Bucurestiul Cultural, nr. 113 - Gala UNITER 2012

Ion Caramitru In Dialog Cu Gabriela Adamesteanu | 24.04.2012

Pe aceeași temă

Pe 24 aprilie, când va apărea Bucureştiul Cultural, în revista 22, va fi Gala Premiilor UNITER. Dar noi nu putem publica decât nominalizările, premiile se vor şti numai în seara aceea.
Cu excepţia Premiului de excelenţă, care se va decerna lui Alexandru Tocilescu.

Îl daţi şi In memoriam ?
Acum, da. E pentru prima oară. Am mai dat un premiu post-mortem, lui Ştefan Iordache. I-am spus Premiul preşedintelui. Eu nu am nici un fel de cuvânt în premii şi le-am spus: dau şi eu un premiu. Şi l-am dat cui am vrut, lui Iordache. A fost un moment emoţionant. Acum, Senatul a dorit să-i dea Premiul de excelenţă, post-mortem, lui Alexandru Tocilescu.

N-aş fi vrut să începem cu pierderile din lumea teatrului. Dar am intrat în subiect, fără să vrem. E şocant, e dureros...
Fiecare an a adus o listă uriaşă de pierderi, însă anul ăsta a atins apogeul. Ciulei, Tocilescu, acum Radoff, Emil Hossu, Ion Lucian.

Asta spune ceva despre stresul cu care se trăieşte în teatru?
Când e vorba de cei mai tineri, da. Ciulei a murit la aproape 88 de ani, Lucian la 87, totuşi o vârstă înaintată. Dar Iordache a murit foarte tânăr. Nu mai vorbesc de galeria celor care au murit acum 15-20-25 de ani. George Constantin a murit până în 60 de ani, Caragiu la 51 de ani, Amza Pellea la 52, Gina Patrichi la 58, Rauţchi, Cozorici la 60 de ani. Supravieţuitorii, sigur, sunt incredibili. Mulţumesc lui Dumnezeu că maestrul Beligan nu numai că trăieşte, dar face istorie pentru teatrul românesc şi ne dă tuturor o speranţă de viaţă lungă. Au mai fost cazuri, doamna Bulandra, Gheorghe Storin, nu mulţi, puţini supravieţuitori. În general, se moare repede în teatru.

Această profesiune este mai periclitată acum decât până în ‘89? E mai greu de trăit în condiţiile actuale?
În general, e greu. Studenţilor mei le spuneam: în această meserie, după ce ai o şcoală bună în spate, după ce profesorii tăi, dacă sunt buni, îţi depistează talentul şi ţi-l cultivă la timp, nu te mai ajută nimeni.
Dacă ai noroc, dai de un regizor bun, care face şi şcoală la fiecare spectacol nou. Este obligaţia lui de a recrea lumea acelei piese pornind de la studiul epocii, al personajelor, al situaţiilor. Va trebui să explice această lume, să-i pregătească pe actori, pe de o parte, de a intra în lumea respectivă, dar şi cu maniera pe care el, regizorul, doreşte să o impună. Un soi de pedagogie pe care trebuie să o impună ca să obţină un joc omogen...

Unitatea spectacolului.
Exact. Estetic coerent. Dar dacă nu ai norocul ăsta – şi de cele mai multe ori asta se întâmplă –, eşti singur. Şi atunci sunt două posibilităţi. Cea mai simplă soluţie e de a spune repede textul şi de a pleca acasă, fără să te mai intereseze ce şi de ce joci. Asta se întâmplă cu majoritatea celor care nu sunt responsabili. Sau, dacă nu-ţi permiţi să-ţi baţi joc de meserie, încerci să te salvezi individual...

Chiar dacă spectacolul e mediocru.
Da. Şi aici te ajută şcoala pe care ai făcut-o, modul în care îţi întreţii instrumentul, că asta eşti tot tu, nu-i aşa? Un pianist cântă la pian, tu cânţi la tine însuţi, tu eşti şi pianistul, şi pianul. Şi atunci, poţi să-ţi faci personajul posibil în interiorul acelei convenţii greşite. Cu asta ajungem la o definiţie care persistă în meseria noastră şi pe care eu am auzit-o de la Cotescu, cred că moştenită, şi anume că în viaţa unui actor important nu este unul sau altul dintre rolurile pe care le-a făcut foarte bine, ci media valorică a tuturor rolurilor pe care le-a jucat. Nu vei avea întotdeauna şansa să joci numai roluri principale. Joci şi roluri mai mici, faci şi figuraţie uneori, când e cazul, turnee în străinătate, joci cât mai diferit, unele roluri îţi ies mai bine, altele mai puţin, dar nu trebuie să te duci sub un nivel pe care educaţia, ştiinţa, tehnica ta ţi-l pun la dispoziţie. Soluţia ideală e să ai un regizor bun, să-ţi deschidă o lume – şi, slavă cerului, am lucrat toţi cu regizori minunaţi şi ştim ce înseamnă asta, să fii o rotiţă dintr-un angrenaj care duce o idee până la capăt şi devine importantă, într-un moment istoric dat. Pot să amintesc aici nenumărate spectacole, inclusiv Dimineaţa pierdută, care au marcat o epocă, un moment. Oamenii veneau la teatru atunci, găsind un loc unde să se simtă adevăraţi şi liberi.

Cenzura comunistă
în teatru şi în film


Dar cum e acum? Ce e schimbat?
Lipsa cenzurii. Şi ne bucurăm de această libertate. Lipsa cenzurii a subţiat însă puţin acurateţea pasiunii teatrale. Marile texte ale teatrului şi literaturii dramatice s-au născut în perioade de dictatură. Revizorul, de Gogol, toată opera lui Gogol, Jonathan Swift, Shakespeare. Păi, de ce l-a plasat Shakespeare pe Hamlet în Danemarca, şi nu în Anglia? În scena groparilor este descrisă societatea englezească la zi, nu? În comunism, teatrul scăpa mai uşor de cenzură decât filmul, la film, instrumentul cenzurii era foarfeca: ce nu convenea se tăia şi se lipea restul la loc. În teatru era mai complicat. Cea mai eficace cenzură era aceea la repertoriu. Propuneai un text şi nu ţi-l aproba, nu apucai să faci spectacolul care să fie atât de bun încât să nască scandal. N-au putut să oprească Revizorul ca text, era o capodoperă recunoscută. A ieşit Revizorul cum a ieşit, a intervenit nebunia cenzurii de atunci. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Hamlet, şi cu alte spectacole.

Şi Dimineaţa a căzut la prima vizionare.
Cu Hamlet am aşteptat un an să-l jucăm. Şi până la urmă a putut să apară. Iată, Sinucigaşul, piesa asta rusească a lui Erdman, a fost oprită chiar de Stalin. L-a băgat pe autor la puşcărie unde a murit, omul a scris practic o singură piesă, genială. Sau dramatizarea după Inimă de câine.

Dar acum există un tip de piesă mai scurtă, cu personaje mai puţine.
Moda vine tot din Occident. În ultimii 30 de ani s-au scris cu nemiluita piese cu două-trei personaje, ca efect al sărăcirii fondurilor pentru teatru. O montare cu ansamblu costisitor şi cu distribuţie mare costă imens. Şi atunci, pentru cei care nu aveau de lucru, mai ales tineri, s-a inventat literatura asta de teatru cu puţine personaje, un singur decor, o ambianţă cât mai improvizată, ca să pună măcar în valoare talentul interpreţilor. Sigur că au excelat acolo şi nişte autori care au devenit deja clasici în viaţă, mai ales în Marea Britanie, Irlanda şi America.

În România se citeşte mai degrabă puţin, nu se merge la cinema, în ciuda premiilor care se iau...
În schimb, la teatru se merge.

De ce? Asta corespunde unei structuri temperamentale naţionale? E o mondenitate, o plăcere, o tradiţie?
Eu cred că teatrul, de 50 de ani, cel puţin, a ocupat un loc privilegiat în viaţa românilor noştri.
După revoluţie, imediat, cum s-a spus mereu, viaţa bătea teatrul. Ei, acum s-a revenit la normal. Teatrul bate viaţa, în competiţie directă cu ceea ce produc televiziunile, o vulgaritate fără egal, luată
în calcul şi folosită.Vezi OTV şi „Proiectul marelui Partid al Poporului“. Există în acest moment o „dictatură“ a prostului gust, a obscenităţii. Iar televiziunea naţională nu poate ţine piept la atâtea forţe, reunite. Se pretinde ca televiziunea naţională să şi aibă profit. Nu poţi să ceri profit imediat culturii. Profitul e pe termen lung. Am luat hotărârea ca piesa câştigătoare a competiţiei care se face la UNITER, cea mai bună piesă a anului, să o reprezint la Teatrul Naţional. Anul acesta au fost peste 80 de piese, dintre care s-au desprins vreo 6. Dintre alea 6 s-a ales câştigătorul.

Presupun că şi nivelul altora era destul de ridicat, pentru că 80 de piese mi se pare mult.
E relativ mult. Sincer să fiu, această ultimă competiţie n-am urmărit-o. Dar acum îmi vor veni textele şi le citesc pe toate. Uneori se întâmplă ca şi juriul să greşească. Cu mulţi ani în urmă, o piesă extraordinară, Petru, a lui Vlad Zografi, n-a luat premiu, pentru ca după aia, Cătălina Buzoianu să o monteze cu succes la Teatrul Bulandra şi să meargă şi în străinătate. Am asistat chiar la succesul extraordinar al acestui spectacol la Budapesta, la Teatrul Katona Josef, unul dintre cele mai bune teatre din Europa.

Primele Gale UNITER

Hai să ne întoarcem la Gala UNITER. Am fost şi eu într-un juriu, prin anii ‘93-’94, împreună cu Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu.
Mi-ai adus aminte de drumul nostru la teatrul din Râmnicu Vâlcea.
Eram cu maşina mea, un Renault 18, drumul bun, maşina însă cu cauciucurile foarte tocite, n-am avut alta la dispoziţie. M-am urcat la volan şi m-am dus cu voi, am văzut acolo Decameronul de Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, şi dimineaţă am plecat înapoi. Peste noapte a fost viscol. Şi pe Dealul Negru, nu ştii, erai în spate, Pleşu era lângă mine, când am început să coborâm, maşina, având cauciucurile tocite, juca, iar asfaltul era alunecos. Şi de jos, depăşind un TIR care n-a mai putut să urce şi zăcea acolo frânat, venea cu viteză maximă la urcare alt TIR, care l-a depăşit. Şi mergeam să ne ciocnim, TIR-ul n-avea cum să mai oprească, era sub presiune, dacă oprea, se ducea în celălalt, iar eu, dacă frânam, ne dădeam peste cap, praf ne făceam! Şi Pleşu, n-am să uit toată viaţa, Pleşu, care e şofer, conduce, a văzut toată situaţia, fără să ştie de cauciucuri, şi atât a spus: „Nu frâna!“ şi atunci, am făcut din instinct singurul lucru pe care puteam să-l fac: am tras puţin câte puţin de volan şi m-am pus bot în bot cu TIR-ul care urcase şi zăcea. Celălalt a trecut ca o locomotivă duduind pe lângă noi şi ţin minte ochii şoferului de la TIR-ul care urca, îngrozit că ne omoară.

Probabil mă aflam încă sub zodia accidentelor. În ‘91 avusesem un accident serios de maşină, în Maramureş. În maşină erau Emil Constantinescu şi un jurnalist de la România liberă, dar atunci numai eu am fost rănită.
Nu, acolo muream toţi. Ori ne ciocneam frontal cu ăla, ori, frânând, ne dădeam peste cap.

Deci, aceea a fost prima Gală a Premiilor UNITER?
Nu, a doua sau a treia. Toată lumea a fost fericită că am făcut un juriu cu oameni din afara sistemului. După ce aţi dat premiile, nimic nu era bine.

Dar nu erau premii bune?
Ba erau cum trebuie, sigur că da. Dar totdeauna cei care pierd îi urăsc pe cei care judecă. Nu pot să-ţi spun ce am păţit cu UNITER în fiecare an. Păstrând proporţiile, ăsta e şi semnul că lumea doreşte premiile. Restul nu mai contează. Multă lume spune să schimbăm modul de funcţionare. Am tot cerut: daţi-mi o soluţie tehnică! Nu pot să dau la început premiul pentru cel mai bun spectacol, cel mai bun regizor, cel mai bun actor şi să mă duc cu debutul la final. E o cutumă care trebuie respectată, o piramidă a valorilor. Timpul e, cât de cât, măsurat în Gală. Şi fără sponsori nu o putem întreţine. Cheltuielile unei gale sunt foarte mari, circulaţia juriilor, pe tot parcursul anului, trofeele din bronz, care sunt multe, chiriile, utilajele, aducerea din provincie sau din străinătate a premianţilor sau a oaspeţilor care vin, hotelurile etc. Trebuie închiriat teatrul măcar două zile întregi, de dimineaţă până seara, o armată de tehnicieni care instalează aparatura etc. În anii trecuţi, nu ne-am mai putut permite Teatrul Naţional. E foarte costisitor. Şi ne-am dus în studiourile televiziunii. Desigur, lucrurile se reduc ca importanţă, dar aveam la dispoziţie gratis tehnologia televiziunii.

La Operă era şi mai scump?
La Operă e foarte greu să obţinem sala două zile la rând. Teatrul Naţional era în zonă, Opera e mai departe de noi. Acum ne-am întors, cu a 20-a ediţie, la Odeon, unde am început. Mai puţine locuri, din păcate, dar teatrul arată bine. Am pierdut nenumăraţi sponsori, fie politica lor s-a schimbat, fie nu mai sunt pe profit şi nu le dă voie legea. Primăria Capitalei şi Ministerul Culturii ajută, puţin, cu măsură, iar reprezentanţii acestor instituţii importante urcă pe scenă. Din fericire, de 10 ani avem un Mecena, o minunată Doamnă îndrăgostită de teatru, Carmen Palade Adamescu. Suita de premii, câteva numere artistice între ele, e foarte greu de ieşit din lanţul ăsta...

Dacă-l faci mai strâns?
L-am făcut mult mai strâns. Să ne amintim că iniţial dura 5 ore şi nu deranja. Se întâmpla o minune acolo: veneau mulţi artişti şi se confesau, se mărturiseau.

Mi-aduc aminte...
Gina Patrichi?

Da.
Este o arhivă teatral-sentimentală fenomenală. Discursurile lui Ciulei, al lui Beligan, ale marilor artişti au rămas pe peliculă.

A existat un model pentru Gala UNITER?
Modelul e Oscarul, Molière-ul din Franţa, Tony Awards din SUA. Nu le-am văzut niciodată la ele acasă. Premiile pentru întreaga activitate, pentru excelenţă se dau personalităţilor deja constituite. Sunt cele mai puţin contestate şi ele au dat totdeauna măsura valorii. Dacă stau să mă gândesc bine, marile valori ale acestor 20 de ani au fost premiate deja – Ciulei, Pintilie, Andrei Şerban, Esrig, Penciulescu, Cătălina Buzoianu, Purcărete, Tocilescu, Dabija. E şi o regulă: dacă ai luat Premiul de excelenţă, nu mai poţi primi altceva. Nu poţi să iei Steaua României şi pe urmă o decoraţie mai mică.


Teatrul Naţional refăcut

Să ajung la Teatrul Naţional. Cât mai durează lucrările?
Contractul iniţial a fost pentru 28 de luni, doi ani şi 4 luni. Cum se întâmplă la asemenea lucrări de anvergură, s-au ivit tot felul de întâmplări neaşteptate. Au plecat iniţial de la faptul că în interiorul teatrului mai funcţionau şi alte instituţii – Centrul Naţional al Dansului, Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi Teatrul Naţional de Operetă, toate trei în subordinea Ministerului Culturii.
N-au plecat la data când trebuiau să plece, ci cu întârzieri mai mari sau mai mici, care se contabilizează în timp. Centrul Naţional al Dansului a plecat fără să fie prea fericit, dar până la urmă situaţia lui se va rezolva, MNAC cu trei luni întârziere, Teatrul Naţional de Operetă va pleca în iulie. Cum am anunţat, teatrul va avea câteva săli noi. Va dispărea Sala Amfiteatru. Sala Operetei, fosta Sală Studio a Teatrului Naţional, revine după mai bine de 20 de ani la TNB. Ceauşescu, care demolase Opereta de pe chei, îi promisese un nou sediu. Soluţia era să se construiască o nouă Operă, lângă Biblioteca Naţională, se turnaseră deja fundaţiile unui mare centru cultural, unde se construia şi Opera cea nouă. Iar Opereta pleca în locul Operei. A venit ‘89, au rămas fundaţiile. Acum, există o altă soluţie găsită de minister. La Teatrul Naţional, una dintre sălile noi, pentru 300 de persoane, e aproape gata şi, probabil, va fi lansată în mai. E foarte interesantă, un spaţiu neconvenţional. A doua, aşa-numita Sala Pictură, îi spunem noi, pentru că se construieşte în locul atelierelor de pictură, va fi gata probabil la sfârşitul acestui an. Şi a treia sală nouă va fi una în aer liber pentru stagiunea de vară. Rămâne Sala Atelier. În total, vor fi şase spaţii, dar ele vor fi practic gândite să servească şi altor iniţiative care să justifice numele de Teatru Naţional.

Adică ce?
De exemplu, teatrul tânăr, teatrul experimental, iniţiativele regizorale şi actoriceşti care se încropesc pe ici-pe colo. Să le dăm şansa să se manifeste pe una dintre aceste scene noi, cu geometrie variabilă. Vom face un regulament, cu un staff de oameni pricepuţi care să aprecieze proiectele şi să le dea undă verde. Să le dăm tot ce se poate da din Teatrul Naţional: sala, oamenii care să-i ajute tehnic, acces nelimitat la costumele, decorurile, recuzita aferente, o lună de repetiţii şi o suită de 7 spectacole la rând, seară de seară. Dacă spectacolul este remarcabil, să-l păstrăm în stagiune. Din acel moment îl finanţăm, pentru a-l pune mai bine în evidenţă. Aşa se întâmplă la Londra cu Royal Court Theatre, subvenţionat pentru a monta piesele care câştigă concursurile de dramaturgie în Marea Britanie. Iar a doua sală să fie şi la dispoziţia teatrelor din provincie, care au dorinţa să facă stagiuni la Bucureşti. Să vină să joace o săptămână, cât vor.

E bine şi pentru publicul bucureştean, care nu are altfel cum să vadă marile spectacole în provincie.
Unele sunt excepţionale. Sigur, dacă au nevoie de alt tip de scenă, le dăm Sala Studio sau Sala Mare, care revine la cum a fost iniţial. Ea a fost maltratată după incendiul din ‘78, când Ceauşescu a hotărât reconstrucţia ei, cât şi acoperirea teatrului cu faţadele care ascund forma lui de atunci. De la 900 de locuri, cât avea sala, a mărit-o la 1.200. El ar fi vrut să fie 1.500. Constructorii l-au minţit că are 1.500. I-a distrus rezistenţa seismică, pentru că a scobit-o, a trebuit să scoată diafragme de rezistenţă antiseismică înlocuite cu stâlpi de susţinere care au alt tip de joc la cutremure. A făcut loja aia nenorocită care e oribilă. Se pun înapoi acele diafragme antiseismice, s-a şi dat jos faţada care avea 1.300 de tone şi se sprijinea 80% pe planşeul superior al parcării subterane de la Inter, la un cutremur de 6,5 totul se ducea jos. Acum siguranţa e recuperată. Se consolidează absolut toată clădirea. Toţi stâlpii de susţinere se cămăşuiesc, se betonează suplimentar. Foaierele se extind pentru toată clădirea, se vor deschide de la 11 dimineaţa până la 11 noaptea. În interiorul acestui spaţiu imens, care va fi un foaier comun din care se poate ajunge la toate sălile, vor fi librării, galerii de artă, cafenele, tot ce poate fi atrăgător ca spaţiu public. Parcarea supraterană care e pe teritoriul Teatrului Naţional dispare şi vom construi un parc pietonal, fără circulaţie de maşini. Parcări vor fi destule, e cea de la Inter şi parcarea nouă, care se face vizavi. E un proiect de mare anvergură şi unic în Europa.

Să mai vorbim despre proiectele anului acesta.
Am avut ambiţia să facem o integrală Caragiale. Din păcate, Tocilescu, care trebuia să deschidă cu D-ale carnavalului, când să înceapă repetiţiile, a murit. Nici nu mai vorbesc de ce idee minunată a avut cu acest spectacol. Vrem să facem un remember despre cum a avut de gând să facă spectacolul, atunci când inaugurăm sala nouă. Decorul era conceput deja, distribuţia aproape gata. Plasa acţiunea din D-ale carnavalului în noaptea de 23 august 1944. Dau un singur amănunt. În bal, când e cheful mai mare, intră şi ruşii! Soldaţii ruşi! Femei, băutură şi dans! Şi tragicomedia care se naşte de aici. Asta era, în mare, ideea, absolut genială. Tocilescu a încercat o aducere în faţă spre timpurile noastre cu Scrisoarea pierdută, un spectacol remarcabil. Nu funcţiona peste tot la fel de bine, dar era o provocare apreciată de critică şi public. A luat Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol. Iar Săraru, cum a venit la direcţie, a oprit spectacolul şi i-a topit şi decorurile. Dacă mai erau decorurile, eu îl reluam.
 

Schimbările politice nu ar trebui să afecteze cultura, dar asta se cam întâmplă. Ai fost ministru al Culturii, cum ai rezuma ceea ce ai făcut atunci?
Am redactat şi am trimis în parlament legislaţia legată de drepturile de autor, protecţia monumentelor istorice, Legea muzeelor, Legea instituţiilor de cultură etc. După ce am constituit Programul naţional de restaurare a monumentelor istorice, s-a constituit un departament în interiorul ministerului şi am reuşit să-l şi finanţez separat. Şi primul buget pe care l-am avut pentru acest departament, în ‘97, a fost de 30 de ori mai mare ca bugetul anului anterior. Dacă atunci când am venit la minister erau vreo 30 şi ceva de şantiere deschise, eu am deschis vreo 360 de şantiere. O bună parte dintre ele au mers până la capăt. Programul funcţionează şi acum ca atare, desigur, cu volutele bugetelor care sunt, mai bune sau mai proaste. Pornind de la acest lucru, am putut trimite, în ‘97, 23 de dosare la UNESCO pentru a completa lista monumentelor protejate ale României, care avea numai 8 unităţi de patrimoniu. Din 23 mi-au aprobat 22, astfel
încât astăzi România are 30 de monumente pe lista UNESCO: biserici fortificate din Transilvania, sate şi biserici de lemn din Maramureş, cetăţile dacice şi Sighişoara. În ‘97 s-au trimis dosarele, în ‘99 a venit aprobarea. Am restaurat in situ originalul Coloanei fără sfârşit.
M-am luptat cu Radu Varia şi cu proiectul lui nenorocit. Dorea să înlocuiască trei elemente din patru, din original. E o capodoperă a artei universale care urma să fie modificaă 75%! Pentru că n-am fost convins de expertizele lui, am făcut apel la UNESCO, care mi-a trimis trei mari experţi ai lumii în materie. În raportul final au spus că e o prostie să înlocuieşti elemente din original, când se poate face restaurarea lui 100% in situ. Şi am făcut-o ca atare. Şi a fost şi un moment de graţie divină acolo, aş zice, pentru că restaurarea propriu-zisă a început în noiembrie şi s-a terminat în 17 decembrie. Dacă temperatura ambientală scade sub +5 grade, nu mai ai voie să lucrezi. Până în 17 decembrie au fost peste 5 grade. Iar la inaugurare, la sfinţirea ei, pe 17 decembrie, a fost o zi cu soare plin, o frumuseţe. A doua zi a început iarna. E a doua minune pe care am trăit-o.

Ca şi la revoluţie.
Asta voiam să spun. În zilele ei au fost plus 12 grade C. A fost o diferenţă de 24 de grade, de la –12 la +12, faţă de săptămâna anterioară. Dacă era frig, puneau doar furtunul pe noi şi ne terminau. Şi după ce a fost împuşcat Ceauşescu, dacă ţi-aduci aminte, a nins. S-a pus zăpada şi totul a devenit alb, curat. Parcă era gândit de Dumnezeu. Aşa a fost şi la Coloană.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22