Bucurestiul Cultural, nr. 114 - Aduceţi-vă aminte

Daniel Cristea Enache | 29.05.2012

Pe aceeași temă

„Aveam cinci ani şi eram al naibii de ocu­pată“, scrie la un moment dat au­to­rul/naratorul/personajul central din Exu­vii, într-o autoproiectare ce va iniţializa, ca de atâtea ori în paginile cărţii, o des­crie­re meticuloasă a experienţelor tre­cu­te. Puse la timpul lor, cu utilizarea im­per­fectului ce implică repetiţia (ori mă­car predilecţia) şi aduce o undă nos­tal­gi­că, aceste experienţe nu au nimic ieşit din comun, pe conturul lor real. Fetiţa care trăieşte în scrisul femeii care va fi nu traversează întâmplări nemaivăzute; şi biografia ei „exterioară“ seamănă mult cu a celorlalţi copii dintr-un oraş sau orăşel românesc al cărui nume nu va apărea pe parcursul „romanului“. Pun romanul între ghilimele fiindcă este încadrarea, convenţională, de pe pa­gi­na de gardă a Exuviilor; dar şi pentru că nu e mai nimic romanesc, în sensul tare al termenului, în această carte a me­moriei „cu mii de aripioare“ şi a unui lim­baj atât de personal.

Ca şi Mircea Cărtărescu (autor cu care a fost frecvent comparată de critici, deşi diferenţele sunt mai importante de­cât similitudinile), Simona Popescu face din decorul sărac şi cenuşiu, proletar-industrial al comunismului autohton, în care se înscriu existenţa copilului şi via­ţa lui de familie, fundalul unui fabulos univers interior. Acesta se naşte foarte devreme, la primii ani, şi va fi apoi ex­plo­rat minuţios, într-o autoscopie ce sus­ţi­ne procesul scrierii. La Cărtărescu, în Nostalgia şi în Orbitor, avem un imaginar în expansiune, aproape autonomizat în ra­port cu un subiect care îl „taie“ rar, nicio­dată decisiv. Materia viziunii de­bor­dea­ză peste structura prozei. În Exuvii ve­dem, dimpotrivă, cum senzorialitatea şi hiperluciditatea trasează în materia amin­tirilor şi în corporalitatea lor cu­loa­re adânci pe care cartea avansează şi eul se devoalează. Finalul este cunoscut: este identitatea scriitoarei care, la bor­na celor 28 de ani, înaintea unei noi schim­bări totale (din şapte în şapte ani celulele noastre se schimbă, se crede şi se spune în Exuvii), porneşte decisă îna­poi, pe firul propriei evoluţii. Surprizele ro­maneşti sunt excluse: societatea e re­dusă la tăcere de Stat; şi ciclul primar, ciclul gimnazial, liceul (şcoala ca in­ter­faţă între eu şi colectivitate, între noi şi societate) sunt pe coordonatele so­cia­lis­mu­lui real pe care le ştim din n măr­tu­rii şi documentare postrevoluţionare. Au­toarea riscă să facă autoficţiune aici, în această realitate cenuşie şi stan­dar­di­za­tă; şi să nu proiecteze, în afara spa­ţiu­lui dat, un univers autonom, un cosmos compensator. Astfel că „expansiunile“ eva­zioniste sunt frânate şi cenzurate încă din stadiul iniţial: scriitoarea caută şi descoperă spaţii intime, breşe, fante prin care, în chiar corpul realităţii încon­jurătoare, fantezia copilului să poată respira.

Dacă în Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie (2006) va fi stridentă ar­tificialitatea, Exuvii impresionează pu­ter­nic prin autenticitate. Aceasta nu echi­valează, cum mai cred „scriitori“ de-ai noştri neduşi pe la şcoală, cu expec­to­ra­ţia; ea e un construct în care se fil­trea­ză întâmplările şi lecturile, ex­pe­­rien­ţele „de viaţă“ şi cele cognitive: tot atâ­tea medii prin care autenticul brut de­vine autenticitate literară. La Simona Popescu apare astfel un decalaj, cu ten­siu­nea lui specifică. Maturizarea scrii­to­ru­lui se va produce nu prin dis­tan­ţarea de vârstele mici, prin maturizarea bio­lo­gică; ci, dimpotrivă, prin regăsirea, izo­la­rea şi continua actualizare a acelui sta­diu de „copil puternic“, „neoten de­fi­ni­tiv“ cu gândirea sa „cea tânără, săl­ba­ti­că şi adevărată“.

Va fi adusă în pagină, iar şi iar, sub un clopot transparent, magica repre­zen­ta­re infantilă a lumii; şi vor fi execrate, cu aceeaşi insistenţă, „adăugirile“ aşa zi­când culturale, bibliografiile şi gesturile obligatorii, „raclele de hârtie“ şi acele „fi­lo­zofii de tablă suflate cu bronz ordinar“. Originalitatea şi stranietatea cărţii vin şi din această reorientare a unui par­curs cultural de tip Bildung, în care co­pi­lul devine adolescent, adolescentul de­vine tânăr, tânărul devine matur şi ma­tu­rul devine bătrân consacrat, înţelept şi nostalgic, după un drum existenţial securizat de cărţi, repere şi întâlniri for­mative. Simona Popescu rupe acest vec­tor şi modifică totalmente sensul „evo­lu­ţi­ei“, dând o notă ironică ori de-a drep­tul polemică maturizării. Maturitatea este un plafon, un plafon strivitor prin con­formism: tabloul va trebui răsturnat. În Exuvii, personajul merge, ca oricare al­tul, spre viitorul său plin de necu­nos­cu­te, „rulând“ înainte; în schimb, scrii­to­rul merge numai înapoi. O luptă copi­lă­reas­că, „epică“, purtată cu fratele ange­lic (până la proba contrarie), va da una dintre cele mai frumoase scene ale căr­ţii: „Ne alergam prin casă, aruncam unul după altul cu papucii şi jucării de plastic, aerul se încărca tot mai mult. Apoi se încingea bătaia. O bătaie surdă, cu icnete, nu cu strigăte şi urlete. Aveam o putere egală. Ne băteam pe bune, ca uria­şii de la începutul lumii, ca balau­rul cu Făt-Frumos, pe viaţă şi pe moar­te. În încleştare ne loveam zdravăn, ne căram pumni, ne trăgeam de urechi şi de păr. Până la urmă învingeam mon­strul cel mic şi blond, îl ţineam la pă­mânt în timp ce se zvârcolea neputincios, plângând de furie. Apoi se înmuia, se dădea învins şi era, toată ziua, sluga mea. Mergea la cumpărături în locul meu, ştergea praful şi apoi stătea la colţ pe coji de nucă. Ideea îmi rămăsese de la grădiniţă. E inexplicabil că nu m-a pârât niciodată părinţilor, că n-a spus nimic de cutia cu coji de nuci, pregătită pentru el, ascunsă într-un colţ, după nişte saci cu lână. N-am să înţeleg nicio­da­tă de ce n-a făcut-o, de ce nu se răz­bu­na cu ajutorul părinţilor. I-ar fi fost atât de uşor! Ar fi putut, apoi, s-o arunce mă­car, doar îi ştia locul. Îl lăsam acolo la colţ, cu genunchii pe cojile ascuţite, plân­gând. Apoi îl chemam la mine. Era cald şi transpirat încă din pricina cumplitei lupte. Venea întotdeauna cuminte, cu mu­tra boţită de plâns. Mă uitam la el. Privea într-o parte. Îl luam în braţe şi plân­geam amândoi, mult, mult, cu un soi de plăcere bizară care nu ştiu exact de unde venea şi ce era. Ţineam în braţe copilul pufos, fiara micuţă, îmblânzită. Niciodată n-am simţit satisfacţia iertării ca atunci, o iertare care se transforma
în cea mai mare dragoste, o dragoste lu­mi­noasă, aureolată, roz-aurie. Stăteam
îm­­brăţişaţi,
tremurând de oboseală şi plângeam într-un halou strălucitor.“ (pp. 51-52).

Ceea ce aici este conturat din exterior, ca o scenă, cu verbe ale acţiunii succe­da­te rapid, va fi în majoritatea paginilor din Exuvii urmărit din interiorul câte unei secvenţe percepute cu toate sim­ţu­ri­le deodată. E o simultaneitate a vârs­te­lor, dar şi una a percepţiilor care „apu­că“ obiectul (ce poate fi orice), îl în­­fă­şoară în starea de transă a copilului şi îl oferă, pentru a-l disocia analitic, scriitorului matur. Acesta din urmă în­­să are o intuiţie remarcabilă, ca şi capacitatea artistică de a o susţine: mo­mentele febrile de existenţă, secvenţele feerice ori coşmareşti, reprizele de râs sălbatic sau convulsiv, frisoanele bolii şi lălăielile plictiselii nu trebuie des­com­pu­se analitic pentru a fi transformate în literatură. Ele sunt literatură: proză poe­ma­tică, basm postmodern, deopotrivă feeric şi ironic. Literatura adevărată e şi ceea ce ai fost, exact aşa cum şi cât ai fost. Mecanismul textual şi constructul li­terar al autenticităţii nu vor falsifica ni­mic din aceste trecute experienţe prin­tre lucruri care se „trezesc“ şi aventuri exotice cu obiecte familiare. Exuvii e ast­fel un repertoar de episoade extra­or­di­na­re nu altfel decât prin senzaţiile şi emo­ţiile pe care le suscită. Înainte de apari­ţia cititoarei-model (avatarul adoles­cen­tin cel mai nesuferit scriitoarei), fetiţa care stăpâneşte „regatul lui AFAR@“ e un „vânător de senzaţii“ proaspete, ac­tua­lizate în procesul scrierii cu o infi­nită atenţie la nuanţele lor. „Cască de fum pe cap“, „armură de abur“, „folie sub­ţire şi rece“... Anterior fazei, întris­tă­toa­re, în care corpul „se îngraşă cu ne­pă­sare“, vocile, chipurile, „muzica“ umană, gesturile, zgomotele, sevele „emoliente, colorate“, cotloanele şi cămările, aerul „violet“ şi timpul „lent şi mult“ în care toate acestea sunt procesate şi impreg­nate în pielea cerebrală – se transformă într-o lume magică. Lumea unei Alice contemporane şi „eternale“, cum o găsim şi în proza scurtă a Adrianei Bittel: „co­pi­lul care lălăie undeva în fundal, la mar­ginile gândirii active“...

Lupta dură a scriitoarei autoproiectate va fi nu atât cu lumea văzută, roma­nesc, ca o societate în care apari, îţi faci loc şi avansezi, cât cu influenţa acestei lumi prea normative asupra fazei „de ciorapi treisferturi“ din copilărie: ade­vă­ra­ta noastră maturitate senzorială şi crea­tivă. Adolescenţa cu lecturile ei obli­gatorii şi cu literatura comme il faut stâr­neşte, retrospectiv, o veritabilă re­pul­sie tocmai prin indicele ei de falsitate „culturală“, prin obligativitatea repere­lor, clişeizarea lor şi anularea funcţiei iniţial catalizatoare. E o continuă ne­go­cie­re simbolică, de la un capăt la altul al cărţii, între eul care nu se lasă asi­mi­lat şi un plural social văzut în latura con­formist-mortificantă. Persoana a II-a din Exuvii se fixează, uneori, pe o au­dien­ţă colectivă, sceptică, greu de con­vins de scriitoarea care ajunge la ce are mai preţios în exfolierile şi exuvierile ei: „Cine ar crede? Deşi, aduceţi-vă aminte, toţi v-aţi ameţit, copii fiind, fiecare în felul lui, cu toate aiurelile astea“ (p. 93); „Credeţi ce poftiţi! E, cum spuneam, doar o joacă“ (p. 241). Alteori, adresarea se „fixează“ pe o prietenă dragă din copi­lă­rie, reînviată ca personaj în alte scene memorabile: „A trecut atâta timp de când nu mi-ai mai spus nimic despre tine. Cum nici eu n-am ce să-ţi spun, fac din tine ficţiune. Fac pentru tine ce fac pentru mine“ (p. 207). Persoana a II-a plural, cu auditoriul de azi, persoana a II-a singular, cu prietena de ieri, acum per­soana a II-a singular, în dialog cu sine: „Despre Dumnezeu nu auziseşi nici o poveste. Petronela, prietena ta, îţi pro­mi­sese că o să ţi-l arate...“ (p. 102). Iar trei pagini mai încolo, „încâlceala“ şi con­fuzia vârstei vor fi surprinse printr-un joc şi mai rapid, cu comutarea şi alter­narea de persoană. De la eu la tu şi îna­poi: „Apoi a urmat încâlceala. Cu­rând, totul s-a întunecat în jurul meu. Au venit ani în care doar dragostea te-a sal­vat, şi, mai mult decât toate filozofiile la un loc, cuvintele unui cântec de sinu­ci­gaş...“ (p. 105).

Cu această atât de specifică amendare a ceea ce de obicei ne impresionează mai mult („filozofiile“), să închei cronica pe marginea unei cărţi puternice şi intense ce consacră, aş spune, un scriitor, fără riscul de a-l oficializa.

Simona Popescu, Exuvii, roman, ediţia a V-a, Editura Polirom, Iaşi, 2011, 312 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22