grotowski...
Antologia dramaturgiei poloneze actuale este alcătuită de Iulia Popovici pe baza documentării „la faţa locului“ şi în numele unui principiu pe care îl precizează în postfaţă: au fost alese texte în care autorii îşi analizează şi asumă propria identitate poloneză (aviz amatorilor...). Culegerea beneficiază de prefaţa criticului de teatru şi jurnalistului Roman Pawłowski, adresată publicului românesc. Textul său defineşte peisajul teatrului polonez din vremea totalitarismului ca „spaţiu (alături de biserică) al libertăţii într-o societate încătuşată“ şi situaţia după 1989: „Explozia culturii pop face ca teatrul, care de aproape o jumătate de secol a jucat rolul de confesional şi de amvon, să devină dintr-odată una din multele activităţi de divertisment“. Dar autorul îşi continuă analiza apropiind obiectivul de un orizont teatral divers, colorat, expresiv, foarte interesant pentru cititorul român prin asemănările şi deosebirile peisajului. Pawłowski notează perioada în care dramaturgia poloneză a fost ignorată, pe când ţara trecea prin faze dramatice şi problematice ale tranziţiei. Apoi, izbucnirea temelor interzise în vechiul regim, „răfuirea cu comunismul“, completarea „«petelor albe» din istoria postbelică a Europei“.
Prefaţatorul include aici şi una dintre piesele antologate, o parabolă-baladă teatrală despre rătăcirile omeneşti într-o lume care îşi pierde coordonatele, Proorocul Ilie, de Tadeusz Słobodzianek. Protagonist e un fel de Petrache Lupu, în Maglavitul său polonez (coincidenţa face că misticul ţăran polonez s-a manifestat tot în anii 1930, ca şi proorocul nostru!). În calitate de critic teatral şi apoi dramaturg fără prejudecată, preocupat de raportul creştinism vs. comunism şi absorbind în estetica sa elemente de antrolopogie, Słobodzianek este o importantă voce novatoare a teatrului polonez. În 2008 el a întemeiat la Varşovia Laboratorium Dramatu, unica şcoală de dramaturgie din Polonia. Semne ale noii dramaturgii, observă Pawłowski, apar de la sfârşitul anilor 1980, anii 1990, cu teme ca lumpenizarea intelectualilor, violenţa juvenilă, teatrul-document, limbajul crud. Sub pseudonimul scandinav Ingmar Villqist, un dramaturg polonez introduce tema minoritarului, marginalului, a celui exclus, intoleranţa gravă a societăţii; familia generatoare de relaţii toxice.
Anul 2000 aduce o schimbare radicală, noua generaţie aderă la neorealism şi teatrul postdramatic – direcţii europene, hrănite aici într-un mod organic, relevant, cu o materie de viaţă poloneză. Experienţele traumatizante dinainte de 1989 sunt pentru noii dramaturgi „la fel de îndepărtate ca războiul de treizeci de ani“. Curentul neorealist înseamnă cercetare pe teren, limbaj colocvial, reportaj, autenticitate, eventual punerea în scenă la „locul faptei“ (site-specific). Este o direcţie la care participă şi Laboratorul dramatic al lui Słobodzianek. Un bun exemplu, Made in Poland, piesa lui Przemłysaw Wojcieszek (2004), care dă şi titlul antologiei: o poveste provincială actuală, revolta, anarhia apoi decăderea în mafie, pe baza stărilor de fapt în localitatea multinaţională Legnica. În aceeaşi Legnica se petrece şi piesa postdramatică Balada despre Zakaczawie, de Maciej Kowalewski, Krzysztof Kopka şi Jacek Gtomb – povestea oamenilor locului de la al doilea război mondial până în zilele noastre, piesă în pattern de baladă jucată într-un cinematograf dezafectat. Made in Poland reprezintă de fapt continuarea tramei, ambele piese fiind legate de teatrul din această localitate.
Să discutăm despre viaţă şi moarte, de arhitectul devenit dramaturg Krzysztof Bizio, asamblează, expresiv, monologurile paralele ale membrilor unei familii care, practic, nu mai comunică între ei. Tot despre comunicare ne spune şi Maria Spiss în Copilul – la tinerii în stare să manevreze forţele pieţei, dar neînstare să exprime simple emoţii. Monodrama Călătorie la Buenos Aires, de Amanita Muskaria (pseudonimul celor două autoare surori), are în centru o bătrână cuprinsă treptat de Alzheimer.
Piesele antologate s-au bucurat toate de un succes deosebit, premii şi multiple producţii. Expresia lor diversă, colorată, mergând până la dialect, la eufonii baladeşti şi asprimi „de cartier“, a găsit în cele mai multe cazuri un fericit echivalent în limba română datorită excelentei echipe de traducători: Sabra Daici, Luiza Săvescu, Passionaria Stoicescu, Cristina Godun.
Acest volum a fost lansat în cadrul unei bogate secvenţe de zile ale teatrului polonez în România, la Teatrul Odeon (ca şi UNATC şi Teatrul Act), ca şi la Dramafest în Târgu Mureş – ocazie cu care, mulţi îşi aduc aminte, s-au aflat în ţara noastră prefaţatorul volumului, Roman Pawłowski, autorul piesei Proorocul Ilie, Tadeusz Słobodzianek, dramaturg, regizor de teatru, directorul Teatrului Laboratorium Dramatu din Varşovia, Maciej Nowak, directorul Institutului Teatral „Zbigniew Raszewski“ din Varşovia, şi au fost aduse spectacole din Polonia. Să observăm aici că Institutul Polonez de la Bucureşti, condus de Jarosław Godun, pune în mişcare programe substanţiale, care duc la stabilirea unor relaţii profesionale de durată şi la un schimb eficient şi autentic de valori şi idei. Însă evenimentele trec şi cărţile rămân. Antologia teatrului polonez contemporan rămâne un important volum de referinţă, la dispoziţia profesioniştilor teatrului, ca şi a cititorului care doreşte să intre în rezonanţă cu vocile timpului nostru, să devină mai conştient de sine, privind la aproapele său.
KRZYSZTOF VARGA
Literatura polonă după anul 1989. De la sfera privată la cea a politicului
Născut 1968, Varşovia • prozator, critic literar, jurnalist • a studiat filologia polonă la Universitatea din Varşovia • redactor al cotidianului Gazeta Wyborcza, a cărui secţie de cultură a condus-o între anii 2002–2006; împreună cu Paweł Dunin-Wąsowicz a publicat lexiconul de literatură Parnas bis. Literatura polonă născută după anul 1960 (1995), iar în colaborare cu acelaşi Paweł Dunin-Wąsowicz şi cu Jarosław Klejnocki a alcătuit antologia de poezie polonă contemporană Aici vă sunt poeţii (1996) • a publicat mai multe volume de proză (Un înger beat în intersecţie, Băieţii nu plâng, Bildungsroman, 45 de idei pentru un roman (Premiul Fundaţiei pentru Cultură), Mortalitate, Tequila, Karolina, Piatră funerară din terazzo, Gulaş din turul (Premiul Nike 2009 acordat de cititori); de trei ori nominalizat la prestigiosul Premiu literar Nike (2002, 2008, 2009), iar pentru cel mai recent volum, Gulaş din turul (non-ficţiune despre cultura, istoria şi mentalitatea maghiară), este nominalizat şi la Premiul Angelus 2009 - premiu literar acordat celei mai bune cărţi de proză din Europa Centrală publicate în limba polonă.
Circuite literare înainte de 89
In primăvara acestui an am sărbătorit în Polonia o aniversare importantă, cu siguranţă una dintre cele mai importante din istoria recentă a ţării. Este aniversarea a două decenii de la primele alegeri libere pentru Seim de la cel de-al doilea război mondial, care au avut loc la 4 iunie 1989. Era o zi în care, aşa cum declara atunci la televiziune o cunoscută actriţă, în Polonia căzuse comunismul. Împreună cu comunismul şi venirea democraţiei a dispărut şi cenzura şi a urmat libertatea cuvântului. Iar fără libertatea cuvântului nu există libertate în literatură.
Atâta vreme însă cât a existat în Polonia comunismul, literatura polonă s-a manifestat pe două planuri: primul, circuitul oficial, controlat de cenzură, cu scriitori sprijiniţi de autorităţi, cărora li se publicau cărţile în tiraje mari, ajungând adesea până la sute de mii de exemplare ale unor romane nereuşite. Al doilea era cel ilegal, subteran, în care cărţile apăreau în tiraje mici, pe o hârtie proastă şi cu litere mici, dar necenzurate. O ramificaţie a celui de-al doilea era literatura publicată în emigraţie şi introdusă ilegal în Polonia; aşa cel puţin s-a întâmplat cu publicaţiile Kultura de la Paris, cel mai important centru intelectual-literar polonez din emigraţie.
În acelaşi mod, scriitorii s-au împărţit în oficiali şi „ilegali“. Publicarea cărţilor într-unul dintre cele două circuite era deci în bună măsură o declaraţie politică, deşi cărţile nu erau neapărat purtătoare de accente politice, iar scriitorii (chiar cei din primul plan) nu trebuiau câtuşi de puţin să-şi declare cu glas tare sprijinul pentru partidul comunist. Cel mai adesea erau conduşi de un oportunism absolut de înţeles – voiau să fie publicaţi şi să ajungă la cât mai mulţi receptori.
Literatura de sertar – inexistentă, ca şi mari romane scrise fără cenzură
Această situaţie bolnavă a creat paradoxuri evidente: astăzi, Witold Gombrowicz este unanim considerat unul dintre cei mai marcanţi scriitori polonezi nu doar ai sec. XX, ci din întreaga istorie a literaturii polone. Editat, comentat, lăsând o moştenire de la care se revendică scriitori tineri (compararea cărţii unui scriitor cu proza lui Gombrowicz este în prezent cel mai mare compliment care poate fi adus unui prozator), era practic la index înainte de anul 1989. Pe de altă parte, mari nume ale literaturii Poloniei populare, inclusiv cele deloc angajate politic, au dispărut în vâltoarea neantului. Idolul tineretului din anii 70 şi ‘80, Edward Stachura, pe atunci – mai ales după moartea survenită în urma sinuciderii –, un scriitor cult, astăzi, a căzut în uitare, iar opera lui literară nu poate fi apărată în totalitate.
După căderea comunismului şi suprimarea cenzurii, au existat aşteptări foarte puternice că, în sfârşit, în librării vor apărea mari romane, care ar fi fost în sertarul scriitorilor şi pe care aceştia nu le-au putut publica oficial, fiind nevoiţi să aştepte acea zi a libertăţii atât de dorite. Erau aşteptate mari romane despre Polonia, de preferinţă scrieri consacrate răfuielii cu istoria recentă şi cu epoca Poloniei populare; romane care, libere de ingerinţa cenzurii, să descrie direct, întocmai şi în mod expresiv vremurile robiei.
Aceste aşteptări nu s-au împlinit însă, sertarele marilor scriitori, de la care se aştepta atât de mult, s-au dovedit a fi goale, iar tinerii autori, care au pătruns pe scena literară odată cu schimbarea sistemului, nu voiau câtuşi de puţin să scrie despre politică sau despre istorie.
Generaţia care realizase o schimbare literară importantă – cu precădere scriitori născuţi la începutul anilor 60 – era obosită de politică. Erau scriitori interesaţi de sfera privatului, de propriile lor probleme şi destine individuale, şi nu de problemele unei naţiuni întregi. Tinerii poeţi nu voiau să meargă pe acelaşi drum pe care merseseră colegii lor cu un deceniu mai vârstnici, scriind în timpul Legii marţiale versuri angajate politic. Aşa-numita „generaţie a bruionului“ – de la numele revistei bruion (pol. „brulion“), în jurul căreia se concentrase – se detaşa clar de predecesorii săi, iar cea mai cunoscută declaraţie a acestei atitudini a fost poezia lui Marcin Świetlicki, intitulată Către Jan Polkowski (Do Jana Polkowskiego), în care Świetlicki (născut în 1961) declara că nu vrea să audă de personalităţi mari ale istoriei, de eroi naţionali, nu vrea să audă şi nici să scrie despre Polonia. Pe el îl interesează numai dintele care îl doare. Am putea deci, convenţional, să numim poezia începutului anilor 90 „o paradigmă a dintelui care doare“.
„Realismul magic burghez“ al noii generaţii
Într-un mod asemănător s-a întâmplat şi cu proza. O dezvoltare foarte dinamică a avut curentul – care s-a şi distanţat ostentativ de actualitate şi de politic – denumit mitografism sau „literatura micilor patrii“. Scriitori precum Stefan Chwin, Paweł Huelle, Olga Tokarczuk au început să descrie un univers fantasmagoric, adesea plasat în trecut (Chwin, Huelle) sau, ca în cazul Olgăi Tokarczuk, la marginile civilizaţiei. Chwin şi Huelle au devenit celebri prin călătoriile lor într-un Gdańsk antebelic, au mers pe urmele germanităţii acestui oraş, la fel ca şi Tokarczuk au evadat din actualitate în trecut, din sfera colectivă în cea privată. Am putea considera că, într-o anumită măsură, din acest curent face parte şi Andrzej Stasiuk care, cu mulţi ani în urmă, s-a mutat din Varşovia la munte, în apropiere de graniţa cu Slovacia, şi descrie această lume, cu siguranţă magică şi poetică, deşi şi ea exclusă dintr-o contemporaneitate în permanentă schimbare. Simptomatic a fost faptul că, atunci când în Polonia s-a schimbat regimul politic, economia planificată comunistă a fost înlocuită de capitalism, în prima sa fază denumit chiar „capitalism sălbatic“, principalii scriitori ai tinerei generaţii s-au întors ostentativ de la această tematică, aparent foarte tentantă.
Limbajul mitografic, peregrinările prin trecut şi prin provincii au devenit dominanta principalului curent al noii literaturi. Renumitul critic literar german Marcel Reich-Ranicki (de altfel, polonez de origine şi vorbitor foarte bun de polonă) considera chiar că literatura polonă are un aer medieval, criticând foarte sever romanele scrise de Tokarczuk şi Stasiuk.
În ultima vreme, acest mod mitografic de a scrie a fost numit de prof. Przemysław Czapliński, renumit cercetător al literaturii contemporane, „un realism magic burghez“ şi mi se pare că e o denumire foarte potrivită, arătând că, de fapt, era o literatură foarte conservatoare, aşa cum burghezia este întotdeauna conservatoare, apelând la mijloace verificate deja, folosind drept principal instrument descrierea frumoasă şi nostalgia. Din perspectiva prezentului se poate probabil considera că a reprezentat în felul său o evadare literară colectivă din realitate.
Întoarcerea spre Polonia
Apogeul boom-ului noii literaturi polone s-a produs la jumătatea anilor 90. Am avut atunci a face cu serioase dezbateri publice pe marginea concepţiei despre lume, desfăşurate în jurul prozei poloneze celei mai recente, revistele literare au cunoscut un avânt deosebit. Ulterior, intensitatea emoţiilor avea să scadă categoric, iar locul dezbaterii literare a fost luat de marketing. Acest fapt este legat de consolidarea pieţei de carte şi de convingerea că se poate oricât discuta şi scrie despre cărţi, în ultimă instanţă însă, nu se poate influenţa câtuşi de puţin numărul celor care cumpără din librărie un roman sau altul, iar „forţa de a lovi“ a departamentului de promovare a unei edituri şi costurile publicitare au devenit mult mai importante decât eseurile unui critic literar, oricât de inteligent şi influent ar fi acesta.
În ultima vreme însă – şi, poate, într-un mod oarecum surprinzător –, am remarcat o mare schimbare în abordarea literaturii şi chiar în literatura însăşi, care, după ani întregi în care s-a ocupat de ea însăşi, a descoperit brusc că ia naştere într-un anumit loc, foarte concret, într-o ţară foarte concretă, numită Polonia.
Semnul acestei schimbări în literatura polonă contemporană, nu în sfera limbajului literar, ci mai ales a tematicii, l-a constituit revenirea bruscă a celor mai importanţi scriitori ai „realismului magic burghez“, respectiv Stefan Chwin şi Paweł Huelle, care au publicat cărţi cât se poate de axate pe contemporaneitate: Chwin a scris două romane, pe care le-am putea numi political fiction sau social fiction (Pelicanul de aur / Złoty pelikan şi Soţia preşedintelui / Żona prezydenta), iar Huelle - Ultima Cină / Ostatnia Wieczerza, carte în care a luat de facto cuvântul în dezbaterea care are loc în Polonia între conservatori şi liberali. Huelle s-a declarat categoric de partea liberalilor – dacă este vorba despre politică şi concepţia despre lume –, în ceea ce priveşte însă estetica şi limbajul artei, scriitorul este cu certitudine un conservator. Mai mult, scriitori precum Chwin, care şi-au dobândit faima acum zece-cincisprezece ani prin descoperirea caracterului germanic al oraşului Gdańsk de dinaintea războiului, au început acum să se pronunţe pe teme politice poloneze de actualitate şi să participe la dezbaterea pe marginea istoriei noastre recente. Chwin a publicat două volume de Jurnal / Dzienniki, în care comentează istoria recentă a Poloniei şi ia poziţie faţă de dezbaterile politice curente, a devenit în acelaşi timp un jurnalist activ, exprimându-şi în presă punctele de vedere faţă de discuţiile politice ale momentului.
Dintre autorii menţionaţi anterior, numai Tokarczuk şi Stasiuk nu şi-au schimbat idiomul şi continuă să evadeze din tematica poloneză contemporană – în accepţia politică a termenului. Evadează chiar la propriu, căci Tokarczuk călătoreşte mult, de exemplu prin Asia, iar Stasiuk, pe drumurile sale preferate – prin Slovacia, Ungaria, România şi Albania. Dacă totuşi scriu despre Polonia, dacă personajele lor sunt polonezi, atunci aceste personaje cu siguranţă nu sunt interesate de dezbaterile actuale, ci trăiesc într-o lume distinctă, în sfera lor privată. Dacă Tokarczuk abordează o temă de actualitate, atunci ea are un caracter universal şi nu atinge direct problemele poloneze contemporane.
Marketingul propriu al autorului
O altă declaraţie univocă a schimbării o reprezintă cea mai recentă carte a lui Jerzy Pilch, Marş, Polonia / Marsz Polonia. Prozator extrem de popular în Polonia, foiletonistul nr. 1 din ţară, Pilch şi-a format o image literară prin descrieri nostalgice, dar şi foarte ironice ale istoriei unor locuri pe care s-a aflat familia sa, mai exact a localităţii Wisła, situată în apropierea graniţei slovace şi cehe, dar şi a tradiţiei sale protestante. Scriitorul polonez, de cel mai multe ori, este catolic sau ateist; un scriitor polonez care să fie luteran reprezintă într-adevăr o asemenea raritate, că nu e de mirare faptul că Pilch şi-a făcut din asta un semn distinctiv. În romanele sale, Pilch a scris până acum mai ales despre protestantismul său, despre Cracovia, despre femei frumoase, despre alcool, descriind toate acestea într-un limbaj ales, plin de măiestrie, în care cea mai importantă era renumita lui frazare. Şi, deodată, în urmă cu un an şi jumătate, publică Marş, Polonia, o grotescă a complexelor, traumelor istorice poloneze, în care putem găsi fără probleme figuri abia camuflate din istoria recentă a ţării noastre.
Să remarcăm faptul că a fost o schimbare foarte caracteristică, cea făcută de scriitori câtuşi de puţin dintre cei mai tineri, căci au astăzi între 50-60 de ani, care îşi creaseră anterior propriul limbaj literar şi-şi găsiseră o tematică proprie. S-ar părea că este logic ca următorul val de scriitori tineri să nege idiomul dominant până acum, să spună ceva de genul: nu ne mai îndrugaţi tot felul de prostii despre nu ştiu ce nostalgii, mici patrii şi alte aiureli de felul ăsta, vă arătăm noi ce este important: importantă este Polonia. Tinerii însă (mă gândesc mai ales la generaţia sfârşitului anilor 70 şi începutul anilor 80), am uneori această impresie, conştienţi de forţa pieţei şi a marketingului, s-au concentrat în primul rând pe promovarea insistentă a lor înşişi, fără a crea o viziune coerentă asupra lumii. În pofida faptului că temele de actualitate sunt cât se poate de prezente în cărţile lor, cel mai mare efort îl depun în crearea propriilor lor limbaje literare recognoscibile, un anumit fel de semne distinctive.
Literatura anticonsumistă şi anticapitalistă
O mare senzaţie a produs primul roman1 al Dorotei Masłowska, scriitoare având la momentul debutului 19 ani, venind dintr-un orăşel de provincie, care a de-construit limbajul literar actual, făcând narator un tânăr huligan şi narcoman, care declară gângăvit lucruri deştepte pe tema lumii, Poloniei, economiei, culturii. Lăsând la o parte tot vuietul din media stârnit de această apariţie, nu încape îndoială că este o carte scrisă despre Polonia contemporană, şi chiar foarte critică la adresa acesteia. Pe lângă Masłowska a apărut un întreg curent al prozei numite anticonsumiste, iar uneori chiar anticapitaliste. Am impresia că editorii acestor cărţi şi recenzenţii lor s-au gândit mai mult la formarea unei noi categorii, în care ar fi posibil să fie aruncaţi autori foarte diverşi, la construirea unui nou surogat sau, poate, mai degrabă, o nouă generaţie literară, despre care să poată scrie în ziare şi reviste. Termenul „generaţie“ are în Polonia o încărcătură deosebită, şi asta – cel puţin de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, iar în decursul ultimilor 20 de ani a devenit de-a dreptul caricatural – în condiţiile în care media anunţau aproape în fiecare clipă apariţia unei noi generaţii, nu doar în cultură şi artă, ci a unei noi generaţii în termeni de necesităţi, aspiraţii şi viziune asupra lumii.
În ceea ce priveşte calitatea acestei noi literaturi „anticonsumiste“, lucrurile stau foarte diferit. În general, ea nu a lăsat în urmă mari realizări, în orice caz însă a făcut să înceapă să se vorbească despre o viitoare schimbare tematică în literatura polonă. De altfel, s-o spunem răspicat: literatura intens colorată politic, care declară de-a dreptul că, de exemplu, capitalismul este rău, iar socialismul bun, sau invers, de regulă este slabă calitativ. Dar, în cadrul dezbaterii actuale, imediate, acest fapt nu deranjează pe nimeni, căci ceea ce contează este să se facă zgomot în media.
Caracterul politic a apărut nu doar printre tinerii autori de stânga, ci şi la scriitori cu vederi categoric de dreapta. Cei mai mulţi dintre ei sunt activi în presă ca jurnalişti, apar la televiziune, unde-şi exprimă concepţiile clar conservatoare şi, deşi întotdeauna au scris şi proză (adesea science fiction, ceea ce este simptomatic), abia în ultimii ani s-au decis să publice romane realiste, care sunt în primul rând manifeste ale concepţiilor lor politice.
Fără îndoială, literatura polonă din ultimii douăzeci de ani a parcurs un drum de la negarea politicului, trecând prin afirmarea caracterului privat, mitologizarea realităţii, până la momentul politicului, cu care tocmai avem a face. Cât timp va dura el n-aş putea să prevăd. S-ar părea însă că vremurile actuale (criza economică, pierderea încrederii în instituţiile statului, dar şi în instituţii precum băncile, incertitudinea în plan internaţional) favorizează dezvoltarea literaturii politice.
Dovada cea mai simptomatică a schimbării care are loc este apariţia unor cercuri foarte dinamice ale tinerilor de stânga, concentraţi în jurul revistei Krytyka polityczna. Aceste cercuri, din care se detaşează personalitatea lui Sławomir Sierakowski, un tânăr publicist de treizeci de ani, şi-au propus reabilitarea stângii în Polonia. Consideră, de asemenea, că, de vreme ce, până la urmă, totul este politic, literatura şi cultura sunt şi ele politice. Revista Krytyka polityczna organizează dezbateri, publică lucrări ale tinerilor prozatori, invită în Polonia filosofi influenţi la modă (Slavoj Żiżek). În acelaşi timp, am uneori impresia că literatura reprezintă pentru ei doar un instrument pentru atingerea ţelului politic, care este construirea unei stângi puternice, neavând nimic în comun cu vechiul establishment comunist, iar într-un viitor ceva mai îndepărtat preluarea puterii în Polonia sau, cel puţin, deţinerea unei mari influenţe asupra acesteia.
Întrebarea este: unde se află hotarul, dincolo de care scriitorul nu ar trebui să treacă?
Traducere din limba polonă de Luiza Săvescu
Textul, scris la rugămintea Institutului Polonez, reprezintă o variantă extinsă a comunicării susţinute de autor în cadrul Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură“, Neptun, 2009.
WOJCIECH KUCZOK
Mizeria Antibiografie (Gnój) traducere din limba polonă, prefaţă şi note de Constantin Geambaşu, Editura Polirom, 2008
Romanul Mizeria este proiecţia în timp a umbrei unui obiect dispărut: o casă din Silezia, a cărei devenire sintetizează istoria recentă a Poloniei în destinele contorsionate sau, mai degrabă, chircite ale locatarilor săi. Dintre aceştia, doar naratorul, condamnat la statutul perpetuu şi inevitabil de fiu al bătrânului K., se deplasează în spaţiu, restul personajelor evoluând/involuând doar în timp odată cu evoluţia/involuţia edificiului care le polarizează simulacrul de viaţă până în – şi dincolo de – momentul apocalipsei finale: implozia abjectului microsistem şi resorbţia lui simbolică în haznaua de la subsol, un memento mori în registru cloacal: aminteşte-ţi, omule, că din rahat te-ai născut şi în rahat te vei întoarce...
Se disting în roman ecouri ale Pseudo-Poloniei din Ubu Roi, dar şi ale Casei Buddenbrook. Doar naratorul pare a conştientiza faptul că viaţa în infernalul imobil este subminată de o morală ipocrită, la fel cum terenul zonei în care se află este subminat de galerii miniere. Efectul acestei sub-minări este găunoşenia personajelor, a preceptelor şi proverbelor care le ţin loc de sentimente. Fiul Bătrânului K., stigmatizat de părintele său ca „mortăciune“, este singurul personaj cu adevărat viu din roman, el interogând sistematic, necruţător, dar în acelaşi timp inocent, convenţiile care la nivelul celorlalte personaje suplinesc viaţa adevărată.
Această constantă interogare reclamă o virtuozitate expresiv-stilistică ieşită din comun. Chiar şi fără a poseda noţiuni de limba polonă, nu putem decât să ne imaginăm că în original avem de-a face cu o floare de mină supradimensionată. Cu atât mai impresionantă şi vrednică de laudă este traducerea semnată de Constantin Geambaşu, care sună autentic şi convingător de la un capăt la altul, asigurând o lectură confortabilă şi profund satisfăcătoare.
Florin Bican
