Pe aceeași temă
„Sebastian în vis e Sebastian în trezie făcut poezie.“ Acesta e începutul şi pretextul poemului Sebastian în vis, publicat de Radu Vancu anul trecut la editura Tracus Arte. Un nou poem biografist al paternităţii, s-ar zice, asemenea celor date de Şerban Axinte în Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut şi de Dan Coman în Dicţionarul Mara. Căci „Sebastian“ nu este aici visătorul traklian ce se afunda în reverii expresioniste pe malurile unor ape bântuite, ci fiul de un an al autorului, „făcut poezie“ printr-o operaţie de producţie lirică vizionară, în forma unei mini-epopei hiperlivreşti şi comic-graţioase despre copil şi despre copilărie.
Ceva mai fidel decât congenerii săi modelului arghezian care pretinde ca poezia copilăriei să fie limpede şi să aibă măcar rimă, dar neputând totuşi să-i cedeze până la capăt, Vancu caută un compromis şi îl găseşte. Poema sa amplă, împărţită în şase cânturi, va conţine o naraţiune, fiind deci uşor urmăribilă, în teorie, de către un cititor neprevenit, dar naraţiunea va avea multe de-a face cu Arta, cu pierderea sufletului, cu Zarathustra, cu un impostor care poartă mustaţa lui Nietzsche şi cu o mulţime de alte figuri recognoscibile din cărţi, antrenate într-o înfruntare cu bogat subsol livresc. Şi da, poemul va fi scris cu rimă, dar rimele vor fi camuflate într-o proză lirică, ce obligă cititorul la o lectură incantatorie. În plus, incantaţia priveşte lucruri de tot felul din preajma unui sugar, de la căruciorul legănător la „suzeta germană anticolici“ şi de la laptele de mamă la râul de scuipici de pe bărbie. A face rime din astfel de jucării presupune o ştiinţă a jocului, transformată prin expandare în tehnică poetică. Mai trebuie adăugat, dacă tot suntem la palierul tehnic, că, în ce priveşte cerinţa neformulată a rimei dintotdeauna, şi anume maioresciana evitare cu orice preţ a banalităţii, căutarea de rime surprizătoare, unice dacă se poate, este îndeplinită cu iscusinţă de Vancu, în versuri ca acestea: „Sebastian contemplă amuzat lumea din căruciorul Peg-Pérego, asamblând-o distrat ca pe un puzzle, ca pe un cub Rubik, ca pe un joc Lego“; „Prin transparenţa chihlimbarie, se vede fiecare informaţie, încă vie, (...) ca piramidele cu trepte în selva aztecă, ca pietrele preţioase în glyptotecă“.
Radu Vancu nu a fost niciodată, în cărţile de până acum, un zelos al postmodernismului şi nu cred că s-a hotărât tocmai acum să devină unul. Deşi înţesat de trimiteri literare erudite, Sebastian în vis nu este un poem al jocului literar, autoreferenţial şi metapoetic ad infinitum. Conştiincios, Vancu îşi indică sursele, lăsându-l pe Sebastian să se joace cu Broscoporcul şi Pisicâinele ivănescieni, iar altă dată să adoarmă „cu capul pe burta lui Leonid Dimov“. Este chiar dispus să ia lecţii de fericire de la copilul său (aşa cum făcea şi Mircea Cărtărescu în Dragostea), văzând în copilărie un domeniu al libertăţii şi făcând elogiul vieţii care „bate arta“ („Sebastian, ţinut pe genunchi şi legănat întâia oară, face Frumuseţea ţinută pe genunchi amară, iar Elocinţa peltică. Faţă de ochişorii lui visând, Arta e pitică“). Dar de aici începe deja necesara diferenţiere a poetului sibian de congenerii săi. Pentru că, dacă şocul bucuriei aduse de apariţia copilului face să fie brusc valorizate toate nimicurile scumpe, în detrimentul Marilor Probleme ce până atunci guvernaseră mintea unui om trăitor mai mult în cărţi decât în propria viaţă, la Vancu are loc şi mişcarea consecutivă, prin care „viaţa“, în loc de a proclama caducitatea „cărţilor“, le infuzează acestora o nouă valoare.
Primele cânturi ale poemei conţin numeroase elogii la adresa puterilor vizionare ale copilăriei, atotştiutoare înainte de stadiul vorbitor, capabilă să recreeze lumea („Gângureşte cu guriţa ştirbă la orice şi oricine şi pac!, aşază totul cum îi vine bine“), s-o îmblânzească („transmută dimineaţa-n seară şi viţăvercea; surâsul lui phantasy şi s.f. îl schimbă-n înger pe Nichipercea“) sau să-i întoarcă spatele pur şi simplu: „în vis se strecoară ca un melc în chilie, ca un ereziarh în cochilie, lăsând restul lumii pe dinafară (...) ochiul închis afară înăuntru şi-l deşteaptă şi peste scoarţa cerebrală crudă creşte cea secretă şi coaptă“. În ceea ce urmează, se vede însă că Radu Vancu nu face pur şi simplu o laudă a copilăriei, privită hiperbolic, ca o salvare de la toate relele prin imersarea în „viaţa pur şi simplu“, în fericita ignoranţă a bebeluşilor. Poemul său întreprinde o pedagogie a sufletelor torturate, aflate în căutare de înţelepciune pe traseul de la suferinţă spre mântuire, ca în Divina Commedia (de altfel, abil inserată intertextual în poem). Iar în această aventură pedagogică nu e angajat doar micul Sebastian, ci şi tatăl său, Radu, obiect al unor graţioase şi capricioase acţiuni magice: „Sebastian se joacă cu tati cu tandreţea măcelarului decrepit care-şi îndoapă porcul favorit cu trufe sperând să moară de inimă, să scape de cuţit. Îi injectează cantităţi demente de sentimente, şi patetice, şi bufe, direct în creierul clocotit, şi tati când grohăie cu patimă, când guiţă ascuţit“. În poem nu se joacă doar destinul fiului, ci şi soarta tatălui, care îşi pune în joc toate aşteptările apocaliptice, pariind pe puterile paranormale ale bebeluşului visător din poem: „pielea va crăpa sub unghiuţele-bisturie, iar din husa cu rapăn o să iasă tati pururi tânăr, pe sine sieşi redat, plesnind de sănătate ca un porc bine îndopat“.
Aventura din poem e una complicată, cu armate întregi de antagonişti care îşi dispută favorurile şi ascendentul asupra bebeluşului cu puteri suprafireşti. Disputa, livrescă desigur, are loc între fantoşe celebre, scoase din cărţi. Prima este Omuleţul din subterană, piticul pătimaş, pedagog machiavelic al micului Sebastian, pe care îl învaţă arta vieţuirii în lume cu un suflet mic şi strâmt. De fapt, sfătuitorul vrea să afle de la băieţel secretul sufletului („cum anume stă sufletul în băieţel“) pentru a i-l răpi, odată cu umbra. Planul maleficei fiinţe este să transforme tot laptele de mamă din lume în lapte praf, ca astfel toţi copiii din lume să rămână mici, iar el să fie „cel mai gigant pitic“, împărat peste o armată de Omuleţi Noi, „cu suflet infim în corpul infirm, fără istorie, fără memorie, purtând, în minima inimă, morala minimă“. Pentru micul Sebastian, împărtăşirea din misterele suferinţei se traduce în chip mundan şi vizibil sub forma pătimirilor unui bebe atunci când o roată a căruciorului i se defectează sau când levitaţia sa angelică de sugar trebuie să cedeze locul anevoioaselor ridicări în şezut; „cu o mină wagneriană, pathetică & sumbră“, el află atunci că „a fi Vancu-junior poate fi o ocnă“. Însă povestea continuă în planul aventuros-mitologic, lăsând fabula corpului care creşte să fie ecranată de aventura mentală şi morală jucată de fiinţe de hârtie, pe un fundal de hârtie creponată roz.
Bebeluşul îşi însoţeşte răul sfătuitor în drumul său spre Tadjikistan, sediul central al lui Zarathustra, a cărui binecuvântare Omuleţul o doreşte. Şi de aici, în fruntea unei armate de căluţi de mare SS, figurina dostoievskiană porneşte să atace Sibiul paşnic şi maternal, pentru a instaura domnia răului printr-o bătălie apocaliptică. El se va confrunta cu cei trei magi, care în această formaţie se numesc Neghiniţă, Statu-Palmă-Barbă-Cot şi Friedrich Nietzsche însuşi. Cel de-al treilea devine acum însoţitorul lui Sebastian într-o nouă călătorie iniţiatică în Agarttha şi apoi în Empireu, acolo unde istoria nu mai e sculptată în halva, ca în Levantul lui Cărtărescu, ci (probă de vizionarism vancian) în tot felul de materii dulci şi inefabile: „aerul e un jeleu de lumină taborică, plin de serafimi şi heruvimi pe post de fructe, tartă pentru prezenta clipă istorică“. În Empireu, Sebastian e întâmpinat sărbătoreşte, ca la o zi onomastică, de un Dumnezeu cu mustaţă straşnică, care îi recomandă maxima nietzscheeană revizuită: „Creşti, devino ce eşti“ şi care va restabili ordinea lucrurilor pe pământ şi mai ales la Sibiu. Aşa că, după o revelatorie înviere a morţilor în parcul Sub Arini (bunicul lui Sebastian, dar şi Eminescu, amândoi bând câte un pahar la „Birtul Radului“ din Dumbravă), Omuleţul din subterană este pedepsit să-i dea înapoi sufleţelul băiatului şi să devină fochist în Agarttha, la ars de cărţi. Iar Sebastian, alături de mama şi tata, va face o excursie la Veneţia, pe Canal Grande, alături de Broscoporcul şi Pisicâinele protectori, într-o vacanţă ca un joc. Se face astfel dreptate celuilalt Sebastian, ucenicul diabolicului „Năică“, ce se refugia compensativ în tot felul de vacanţe, conştient că, de fapt, acolo e viaţa şi nu în altă parte.
Cu acest poem cuceritor, Radu Vancu ridică miza poeziei proprii. Este, de altfel, o mişcare pe care mai mulţi poeţi au realizat-o în ultimele lor volume, şi i-aş numi aici în primul rând pe Ştefan Manasia şi Vasile Leac. Vancu nu şi-a adus pur şi simplu uneltele poetice într-o arie tematică nouă (câţiva colegi de generaţie o făcuseră deja), ci a încercat să ducă mai departe un parcurs creativ deja meritoriu, să nu renunţe la preocupările anterioare şi mai ales să nu îşi limiteze ambiţiile. A scris o poemă eroicomică în care miza estetică, excelent analizată într-o cronică recentă de Radu Voinescu, nu face decât s-o dubleze pe cea intelectuală, cele două completându-se
într-un produs estetic preţios şi neobişnuit: o căutare spirituală spusă ca o poveste pentru copii. Sau, ca să traduc cât mai adecvat impresia de adevăr şi fals, de kitsch şi visceralitate amestecându-se armonios în această carte, aş spune că poemul lui Vancu seamănă cu o potemkiniadă în care mujicii trăiesc şi muncesc cu adevărat în spatele decorului de carton sau cu un balet tematic transparent jucat de brigăzi artistice de amatori din fabrică, dar punând în scenă istoria spiritului după Hegel, revăzută şi adăugită.
Radu Vancu, Sebastian în vis,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011
