Bucurestiul Cultural, nr. 113 - Războaiele criticii

Andreea Rasuceanu | 24.04.2012

Pe aceeași temă

Carte deja dublu recompensată, cu Premiul CriticAtac şi Premiul Observator Cultural pentru debut, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului e un veritabil tur de forţă ce porneşte de la sfârşitul anilor ’40, ani ai unor cumplite şi repetate mutilări ale literaturii, ai transformării criticului (şi, implicit, scriitorului) într-o rotiţă a unui mecanism monstruos, de propagare a doctrinei de partid, şi sfârşeşte cu anii ’70 şi instaurarea autonomiei esteticului. Două sunt senzaţiile care îl urmăresc în permanenţă pe cititor: prima, că se adânceşte într-un roman de suspans, narat cu forţă şi dezvăluind mereu un palier absurd, întunecat, aproape neverosimil, a doua, că are de-a face cu o veritabilă expertiză, o sinteză amplă, elaborată, dar căreia nu îi lipsesc argumentul critic, „la rece“, şi ipotezele curajoase.

Nu în ultimul rând, cum o remarcă şi Sanda Cordoş pe coperta a patra, notabile sunt şi expresivitatea limbajului, siguranţa şi cursivitatea care transformă un teren arid, neofertant pentru analiza critică (cel puţin în prima lui parte), într-unul fertil pentru dezbatere. Denunţând încă din Argumentul cărţii tendinţa de „forţare a unor paradigme exterioare asupra criticii româneşti“, autorul propune identificarea modului în care acestea sunt asimilate (cu începere de la jumătatea anilor ’60) în critica românească, parţial, deformat, uneori chiar falacios. O permanentă raportare la dinamica politică, o detaliată reconstituire a contextului sunt obiectivele autorului, care, folosindu-se de o amplă bibliografie critică şi teoretică, de un portofoliu consistent de articole, opere literare şi critice ale vremii, urmăreşte, în acelaşi timp, relaţia dintre critici şi organismele de partid responsabile cu trasarea liniei ideologice, dar şi dinamica breslei criticilor, relaţiile conflictuale sau de solidaritate în idei, impactul referinţelor străine asupra textelor acestora, odată cu deschiderea către critica europeană. Nepartinic, de o ironie benignă uneori, cu luciditate dar şi cu empatie, Alex Goldiş se apropie cu aceeaşi siguranţă de subiecte deja abordate şi elucidate, dar şi de altele, spinoase, încă dezbătute în critica românească.

În pofida aşteptărilor pe care le-ar putea avea cititorul, printre cele mai ofertante pagini ale cărţii se află chiar primele, dedicate perioadei cuprinse între deceniul al cincilea (la sfârşit) şi al şaptelea, de la realismul socialist cel mai fervent la destalinizarea din anii ’60. Organism diabolic, tentacular, Partidul e pretutindeni şi cu atât mai mult pe terenul criticii literare, privită ca instrument esenţial de propagare a doctrinei politice. Un portret-robot al criticului de la sfârşitul anilor ’40 ar dezvălui o situaţie paradoxală a acestuia: el este deopotrivă un element important, creator şi formator, implicat activ în elaborarea propriu-zisă a operelor literare, căci critica este acum una orală şi se practică în cadrul şedinţelor de creaţie, asupra textelor aflate în curs de redactare, dar şi un personaj neînsemnat, căruia i se aminteşte mereu precaritatea rolului său şi care îşi vede deseori judecăţile de valoare puse în umbră de cele ale cititorului obişnuit; mai mult, acesta e nevoit să uzeze de instrumentarul său critic (iluzoriu, de altfel) pentru a ilustra teoriile imprevizibile, absurde ale aparatnicilor. În primele capitole ale cărţii autorul desparte cu atenţie şi fineţe firele care conduc de la marxism la realism-socialist, făcând o distincţie importantă: „în timp ce metoda marxistă se rezuma la explicarea mecanismelor de reflectare a realităţii în opera literară, realismul socialist urmăreşte să influenţeze în mod direct realitatea, punând umărul la edificarea unei noi societăţi“. Obsesia acestei noi lumi, şi a unei noi literaturi, acaparează de altfel deceniul al şaselea (până la slabele semne ale destalinizării, de la mijlocul său), reflectându-se în critică printr-o serie de idei şi concepte deseori contradictorii sau absurde: problema tipicului, a realismului, dar şi a „romantismului revoluţionar“, „eroul pozitiv“, „exagerarea conştientă“, cele două tipuri de visuri ale lui Lenin (preluate de la Pisarev), visul „desprins din realitate“ şi cel „grefat pe fantezie“ etc. Consecinţa acestei decisive suprimări a individualităţii, uniformizarea fără drept de apel, interzicerea oricărei contribuţii personale a criticului au dus, semnalează autorul, la caracterul indiscernabil al „vocilor“ critice, ale căror opere de „unică folosinţă“ nu mai pot servi astăzi decât la reconstituirea contextului în care au fost scrise. Instituind distincţii importante, în funcţie de criteriul cronologic, precum realismul socialist integral şi cel minimalist, pigmentându-şi discursul cu exemple (reale sau ficţionale) halucinante, autorul reuşeşte o exhaustivă şi argumentată trecere în revistă a perioadei 1948-1960, cea mai întunecată şi mai lipsită de rezultate literare notabile din intervalul analizat.

După întunecatul deceniu şase, cu vagile şi înşelătoarele lui momente de relaxare, anii ’60 aduc, treptat, dar cu din ce în ce mai multă pregnanţă, un aer proaspăt în peisajul critic (dar şi literar) românesc. Analizând cu aceeaşi luciditate fenomenul critic al acestor ani, autorul operează distincţii şi clasificări necesare, într-o epocă a diversităţii, de voci şi stiluri, în literatură, de influenţe şi modalităţi, în critică. Noii critici lansaţi la începutul anilor ’60 (printre care Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Mircea Tomuş, George Gană) se dezvoltă în paralel cu tinerii poeţi şi prozatori care debutează în aceeaşi perioadă (Nichita Stănescu, Cezar Baltag, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea etc.), pentru prima oară după mai bine de un deceniu, cei dintâi având, în sfârşit, la dispoziţie şi materialul necesar exercitării misiunii lor critice. „Un prudent război de tranşee“ se declanşează însă odată cu remarcarea de către dogmatici a inadecvării noilor modalităţi literare la programul ideatic socialist, printre problemele îndelung discutate ulterior aflându-se şi cea a perspectivei auctoriale, a tipului de naraţiune cel mai potrivit transmiterii mesajului ideologic etc. Fenomenul recuperărilor forţate – cu alte cuvinte, falsificări ale biografiei şi operei unor scriitori importanţi (printre care, celebrul caz al recuperării lui Maiorescu, pe larg analizat de autor) – presupune un proces de adecvare cu orice preţ a vieţii şi operei acestora la idealul socialist, declanşat de aceeaşi necesitate de a epura materialul literar avut în vedere pentru analiză de eventualele elemente care ar fi putut atrage obiecţii. Autorul analizează cu minuţiozitate toate reacţiile şi luările de poziţie din epocă, semnalând principalele conflicte dintre vechea şi noua critică, dar şi câteva cazuri de „convertire“ a unor dogmatici la noile idei, oferind uneori exemple ilustrative pentru înţelegerea acestor fenomene (precum alăturarea celor două cronici, a lui Paul Georgescu şi a lui Matei Călinescu, la volumul lui Nichita Stănescu, Sensul iubirii, în aparenţă asemănătoare, de fapt pline de deosebiri semnificative, identificabile doar de către ochiul antrenat să discearnă nuanţele în contextul aprigei monitorizări a oricărei manifestări critice).

Cartea lui Alex Goldiş are totodată meritul incontestabil de a oferi o privire completă, declişeizată şi imparţială, asupra momentului instalării autonomiei esteticului, cu mişcările tectonice declanşate de acest „dezgheţ“ ideologic: de la căutarea disperată a unor referinţe (care nu puteau fi locale, având în vedere anatemizarea unor Maiorescu sau Lovinescu) de la începutul anului 1965 (regăsite în operele unor Sainte-Beuve, Croce sau Thibaudet) până la ciocnirile dintre călinescieni şi cerchişti (tot în opoziţie faţă de cei dintâi situându-se şi cei câţiva membri ai Cercului de Poetică şi Stilistică iniţiat de Tudor Vianu: Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu şi Toma Pavel).

Deschiderea mai degrabă către critica tematică şi respingerea structuralismului e explicată de autor prin faptul că eventualele abordări teoretice mai stricte, „ştiinţifice“ ar fi periclitat perspectiva esteticului, cu greu câştigată, şi, în general, ar fi evocat rigorile şi stricteţea dogmatice. Autorul îl taxează în treacăt pe Sorin Alexandrescu (principal pledant pentru „o mentalitate critică nouă“), pentru textul său despre poezia lui Arghezi din volumul colectiv Studii de poetică şi stilistică (1966), considerând că instrumentarul său conceptual nu era în acel moment definitivat, ci minat de confuzii, dar revine la critica structuralistă a lui Alexandrescu, analizând pe larg şi cu entuziasm volumul său monografic din 1969, William Faulkner. Alexandrescu oferă o alternativă teoretică pentru care însă critica românească nu era pregătită, iniţiativa lui rămânând una „cu totul excentrică“. Cu toate acestea, cartea sa despre Faulkner e bine primită de critici, pentru că, aşa cum observă şi Crohmălniceanu, ea nu se rezumă la teoretizarea metodei structuraliste, ci o aplică; „din punctul de vedere al universului teoretic, autorul monografiei lui Faulkner e cel mai modern critic român din deceniul al şaptelea“, conchide Alex Goldiş.

De analize la fel de complexe, contextualizate, se bucură şi monografiile lui Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, şi Lucian Raicu, Liviu Rebreanu, dar şi Contradicţia lui Maiorescu şi Metamorfozele poeziei, ale lui Nicolae Manolescu („prima sinteză epurată de urmele ideologiei socialiste“, care se întâlneşte, subliniază autorul, în principiile de construcţie, cu monografiile sus menţionate).

Fie că cititorul va cădea de acord cu ierarhiile şi consideraţiile autorului, fie că pe unele le va respinge, găsindu-le contraargumente (cu atât mai mult cu cât cartea criticului clujean invită la dezbatere, cum subliniază şi Bianca Burţa-Cernat în partea a doua a cronicii sale din Observator Cultural), volumul său rămâne unul de referinţă, fundamental pentru înţelegerea evoluţiei criticii româneşti.

Alex Goldiş,  Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, Editura Cartea Românească, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22