Bucurestiul Cultural, nr. 114 - Fotografii de familie

Bianca Burta Cernat | 29.05.2012

Pe aceeași temă

Poezia lui Tudor Vianu este, într-o mult mai mare măsură decât aceea a unor G. Călinescu, Perpessicius sau Vla­di­mir Streinu, o poezie „de duminică“, prac­ticată ocazional, în momente de des­tindere a spiritului sau de nelinişte lăuntrică. Nu pare scrisă în primul rând pentru ea însăşi, deşi, fireşte, ideea de gratuitate nu-i e străină. Aceasta nu-i scade nimic din valoarea de document uman şi literar. Fără să atragă atenţia în chip special prin viziune ori prin scrii­tură, poezia lui Vianu interesează prin faptul că este parte – fie şi marginală – din opera unui mare creator de cultură. Însă, oricât de elaborată, oricât de im­preg­nată de livresc, oricât de bogată le­xical ori de meşteşugită ca sintaxă, aceas­tă poezie nu are şanse con­si­de­ra­bi­le să iasă din umbra în care însăşi ope­ra esteticianului şi a filosofului Tudor Via­nu a aşezat-o cu firesc şi discreţie. Ca elev de liceu sau ca student, Vianu frecventează cenaclurile de poezie bu­cu­reş­tene, mai cu seamă pe acela patronat de Macedonski; mai departe însă dru­mul său va fi, cum ştim, altul: îl va fi în­­depărtat de scrierea poeziei, cred, nu atât traseul său academic, cât intuiţia lipsei unei vocaţii excepţionale pentru creaţia lirică. Nostalgia va rămâne, totuşi.

Pentru eruditul Vianu, poezia ţine de benignele „păcate ale tinereţilor“ – la care va reveni, incidental, în anii ma­tu­ri­tăţii, practicând o scriitură cu aspect cla­sicizant, din care răzbat ecourile unui simbolism îmblânzit şi influenţe (trădate de structuri textuale uşor re­cognoscibile) dinspre Ion Pillat, Blaga, Philippide ori Arghezi, prea puţin din­spre Ion Barbu. Subtilul exeget barbian compune o agreabilă „poezie leneşă“, poa­te că voit „leneşă“, cu miză în primul rând afectivă. E probabil o formă de evaziune pe care aulicul profesor de estetică şi-o îngăduie din timp în timp, o posibilitate de exersare a libertăţii in­te­rioare. Iar în asemenea momente de evaziune, de repliere asupra propriei in­te­riorităţi contemplative, poetul Vianu, eliberat de imperativul autocenzurii, nu ocoleşte un anume patos şi o anume in­genuitate a expresiei; ca în acest poem (scris pe la sfârşitul anilor ‘30) citat de Nicolae Tzone în prefaţa la Arcadia (cu meţiunea că, alături de alte două poeme ale lui Vianu, Homo secreto şi Epitaf nescris, ar avea un „viitor sigur în poezia ro­mânească de totdeauna“...): „Lume fără iubire,/ Cerurile tale sunt atât de înalte,/ Atât de adâncă e umbra co­pa­ci­lor seara/ Brizele mării vin cu veşti de de­parte./ Ah, crucificat pe marea ta fru­mu­seţe,/ Lume, trăiesc durerea de-a nu te şti deopotrivă/ Cu tine în sângele viu al inimii tale./ De ce apusul şi zorile, ocea­nul şi stelele/ Trimit doar lumină, murmur şi zâmbete?/ De ce sub raza şi sub glasul lor/ Nu ne simţim atât de plini de iubire/ Încât, strângându-ne beţi laolaltă,/ Să întocmim sub marele, sub tragicul cer al nopţii,/ Muntele viu al fericirii./ Stăm dezbinaţi şi trişti/ În faţa frumuseţii tale, lume,/ Şi nădejdea noastră învaţă/ Că măreţiei tale îi lip­seş­te o treaptă“ (Testament). Aceste ver­suri scrise la maturitate respiră un aer ado­lescentin şi împrumută o retorică si­mi­li-blagiană (retorica Poemelor luminii), însă mult cuminţită, lipsită de îndrăz­ne­lile sintactice ori imagistice ale tână­ru­lui Blaga. Alteori, versurile lui Vianu amintesc, cumva, de Arghezi. Sau de alţi poeţi români interbelici. Ca poet, Vianu este departe de a avea o voce a sa. Şi am putea presupune, de altfel, că nici nu şi-a imaginat contrariul. De aceea nici nu-şi va aduna, singur, poe­me­le într-un volum. Iniţiativa o va avea, în 1957, un student al său, criticul Emil Manu. Iată ce îşi aminteşte acesta din urmă într-un text ce însoţeşte poe­mul Shakespeare, publicat – alături de câteva sonete ale marelui Will tălmăcite de Vianu – la Editura Vinea: „Mai toată lu­mea uitase că Vianu a scris şi versuri. Chiar Vianu uitase. Când i le-am pre­zen­tat, a trăit o senzaţie de nostalgie pro­fun­dă. (...) Profesorul trăia o emoţie tar­divă, dar fecundă; nu era deloc o emoţie de la o aniversară. A primit volumul adus dactilografiat, l-a aşezat frumos pe biroul din «odaia doctorului Faust» şi m-a rugat să-l las până a doua zi, ca să se mai gândească dacă e decent sau nu ca la o vârstă seniorială să publice un vo­lumaş de versuri juvenile, apărute mai toate în revista lui Perpessicius, Le­to­piseţi, o publicaţie aproape necunos­cută“.

Eticheta de „mare poet“ aplicată de Ni­colae Tzone lui Vianu l-ar fi stânjenit, în­­drăznesc să spun, în primul rând pe însuşi cel elogiat în acest fel. Cât despre mărturisirea cărturarului cum că Ar­ca­dia „este cea mai bună operă a mea, poate că într-o bună zi nu voi fi cunoscut în literatura română decât prin ea“ – aceas­ta ar trebui luată cum grano salis. Arcadia e un poem „subversiv“ scris în 1950, în refugiul consolator al casei de la Zamora, într-o epocă a cărei agre­si­vi­ta­te e resimţită acut şi de profesorul Via­nu, „menţinut cu greu la catedra sa universitară, dar prost văzut de regim, în­­grijorat şi îndurerat de soarta ţării“ (notează Ion Vianu). Compus în secret şi citit doar de soţia autorului (Elena Via­nu), de o soră a acestuia şi de fiul ado­lescent, poemul – incriminant în ipo­teza că ar fi fost descoperit de ochiul vi­gi­lent al regimului de curând instaurat – e ţinut ascuns zeci de ani, în spatele unor tratate de estetică, şi publicat abia în 1989 (la 25 de ani de la moartea au­to­ru­lui) în Suplimentul literar al revistei Dialog din München. Arcadia este o ale­go­rie transparentă a nebuniei politice de după instaurarea comunismului şi o sa­vu­roasă ironie la adresa „dublului lim­baj“, necesar ca strategie de supravie­ţui­re într-o lume complet întoarsă pe dos, lume unde „Se-ncurcă limbile şi sună-n van/ trecându-şi-l din gură la ureche/ Cuvântul arcadian, muşcat de streche./ Anapoda răsună şi-n răspăr/ Cuvântul despărţit de adevăr“. În acest spaţiu dis­to­pic (lumea balcanică a lui Păcală, vă­du­vită însă, acum, de serenitatea ace­leia), arcadienii îşi spun de dimineaţă „Noapte bună!“, cerşetorii îşi laudă „cu glas piţigăiat, dar plin de fumuri“ avu­ţia fără seamăn, se vorbeşte despre li­ber­tate în timp ce oamenii sunt împinşi în temniţe şi despre cunoaştere în vre­me ce cărţile sunt trimise la topit. Tri­mi­te­rile la discursul mistificator al rea­lis­mu­lui socialist sunt de îndată per­cep­ti­bi­le: „E cronicarul mincinos de-arată/ Doar faţa lucrurilor luminată/ Sau e netot când cântă-n gura mare/ A vieţii neîntreruptă desfătare./ Dacă-ţi ascunde chipul suferinţii/ E cumpărat, şi-i zor­năie arginţii“. Nu doar pitoresc, ci şi în­­căr­cat cu forţa pe care i-o dă auten­ti­ci­ta­tea revoltei interioare a autorului, poe­mul Arcadia nu este, totuşi, „o capo­do­pe­ră a literaturii române“, cum soco­teş­te, alături de Ion Vianu, Nicolae Tzone...

Nici poemul Shakespeare, din 1964, nu atinge – cum s-a spus – excep­ţio­na­li­ta­tea expresiei lirice. E poezie „cu tâlc“, alegorie, şaradă: „Privind spre fundul peşterii admir/ Tot ce-mi vrăjeşte William Shakespeare./ În peştera lui Pla­ton mi se-arată/ Natura-ntreagă, ome­nirea toată./ Oricât se-ntinde laţul, nu mi-e dat/ Să văd lucind izvorul lu­mi­nat./ Cerescul brit trimite doar o rază:/ De-ajuns e lumea ochiului s-o vază“.

Dar dincolo de aceste alegaţii, repu­bli­ca­rea celor două poeme (de regăsit în edi­ţia de Opere. Tudor Vianu, dar pu­bli­cate, tot separat, de Nicolae Tzone şi în 1999), Arcadia şi Shakespeare (într-o edi­ţie elegantă, cu desene de Tudor Jebe­lea­nu), se cuvine semnalată cu toată con­sideraţia. La fel şi apariţia unei versiuni adăugite a albumului Vianu. Fereastra luminată – cu numeroase fo­to­grafii din arhiva familiei şi cu texte în­­so­ţi­toare în română, franceză şi germană. O prefaţă semnată de Vlad Alexan­dres­cu prezintă, pe scurt, unui public mai larg, viaţa şi opera cărturarului. O bio­grafie a lui Tudor Vianu ar merita cu asupra de măsură scrisă – însă îmi per­mit să adaug că ar fi preferabil un bio­graf pe cât posibil obiectiv (cum, schim­bând desigur ceea ce este de schimbat, obiectiv şi convingător este Florin Ţur­ca­nu în cartea consacrată vieţii lui Mircea Eliade). Nu ştiu dacă Tudor Vianu este „o figură tragică a culturii româneşti con­temporane“ (cum afirmă Vlad Ale­xan­dres­cu în amintita prefaţă) – carac­te­ri­za­rea aceasta li se potriveşte mai degrabă unor contemporani ai căr­tu­ra­rului, unui Vasile Voiculescu sau unui Mircea Vulcănescu –, dar în mod sigur este nu doar o personalitate cu ex­cep­ţio­nală relevanţă culturală, ci şi un inte­lec­tual care şi-a trăit/interiorizat cu dra­ma­tism destinul.

 

Tudor Vianu, Shakespeare, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 84 p.

Tudor Vianu, Arcadia, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 92 p.

Nicolae Tzone, Vianu. Fereastra luminată/ La Fenêtre éclairée/ Das erleuchtete Fenster, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 212 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22