Pe aceeași temă
Se întâmplă ca autorii celor mai importante sinteze critice despre poezia generaţiei ‘80 apărute până acum să fie basarabeni: de la Andrei Bodiu (basarabean pe jumătate) la Nicolae Leahu şi Mihail Vakulovski. Cu toţii s-a ilustrat şi ca poeţi, iar cărţile lor sunt, la origine, teze de doctorat. Cea mai originală şi mai puţin doctorală dintre acestea, Portret de grup cu „generaţia optzeci“ (Poezia), îi aparţine „mezinului“ Mihail Vakulovski, unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai noului val de peste Prut, cu valenţe de om-orchestră: cronicar de poezie din anii ’90 la revista Contrafort, poet de prim-plan (opt volume până în prezent), animator cultural (fondator al cenaclului şi revistei electronice Tiuk!), autor al unei micromonografii despre N. Manolescu, intervievator pe teme de istorie recentă, traducător asiduu din literatura rusă postavangardistă, mai nou dramaturg şi prozator autoficţional. Portretul de grup... are la bază o teză susţinută acum 10 ani sub conducerea fostului mentor al Cenaclului de Luni, iar decupajul datează în consecinţă, întrucât nici poeţii, nici literatura, nici lumea n-au stat pe loc; destui protagonişti chiar s-au grăbit să dispară... Eu însumi scriu despre acest volum cu întârziere, între timp apărând sub acelaşi titlu şi o culegere de interviuri a lui M.V. cu 21 de poeţi optzecişti (plus un interviu imaginar cu Cristian Popescu şi două convorbiri suplimentare cu N. Manolescu, respectiv Gh. Crăciun). Proiectul „portretistic“ anunţat se va încheia cu o antologie de poezie, a doua după cea a lui Al. Muşina...
Deşi cartea este practic neredactată (abundă numele scrise greşit, titlurile citate aiurea ş.a.m.d.), iar discursul critic, doldora de colocvialisme debutonate şi pigmentat cu autoreferinţe autenticiste, e grevat de scăpări dezagreabile (ex. „fiecare şi-a săpat grădina, vorba lui Voltaire“) ce s-ar fi cuvenit, de asemenea, „plivite“, paginile se citesc cu aceeaşi plăcere cu care, aflăm, au fost scrise. Într-un capitol introductiv incitant, deşi cam improvizat (Flash 80), autorul schiţează un studiu de câmp al afirmării „celei mai puternice şi mai unite generaţii literare de până acum din România“, în care nu vede o „direcţie“, precum Andrei Bodiu, ci un „curent literar“ având drept centru de iradiere Cenaclul de Luni. Denunţând „sterilizarea“ postdecembristă a optzecismului prin ocuparea instituţiilor culturale de către reprezentanţii acestuia, M.V. afirmă a fi avut în vedere nu atât poeţii optzecişti, cât acţiunea creatoare a grupării. Totuşi, în prim-plan se află poeţii, 30 la număr după prima strigare valorizantă. Toţi – abordaţi cvasi-monografic în trei secţiuni supraintitulate Film ale unui cuprins numit... Album: Poezia realului, cu trei subdiviziuni: Poezia realului cotidian (Florin Iaru, Romulus Bucur, Mariana Marin, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Ioan Flora, Alexandru Muşina, Mircea Cărtărescu), Poezia hiper-realului (Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu, alias „grupul de la Braşov“), Poezia realului fabulos (Liviu Ioan Stoiciu, Virgil Mihaiu, Emilian Galaicu-Păun, Traian T. Coşovei); Poezia textului – cu două subdiviziuni: Poezia texistenţialistă (Gheorghe Iova, Bogdan Ghiu) şi Poezia textualirikă (Nichita Danilov, Vasile Gârneţ, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Ion Mureşan); şi Poezia psihozei (Călin Vlasie, Marta Petreu, Matei Vişniec, Daniel Pişcu, Ion Stratan, Viorel Padina, Cristian Popescu), fără nici o subdiviziune. Fiecare „monografie“ e plasată sub un titlu ludic-ceremonios şi lung, ca-n romanele premoderne şi-n piesele lui Vişniec, plus un moto-colaj din versurile fiecărui poet în parte. Selecţia subiectiv-obiectivă e asumată de autor în virtutea „plăcerii“ lecturii şi a scrierii, fără parti-pris-uri de insider. Oricâte absenţe i-am putea imputa, prezenţele sunt, trebuie să recunoaştem, importante şi de neevitat. Elaborarea conceptuală a celor trei „clase“ poetice e bine susţinută teoretic prin referenţialitatea dominantă a poeziei autorilor sus-amintiţi (cotidiană, textuală sau psihică), cu observaţia că „texistenţialismul“ indică o asumare existenţialistă a textualismului, nu clonarea termenului de „texistenţă“ forjat de Mircea Cărtărescu.
Personal, am destule rezerve cu privire la încadrarea tipologică a unor poeţi (anumiţi „realişti-cotidieni“ puteau fi trecuţi mai degrabă la „textualirici“, iar Mariana Marin nu e o poetă a „realului cotidian“), dar ştim cu toţii ce relativă e orice „sistematică a poeziei“. M.V. o fi vorbind din exteriorul generaţiei 80, dar o face din interiorul poeziei post-optzeciste, teoretizându-şi „obiectul“ ca un practician care a citit tot de şi despre cei aflaţi în vizor. Spre deosebire de cărţile lui Bodiu sau Leahu, marcate de didacticism, Portret... face diferenţa prin libertatea „eseistică“ totală a unui critic în răspăr cu clişeele şi poncifele generaţioniste. Probabil cel mai percutant şi cu siguranţă cel mai consecvent comentator de poezie al noii generaţii, Mihail Vakulovski nu are rigoarea închisă la toţi nasturii a lui Andrei Terian sau Alex. Goldiş, însă critica sa „pop“, ostentativ „postmodernă“, cu un bungee jumping continuu între registrul cult şi cel popular, arată vervă, talent portretistic, mobilitate asociativă, priză la text cu close up-uri sclipitoare de analiză stilistică sau tematistă şi survoluri stimulative, empatia neexcluzând delimitări şi contraatacuri ironice: „Cea mai mare poantă făcută lui Andrei Bodiu (de către un critic) ar fi să-i judeci poezia prin prisma poeticii sale, cum a procedat el cu cei şase poeţi din Direcţia optzeci în poezia română (I) (...) dar nu-s eu criticul ăla“. Ca să-i împrumut stilul colocvial-metaforic şi plin de umor ca al unui blogger, aş spune că autorul basarabean e un explorator bine antrenat care-şi face drum în jungla operelor tăind lianele cu maceta pe dibuite, dar scoţând-o mereu la capăt. Dovadă – bogăţia de citate ilustrative înşirate ca mărgelele pe aţa comentariilor tentaculare, proliferante. Ludic, hâtru şi „personist“ cât cuprinde, M.V. are un gust special pentru conceptele-valiză, iar figurile predilecte sunt digresiunea şi paranteza. Ca un soldat Svejk, e mereu dispus să-ţi servească drept argument suplimentar o poantă, o confesiune lejeră sau o vorbă de duh a unui cunoscut, alături de insight-uri critico-teoretice serioase şi astuţii speculative: „Critica lui Galaicu e o grasă care insistă să dănţuiască rock’n roll printre puştanii de la discoteca din sat.
Din păcate, nici măcar grasa lui Fellini, ci grasa din Piaţa Sudului pe care am văzut-o iarna trecută…“ sau „Esenţa nu poate fi niciodată povestită. Iar cei mai deştepţi nici nu încearcă să o facă. De aceea, textualiştii îmi par, vorba domnului Ciocârlie, nişte capsomani. Li se aplică, perfect, ceea ce-mi tot repeta tatăl meu în adolescenţă: «Degeaba eşti deştept, că eşti şi prost»“ (N. B., cartea lui M.V. se deschide cu o dedicaţie către tatăl care s-a bucurat de carte, dar n-a mai apucat s-o vadă între coperte). Cele mai frecvente şi savuroase sunt comparaţiile sportive – în fond, nişte metafore critice destul de „exacte“: „Florin Iaru izbucneşte în timpul valsului, şahului sau cenaclului (de Luni?) cu un may ghery (procedeu de karate-do) în burta realităţii sau sub bărbia poeziei“; „Poezia lui Mircea Cărtărescu e comparabilă cu stilul brazilienilor sau al portughezilor, ori, la nivel de club, al Barcelonei, care practică un fotbal artistic, cu foarte multe pase ce ameţesc nu numai adversarul, dar şi spectatorul. Poezie ramificată sau «dezvoltată» (dezvoltată prin analogie cu termenul lingvistic «propoziţie dezvoltată»), pe care aş numi-o poezie rock baroc“; „Dacă Simona Popescu creează mişcare pe spaţii largi, în poeme lungi, ca-n tenisul de câmp, Andrei Bodiu reuşeşte să ţină lucrurile în mişcare pe spaţii foarte mici şi, de obicei, înguste, ca-n tenisul de masă“; „Emilian Galaicu-Păun e ca o echipă de biatlon: fiecare carte preia ştafeta precedentei şi porneşte de la zero, mărind viteza“. Decomplexat cu naturaleţe, autorul nu suferă de complexe regionaliste; cei doi poeţi din Basarabia „integraţi“ în elita optzecismului autohton (Emilian Galaicu-Păun şi Vasile Gârneţ) au toate actele literare în regulă, iar familiaritatea cu literatura rusă modernistă şi avangardistă produce rezultate remarcabile atunci când M.V. compară, de pildă, poemele lui Bodiu cu poezia lui Vladimir Vîsoţki sau poemele „matrioşcă“ ale „şamanului“ Danilov cu baladismul unor poeţi rock postbelici, fără a mai vorbi de numeroasele trimiteri la Harms sau Esenin. Dincolo de orice exemple anecdotice, faptul că Vakulovski e un redutabil critic de text se vede pretutindeni; capitolele despre „textualişti“ precum Gheorghe Iova şi Bogdan Ghiu sunt tururi de forţă deloc la îndemâna oricui, iar cele despre Caius Dobrescu, Călin Vlasie sau Daniel Pişcu nu sunt doar printre cele mai bune care s-au scris până acum despre ei, ci şi nişte invitaţii contaminante la redescoperire. Felul plin de prospeţime în care acest critic „rock baroc“ decortichează poezia optzecistă şi intră în intimitatea texturii ei, recuperând pieziş gândirea, atitudinea, sensibilitatea şi poetica autorilor în speţă, face din analize adevărate show-uri, entertainer-ul fiind nu doar un ghid perspicace de lectură, ci şi un artist al shortcut-urilor teoretice prin care atinge direct plexul textelor comentate şi nodurile gândirii producătoare. Capitolele au un IQ critic ridicat şi o expresivitate histrionică deloc inadecvată. Stilul bungee-jumping al lui M.V. nu denotă incoerenţă sau neseriozitate, ci o gândire vie şi o critică sincretică, plurală, ce asimilează teoria jucându-se cu ea şi îşi forjează, firesc, un limbaj inconfundabil. Cu răsturnări relevante de perspectivă, autorul baleiază între optzecişti, predecesorii modernişti şi nou-veniţi precum Ianuş, Crudu, Baştovoi şi Acosmei, ca şi între optzeciştii înşişi (pe care-i ştie pe dinafară), făcând la tot pasul conexiuni cu scriitori ruşi sau americani şi cu germanii din Aktionsgruppe Banat, fără a mai vorbi de analogiile „populare“. Uneori, acestea din urmă sunt gratuite şi aiuristice: „Intertextul e întors pe toate feţele, din toate punctele de vedere, politic, cultural, intern, extern, natural («supernatural» – Santana) şi internaţional, ironic, comic şi serios“. „Realist-cotidiană“, „texistenţialistă“, „textualirikă“ şi „psihedelică“ precum poezia pe care-o analizează, critica lui M.V. poate fi privită, în totului tot, ca o confesiune indirectă în cheia Simonei Popescu: „despre mine aş fi vrut să scriu despre tine“.
Mentorul Cenaclului de Luni semnează pe coperta a patra o recomandare cu tâlc: „Problema centrală a tezei este, mai mult sau mai puţin, legată de acest ataşament al autorului faţă de obiectul examenului său critic. Cuţit cu două tăişuri, ataşamentul, în critică: fără el, nu înţelegi destul; din cauza lui, nu înţelegi corect. Dl. Vakulovski rezolvă aporia practică rezultată de aici graţie talentului său incontestabil, care ţine cumpăna dreaptă deseori între simpatie şi distanţă faţă de text“. În ce mă priveşte, cred că poezia optzecistă şi-a găsit, în interiorul generaţiei 2000, un comentator cu personalitate, fără morgă canonizantă, nonconformist şi atipic, dar avizat şi compatibil cu spiritul ei.
Mihail Vakulovski, Portret de grup cu „generaţia optzeci“ (Poezia), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 440 p.
