Bucurestiul Cultural, nr. 113 - Retrospectivă Lucian Pintilie la New York

Fara Autor | 24.04.2012

Pe aceeași temă

În perioada 1–12 martie 2012, la Museum of Modern Art (MoMA) a avut loc Retrospectiva Lucian Pintilie, organizată de Institutul Cultural Român din New York, în colaborare cu Laurence Kardish (senior curator la MoMA) şi Mihai Chirilov.
Prezentăm, în continuare, câteva dintre materialele puse la dispoziţie prin amabilitatea ICR New York,  pentru a marca acest eveniment.
De asemenea, menţionăm că retrospectiva va continua, în perioada 4–13 mai, la Facets Cinematheque din Chicago.
 

Lucian Pintilie şi regula de aur a lui „Nu atinge!“

A vedea, în 2012, toate filmele lui Lucian Pintilie într-o retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din NY este echivalent cu a fi martorul unui miracol.

Nu sunt sigură că artistului i-ar surâde acest fel de a vedea lucrurile. Urăşte exprimările pompoase şi dispreţuieşte entuziasmele oficialilor. Călătoria artistică a lui Pintilie în România anilor ‘70–’80 a fost presărată cu ceea ce el însuşi numeşte, în mod metaforic, un „conflict cu autoritatea gogoliană“, devenind, în timpul regimului comunist, o luptă cu final deschis.

În 1970, în timpul prezentării la Cannes a Reconstituirii (film interzis în România imediat după apariţie), Pintilie punea în scenă Revizorul lui Gogol, singurul spectacol ce avea să provoace un anunţ oficial de interzicere, la postul de radio naţional, precum şi în paginile oficiosului Partidului Comunist, afirmând: „Această producţie este interzisă pe scenele publice din România din cauza incompatibilităţii sale cu valorile pe care le promovează teatrul românesc“.

Incompatibilitate, iată un cuvânt atât de potrivit pentru tot ceea ce Pintilie avea să creeze cu mare îndrăzneală, de-a lungul anilor.

Într-adevăr, există o incompatibilitate profundă şi de netrecut între arta sa (Reconstituirea, De ce trag clopotele, Mitică?, Balanţa, Terminus Paradis sau După-amiaza unui torţionar), pe de-o parte, şi compromisul şi versiunea anesteziată a realităţii în care politicienii încearcă să îmbrace lumea, pe de altă parte.

Această incompatibilitate a fost atât de puternică şi de periculos de revelatoare încât, pentru regimul comunist, singura cale de a-i pune capăt a fost aceea de a interzice autorului să mai creeze şi de a-l forţa să plece din ţară.

Cu a sa „atitudine ce omoară buna dispoziţie“, comportamentul său intelectual de multe ori sălbatic, neîmblânzit şi o operă impresionantă ce oferă – aşa cum observă criticul de film Michel Ciment – „o combinaţie foarte rară de reflecţie morală, putere vizionară şi simţ al grotescului“, Pintilie şi-a inventat şi străbătut drumul artistic exclusiv după reguli proprii.

În cartea sa autobiografică Bricabrac, mărturiseşte: „Când mă luptam cu cenzura, am înţeles că, dacă impun cenzorilor regula lui «Nu atinge!», voi câştiga bătălia. Opera de artă va fi salvată şi, în acelaşi timp, i se va da foc, dar valoarea sa simbolică va triumfa“.
România nu a avut un Vácłav Havel. Dar noi avem un Lucian Pintilie.

Pentru Institutul Cultural Român, retrospectiva reprezintă un omagiu adus acestuia şi – mulţumită artiştilor ca el – victoriei durabile a artei asupra politicii.

CORINA ŞUTEU
(New York, februarie 2012)
 

Examinând fisurile româneşti

Niki şi Flo, un film de Lucian Pintilie. (Alegerea criticilor New York Times)
Regizorul român Lucian Pintilie a făcut primul său film în 1965, an în care Nicolae Ceauşescu devenea secretar general al PCR. În deceniile următoare ale dictaturii ceauşiste, Pintilie, la fel ca mulţi alţi artişti independenţi din Europa de Est, a încercat să lucreze în interiorul sistemului, apoi, în 1973, a plecat în exil în Occident, pentru a reveni în ţară după căderea lui Ceauşescu.

Dintre filmele pe care le-a putut termina în România, Reconstituirea (1970) rămâne între creaţiile emblematice ale spaţiului şi timpului său. Subtilă, dificilă şi curajoasă, aceasta reprezintă o declaraţie extrem de puternică a onestităţii artistice, într-o cultură a minciunilor şi eschivărilor oficiale. Reconstituirea este inclus într-o retrospectivă de două săptămâni la Muzeul de Artă Modernă (MoMA). Acest program extrem de amplu oferă publicului american şansa de a degusta cele mai recente filme ale lui Pintilie, printre care Niki şi Flo, o comedie amară din 2003, care reprezintă o punte de legătură – dar şi un conflict – între vechea şi noua Românie (...).

Scenariul este scris de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu, (...) care au colaborat, ulterior, la Moartea domnului Lăzărescu, filmul deschizător de drumuri al Noului Val românesc. Pintilie este unul dintre puţinii regizori români activi în perioada comunistă care i-a influenţat pe realiştii sceptici ai tinerei generaţii, dintre care cei mai mulţi privesc cu dispreţ estetica oblică, alegorică şi compromisurile politice ale înaintaşilor lor. Niki şi Flo reprezintă un hibrid fascinant de stiluri, în care naturalismul cu un accent aparte asupra detaliului se îmbină cu un simţ delicat, aproape timid al absurdului. (...)

Niki şi Flo are în distribuţie personaje dintre cele mai variate, (...) însă centrul său gravitaţional este, fără îndoială, Niki, a cărui suferinţă este, pur şi simplu, invizibilă pentru cei din jurul său. Lupta sa evidentă de a menţine viu idealul de bărbat capabil, altruist, patriot – un ideal de care nimănui nu pare să-i pese şi pe care nimeni nu pare să-l recunoască – reprezintă punctul central al dramei care, pe parcurs, se transformă într-un sentiment copleşitor, mult mai complicat şi mai înfricoşător decât durerea surdă a unui bătrân.

La fel ca Reconstituirea, Niki şi Flo pivotează de la o tensiune calmă, nemărturisită la o violenţă aproape ireală. Şocul din scena finală a filmului poate părea arbitrar, însă el este, în acelaşi timp, menit să ne reamintească faptul că normalitatea – fie în lumea dispărută,
întunecată a comunismului, fie în cea luminoasă, familiară a capitalismului consumerist – se bazează întotdeauna pe ipocrizie şi este ameninţată de haos.

A.O. SCOTT
(New York Times, 29 februarie 2012)


Ce vedem azi?

În seara aceasta putem vedea ultima proiecţie a filmului Reconstituirea, din 1968, al regizorului român Lucian Pintilie, a cărui creaţie a făcut subiectul unei retrospective a fimului la MoMA.

Cu regizori precum Cristi Puiu şi Cristian Mungiu, datorită cărora cinematografia românească se bucură de o atenţie fără precedent, este firesc să ne reîndreptăm privirea critică asupra precursorilor lor, dintre care cel mai important este Lucian Pintilie. Reconstituirea a primit numeroase aplauze la Festivalul de Film de la Cannes şi a reînnoit respectul criticilor pentru cinematograful românesc, înainte de a fi interzis de cenzura oficială. Filmul aduce în prim-plan doi tineri care au rănit pe cineva într-o încăierare dintr-un bar, fiind obligaţi de autorităţile statului să reconstituie scena, pentru un film educativ. Comedia alegorică este descrisă de către Mira şi Antonin Liehm ca fiind „lipsită de orice fel de compromis în ceea ce priveşte critica morală“, numind-o „unul dintre vârfurile cinematografiei europene“ a anilor ‘60.

(www.screenslate.com, 1 martie 2012)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22