Pe aceeași temă
„Nu poţi obţine nimic de la un animal prin teroare, indiferent de treapta de dezvoltare pe care s-ar afla. Am afirmat, afirm şi voi afirma acest lucru. Degeaba cred ei că vor obţine ceva prin teroare. Nu, domnule, nu, nu vor obţine, de orice culoare ar fi ea – albă, roşie sau chiar brună! Teroarea paralizează complet sistemul nervos.“ Pronunţate cu o simpatică pedanterie – care, fireşte, nu le invalidează –, aceste fraze ale profesorului Preobrajenski (din Inimă de câine) trimit subversiv la principiile unui proiect umanist ale cărui rădăcini (dincolo, desigur, de îndepărtatele-i origini neotestamentare sau de mai proaspetele ecouri din veacul Luminilor) sunt de identificat în miezul dezbaterilor intelectuale din mediile intelighenţiei ruse a secolului al XIX-lea. Şi liberalismul revoluţionar al decembriştilor, şi prooccidentalismul unui Bielinski, şi narodnicismul unui Al. Herzen sau, în a doua jumătate a secolului, „iluminismul“ unor Cernîşevski sau Dobroliubov se revendică, în fond, de la o viziune melioristă asupra omului – asupra „omului social“ în special – şi opun unei tradiţii a despotismului (fatalmente greu de dislocat în spaţiul rus) alternativa unei democraţii neegalitariste şi nemasificante, în formula căreia cultura rămâne un reper esenţial. Că nu viziunea elitară a unui asemenea umanism a avut până la urmă câştig de cauză – se ştie prea bine. Odată confiscată de propaganda bolşevică, ideea de „revoluţie“ naşte monştri...
Revin la personajul lui Bulgakov; profesorul Preobrajenski încarnează, mi se pare, însuşi eşecul proiectului revoluţionar – al revoluţiei înţelese, în virtutea unui ideal maximalist, ca opera de transfigurare radicală, ascensională, a umanului. Mai mult decât o ficţiune speculativă, Inimă de câine este o parabolă. Ori, în alţi termeni, o distopie ironică, deconstruind un mit, o fantasmă şi, într-un alt plan, devoalând o impostură. Mitul e acela al Omului Nou; impostura – a celor care, după 1917, şi-au apropriat respectivul mit, golindu-l de semnificaţiile-i iniţiale.
Povestea e cunoscută: în Moscova anului 1924, doctorul Preobrajenski transplantează în corpul unui câine hipofiza unui om şi, spre stupoarea tuturor, dulăul Şaric se transformă în fiinţă umană. Dar într-o fiinţă umană monstruoasă, repede asimilată de regimul „democraţiei populare“: Poligraf Poligrafovici Şaricov, hingher şi fals revoluţionar proletar – accident de laborator, eşec al unui proiect generos, totodată ilustrare perfectă a aberaţiei Omului Nou sovietic.
E de la sine înţeles că o asemenea satiră „contrarevoluţionară“ nu avea cum să fie publicată în epoca în care a fost scrisă. (Cum ştim, de altfel, prea puţine dintre scrierile autorului au apărut antum...) Bulgakov citeşte totuşi fragmente din Inimă de câine în anumite cercuri moscovite – la seratele Evdokiei Feodorovna Nikitina şi la întrunirile cercului „Lampa verde“ – unde, evident, se infiltrează şi agenţi ai Siguranţei. „«Nikitinskie subbotniki» sunt o adunătură sovietică de netrebnici, înapoiaţi şi slugarnici“ – notează în jurnal scriitorul. În primăvara lui 1926, în urma unei percheziţii, lui Bulgakov i se confiscă dactilograma „duşmănoasei“ nuvele, laolaltă cu trei caiete de jurnal, pentru ca în toamna aceluiaşi an scriitorul să fie anchetat pentru „atitudine critică şi ostilă faţă de Rusia Sovietică“. „Socot că această lucrare mi-a ieşit mult mai duşmănoasă decât presupuneam când am scris-o, şi motivele interzicerii ei îmi sunt clare“ – se dezvinovăţeşte, destul de echivoc, Bulgakov la unul dintre interogatoriile din 1926. „Trebuie să menţionez că am fost invitat de nenumărate ori să citesc textul acesta în diferite locuri, însă am refuzat, întrucât am înţeles că în satira mea am sărit peste cal în privinţa accentelor răutăcioase şi că nuvela stârneşte crispări.“1 Când, mai târziu, după îndelungi insistenţe, Securitatea sovietică îi înapoiază manuscrisele (şi dactilogramele) confiscate, scriitorul le arde. Întâmplarea (în mod paradoxal, fericită) face însă ca textele – păstrate, în copie, în arhivele respectivei instituţii – să nu dispară în neant, aşteptând să fie recuperate la timpul potrivit.
Cu treizeci de ani înainte ca Bulgakov să fi aşternut pe hârtie istoria câinelui metamorfozat în om (mai precis: om sovietic!), dar într-o vreme când bolşevismul devenea deja o ameninţare, B.P. Hasdeu citea într-o şedinţă a Academiei Române o povestire mai mult decât stranie (iar stranietatea ei va fi fost pusă pe seama „tulburării“ produse, în mintea savantului, după moartea iubitei sale fiice), Sonata la Kreutzer2. Dacă facem abstracţie de un oarecare dezechilibru compoziţional şi de incoerenţa trecerii de la nişte reflecţii „anti-darwiniste“ suscitate de lectura nuvelei lui L.N. Tolstoi, Sonata Kreutzer (1890), la o ficţiune dintr-un cu totul alt plan ideatic, dacă facem, deci, abstracţie de aceste inabilităţi, bizara povestire a lui Hasdeu impune prin imaginarul distopic atât de puţin caracteristic literaturii române a sfârşitului de secol XIX.
Ca şi nuvela de mai târziu a lui Bulgakov, Sonata la Kreutzer este o satiră cu caracter distopic totodată care pune problema mesianismului politic susceptibil de totalitarism. Numai că, în vreme ce Bulgakov porneşte de la nişte realităţi ale prezentului, de la imaginea unei Rusii schimbate la faţă după 1917, Hasdeu scrie un text s-ar zice premonitoriu, închipuind o Rusie transformată într-un imens spaţiu concentraţionar. Şi în Sonata la Kreutzer, ca şi în Inimă de câine, Omul Nou este figurat, satiric, prin recursul la imaginea canină. Imagine care, de altfel, aparţine unui vechi bestiariu filozofico-politic.
Ipoteza ficţională a povestirii lui Hasdeu este aceea a transformării miraculoase a întregii suflări canine în „muscali“: un simpatic câine de curte se transformă miraculos în „om, adecă anume rus“, devenind cenzor (sub numele Ivan Ivanovici Kutoff), iar un câine turbat se converteşte în temnicer. Kuzma Kuzmici Şarlof şi alte asemenea personaje din povestirea lui Hasdeu îl anunţă pe bulgakovianul Poligraf Poligrafovici Şarikov.
Câinii se vor metamorfoza în muscali, explică un personaj, pentru că „între câini şi între muscali există o afinitate electivă“; „există oare vreun alt dobitoc mai supus, mai credincios, mai slugarnic? Bate-l cât pofteşti, el tot îţi linge piciorul. Chinuieşte-l cât de cumplit, el uită toate şi iarăşi se gudură. Robia este în natura cea intimă a câinelui, şi iată de ce muscalii vor rămâne robi în vecii vecilor“. Supus al Imperiului ţarist în copilărie şi adolescenţă (iuncher în armata ţaristă – la 1854), Hasdeu va fi adunat de pe atunci o seamă de idiosincrazii faţă de ceea ce însemna disciplina cazonă ţaristă ori mult teoretizatul în secolul XIX „suflet rus“, cu subînţeleasa-i mistică a resemnării şi a supunerii faţă de o Autoritate lumească despotică.
Iată şi câteva savuroase profiluri („fiziologii“ în buna tradiţie a prozei noastre paşoptiste) de oameni-câini. Stepan Stepanovici Azoroffsky este un mops „cu pretenţiuni de literat“. Osip Osipovici Piniovenko, „un sprinten şoricar“ arată ca „un viitor celebru nihilist“. Kuzma Kuzmici Şarloff, caricatură a bolşevicului fanatic, „un jerpelit câine cu spume la bot“ explică – parcă în stilul unor personaje caragialiene – ce rol vor avea câinii turbaţi în Rusia: „ Un rol mare, domnule. O misiune înaltă şi delicată. Noi vom fi temniceri, jandarmi, poliţai, ispravnici şi chiar gubernatori. / Nu şi judecători? / Ha! ha! ha! Naivă întrebare! Judecătorii în Rusia nu există. Noi judecăm, şi tot noi executăm sentinţa“. Un pudel-baron face elogiul spionilor: „Apoi aceasta este trăsătura cea mai caracteristică şi, aş putea zice, trăsătura cea mai nobilă a câinimii. (...) Toţi muscalii sunt moralmente datori a se spiona necontenit unii pe alţii, în stat, în societate, în familie. (...) Chiar un străin, când vrea să se rusifice pe de-ntregul, începe prin a învăţa arta spionajului“.
În fine, un personaj pozitiv (cu care medicul şi umanistul Preobrajenski, eroul lui Bulgakov, s-ar fi putut, într-un fel, identifica...): Petro Petrovici, „un colosal Saint-Bernard“, „se va face doftor, va ajuta cu dragoste şi va vindeca gratis pe cei săraci, va căuta să facă tuturor cât se va putea mai mult bine pe tăcute – căci lui nu-i place gălăgia – va rămânea totdeauna sărac, se va jertfi pentru omenire şi de aceea (...) va fi dat afară din ţară ca un om «nu bine intenţionat», de vreme ce nu bea, nu joacă în cărţi şi nu vorbeşte. Asemenea oameni sunt totdeauna bănuiţi acolo de a medita şi de a ascunde nişte planuri infernale...“
O întâlnire întâmplătoare (semnalată în treacăt, undeva, într-un articol din Convorbiri literare, şi de slavistul Leonte Ivanov) între doi autori care, altfel, nu au aproape nimic în comun!... E puţin probabil, trebuie precizat, ca autorul nuvelei Inimă de câine să fi avut cunoştinţă de povestirea lui Hasdeu – chiar dacă acesta din urmă a fost şi membru corespondent al Academiei Imperiale de Ştiinţe din Petersburg, for în arhiva căruia am presupune că ar fi putut ajunge textul cu pricina. Ar fi, însă, doar o presupunere, lipsită de susţinerea vreunor probe concrete.
Note:
1. Un volum conţinând pagini din corespondenţa şi din jurnalele lui Bulgakov, plus alte documente, între care şi transcrierea proceselo-verbale ale unor interogatorii, petiţii înaintate de scriitor oficialităţilor etc. a apărut în traducere românească, acum câţiva ani. Vezi Mihail Bulgakov, Corespondenţă. Jurnale, Traducere, note şi indice de Ana-Maria Brezuleanu, Prefaţă de Ion Vartic, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
2. Textul lui Hasdeu, astăzi aproape uitat, cunoscut doar istoricilor literari, a apărut, în foileton, în Revista nouă, în 1895 şi inclus de autor, doi ani mai târziu, în volumul Sarcasm şi ideal.
