Pe aceeași temă
Poezia lui Tudor Vianu este, într-o mult mai mare măsură decât aceea a unor G. Călinescu, Perpessicius sau Vladimir Streinu, o poezie „de duminică“, practicată ocazional, în momente de destindere a spiritului sau de nelinişte lăuntrică. Nu pare scrisă în primul rând pentru ea însăşi, deşi, fireşte, ideea de gratuitate nu-i e străină. Aceasta nu-i scade nimic din valoarea de document uman şi literar. Fără să atragă atenţia în chip special prin viziune ori prin scriitură, poezia lui Vianu interesează prin faptul că este parte – fie şi marginală – din opera unui mare creator de cultură. Însă, oricât de elaborată, oricât de impregnată de livresc, oricât de bogată lexical ori de meşteşugită ca sintaxă, această poezie nu are şanse considerabile să iasă din umbra în care însăşi opera esteticianului şi a filosofului Tudor Vianu a aşezat-o cu firesc şi discreţie. Ca elev de liceu sau ca student, Vianu frecventează cenaclurile de poezie bucureştene, mai cu seamă pe acela patronat de Macedonski; mai departe însă drumul său va fi, cum ştim, altul: îl va fi îndepărtat de scrierea poeziei, cred, nu atât traseul său academic, cât intuiţia lipsei unei vocaţii excepţionale pentru creaţia lirică. Nostalgia va rămâne, totuşi.
Pentru eruditul Vianu, poezia ţine de benignele „păcate ale tinereţilor“ – la care va reveni, incidental, în anii maturităţii, practicând o scriitură cu aspect clasicizant, din care răzbat ecourile unui simbolism îmblânzit şi influenţe (trădate de structuri textuale uşor recognoscibile) dinspre Ion Pillat, Blaga, Philippide ori Arghezi, prea puţin dinspre Ion Barbu. Subtilul exeget barbian compune o agreabilă „poezie leneşă“, poate că voit „leneşă“, cu miză în primul rând afectivă. E probabil o formă de evaziune pe care aulicul profesor de estetică şi-o îngăduie din timp în timp, o posibilitate de exersare a libertăţii interioare. Iar în asemenea momente de evaziune, de repliere asupra propriei interiorităţi contemplative, poetul Vianu, eliberat de imperativul autocenzurii, nu ocoleşte un anume patos şi o anume ingenuitate a expresiei; ca în acest poem (scris pe la sfârşitul anilor ‘30) citat de Nicolae Tzone în prefaţa la Arcadia (cu meţiunea că, alături de alte două poeme ale lui Vianu, Homo secreto şi Epitaf nescris, ar avea un „viitor sigur în poezia românească de totdeauna“...): „Lume fără iubire,/ Cerurile tale sunt atât de înalte,/ Atât de adâncă e umbra copacilor seara/ Brizele mării vin cu veşti de departe./ Ah, crucificat pe marea ta frumuseţe,/ Lume, trăiesc durerea de-a nu te şti deopotrivă/ Cu tine în sângele viu al inimii tale./ De ce apusul şi zorile, oceanul şi stelele/ Trimit doar lumină, murmur şi zâmbete?/ De ce sub raza şi sub glasul lor/ Nu ne simţim atât de plini de iubire/ Încât, strângându-ne beţi laolaltă,/ Să întocmim sub marele, sub tragicul cer al nopţii,/ Muntele viu al fericirii./ Stăm dezbinaţi şi trişti/ În faţa frumuseţii tale, lume,/ Şi nădejdea noastră învaţă/ Că măreţiei tale îi lipseşte o treaptă“ (Testament). Aceste versuri scrise la maturitate respiră un aer adolescentin şi împrumută o retorică simili-blagiană (retorica Poemelor luminii), însă mult cuminţită, lipsită de îndrăznelile sintactice ori imagistice ale tânărului Blaga. Alteori, versurile lui Vianu amintesc, cumva, de Arghezi. Sau de alţi poeţi români interbelici. Ca poet, Vianu este departe de a avea o voce a sa. Şi am putea presupune, de altfel, că nici nu şi-a imaginat contrariul. De aceea nici nu-şi va aduna, singur, poemele într-un volum. Iniţiativa o va avea, în 1957, un student al său, criticul Emil Manu. Iată ce îşi aminteşte acesta din urmă într-un text ce însoţeşte poemul Shakespeare, publicat – alături de câteva sonete ale marelui Will tălmăcite de Vianu – la Editura Vinea: „Mai toată lumea uitase că Vianu a scris şi versuri. Chiar Vianu uitase. Când i le-am prezentat, a trăit o senzaţie de nostalgie profundă. (...) Profesorul trăia o emoţie tardivă, dar fecundă; nu era deloc o emoţie de la o aniversară. A primit volumul adus dactilografiat, l-a aşezat frumos pe biroul din «odaia doctorului Faust» şi m-a rugat să-l las până a doua zi, ca să se mai gândească dacă e decent sau nu ca la o vârstă seniorială să publice un volumaş de versuri juvenile, apărute mai toate în revista lui Perpessicius, Letopiseţi, o publicaţie aproape necunoscută“.
Eticheta de „mare poet“ aplicată de Nicolae Tzone lui Vianu l-ar fi stânjenit, îndrăznesc să spun, în primul rând pe însuşi cel elogiat în acest fel. Cât despre mărturisirea cărturarului cum că Arcadia „este cea mai bună operă a mea, poate că într-o bună zi nu voi fi cunoscut în literatura română decât prin ea“ – aceasta ar trebui luată cum grano salis. Arcadia e un poem „subversiv“ scris în 1950, în refugiul consolator al casei de la Zamora, într-o epocă a cărei agresivitate e resimţită acut şi de profesorul Vianu, „menţinut cu greu la catedra sa universitară, dar prost văzut de regim, îngrijorat şi îndurerat de soarta ţării“ (notează Ion Vianu). Compus în secret şi citit doar de soţia autorului (Elena Vianu), de o soră a acestuia şi de fiul adolescent, poemul – incriminant în ipoteza că ar fi fost descoperit de ochiul vigilent al regimului de curând instaurat – e ţinut ascuns zeci de ani, în spatele unor tratate de estetică, şi publicat abia în 1989 (la 25 de ani de la moartea autorului) în Suplimentul literar al revistei Dialog din München. Arcadia este o alegorie transparentă a nebuniei politice de după instaurarea comunismului şi o savuroasă ironie la adresa „dublului limbaj“, necesar ca strategie de supravieţuire într-o lume complet întoarsă pe dos, lume unde „Se-ncurcă limbile şi sună-n van/ trecându-şi-l din gură la ureche/ Cuvântul arcadian, muşcat de streche./ Anapoda răsună şi-n răspăr/ Cuvântul despărţit de adevăr“. În acest spaţiu distopic (lumea balcanică a lui Păcală, văduvită însă, acum, de serenitatea aceleia), arcadienii îşi spun de dimineaţă „Noapte bună!“, cerşetorii îşi laudă „cu glas piţigăiat, dar plin de fumuri“ avuţia fără seamăn, se vorbeşte despre libertate în timp ce oamenii sunt împinşi în temniţe şi despre cunoaştere în vreme ce cărţile sunt trimise la topit. Trimiterile la discursul mistificator al realismului socialist sunt de îndată perceptibile: „E cronicarul mincinos de-arată/ Doar faţa lucrurilor luminată/ Sau e netot când cântă-n gura mare/ A vieţii neîntreruptă desfătare./ Dacă-ţi ascunde chipul suferinţii/ E cumpărat, şi-i zornăie arginţii“. Nu doar pitoresc, ci şi încărcat cu forţa pe care i-o dă autenticitatea revoltei interioare a autorului, poemul Arcadia nu este, totuşi, „o capodoperă a literaturii române“, cum socoteşte, alături de Ion Vianu, Nicolae Tzone...
Nici poemul Shakespeare, din 1964, nu atinge – cum s-a spus – excepţionalitatea expresiei lirice. E poezie „cu tâlc“, alegorie, şaradă: „Privind spre fundul peşterii admir/ Tot ce-mi vrăjeşte William Shakespeare./ În peştera lui Platon mi se-arată/ Natura-ntreagă, omenirea toată./ Oricât se-ntinde laţul, nu mi-e dat/ Să văd lucind izvorul luminat./ Cerescul brit trimite doar o rază:/ De-ajuns e lumea ochiului s-o vază“.
Dar dincolo de aceste alegaţii, republicarea celor două poeme (de regăsit în ediţia de Opere. Tudor Vianu, dar publicate, tot separat, de Nicolae Tzone şi în 1999), Arcadia şi Shakespeare (într-o ediţie elegantă, cu desene de Tudor Jebeleanu), se cuvine semnalată cu toată consideraţia. La fel şi apariţia unei versiuni adăugite a albumului Vianu. Fereastra luminată – cu numeroase fotografii din arhiva familiei şi cu texte însoţitoare în română, franceză şi germană. O prefaţă semnată de Vlad Alexandrescu prezintă, pe scurt, unui public mai larg, viaţa şi opera cărturarului. O biografie a lui Tudor Vianu ar merita cu asupra de măsură scrisă – însă îmi permit să adaug că ar fi preferabil un biograf pe cât posibil obiectiv (cum, schimbând desigur ceea ce este de schimbat, obiectiv şi convingător este Florin Ţurcanu în cartea consacrată vieţii lui Mircea Eliade). Nu ştiu dacă Tudor Vianu este „o figură tragică a culturii româneşti contemporane“ (cum afirmă Vlad Alexandrescu în amintita prefaţă) – caracterizarea aceasta li se potriveşte mai degrabă unor contemporani ai cărturarului, unui Vasile Voiculescu sau unui Mircea Vulcănescu –, dar în mod sigur este nu doar o personalitate cu excepţională relevanţă culturală, ci şi un intelectual care şi-a trăit/interiorizat cu dramatism destinul.
Tudor Vianu, Shakespeare, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 84 p.
Tudor Vianu, Arcadia, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 92 p.
Nicolae Tzone, Vianu. Fereastra luminată/ La Fenêtre éclairée/ Das erleuchtete Fenster, Editura Vinea, Bucureşti, 2011, 212 p.
