Pe aceeași temă
Aflată în căutarea obsesivă a unui „Eminescu actual“, exegeza eminesciană din România postcomunistă s-a îndepărtat de Luceafărul, dând curs, probabil, unor pulsiuni demitizante în raport cu o capodoperă hipercanonizată. De la excesele mitizării până la căderea în extrema cealaltă n-a mai fost, prin urmare, decât un pas, făcut deja în sintezele istoriografice ale lui N. Manolescu (2008) şi Mihai Zamfir (2011), pe urmele lui I. Negoiţescu. Însă recenta propunere de recontextualizare şi reinterpretare avansată de Gisèle Vanhese arată că marele poem testamentar e departe de a-şi fi epuizat resursele, iar o privire avizată din afara sistemului literar autohton era mai mult decât necesară. Reunind, într-o versiune remaniată şi într-o compoziţie coerentă, mai multe studii publicatede-a lungul a două decenii şi jumătate în periodice şi volume colective din Italia, Franţa şi România, cartea a apărut cu sprijinul Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii UNICAL din Cosenza, unde autoarea italo-belgiană – profesoară de literatură română şi comparată – a creat în ultimii ani o tânără şi activă şcoală de românistică. Varietatea preocupărilor sale în acest domeniu e apreciabilă, vizând atât personalităţi „canonice“ precum Eminescu sau Lucian Blaga, cât şi repere interculturale europene precum B. Fondane, Panait Istrati sau Paul Celan. Portret d‘un dieu obscur datorează mult viziunii unor Rosa del Conte sau Petru Creţia şi sugestiilor oferite, încă din anii ‘80, de către Luisa Valmarin. Întâmplarea face să citesc acest volum la puţină vreme după ce am parcurs o strălucită abordare hermeneutică a textelor lui Cioran realizată de francezul Nicolas Cavaillès cu instrumentele criticii genetice. Aceleaşi instrumente filologico-hermeneutice sunt testate, cu succes, şi aici, cu precizarea că nu avem de-a face cu un academism steril, ci cu deschideri estetice dintre cele mai stimulative. Variantele manuscrise ale Luceafărului sunt analizate nu doar în relaţie cu modelul-prim (basmul Fata în grădina de aur al lui Richard Kunisch), ci şi cu poeme din aceeaşi „constelaţie“, precum Înger şi demon, Călin Nebunul, Călin. File din poveste sau mai puţin cunoscutul Peste codri sta cetatea, înainte de a fi urmărite, pe filieră comparatistă, posibile influenţe franceze (Eloa de Vigny, La Chute d‘un Ange de Lamartine, Le Sylphe de Victor Hugo), autohtonizate de C. Negruzzi sau C. Stamati prin filtrul mitului erotic al zburătorului, ca întâlnire între două lumi ontologic incompatibile. Acest tip de abordare e, din păcate, tot mai greu de întâlnit în critica din România, unde belferismul se asociază, adeseori, cu prejudecata potrivit căreia apelul la textologie şi la sursologie ar ţine de un pozitivism desuet. Că rigoarea filologică nu exclude creativitatea interpretativă, ci o fundamentează se vede foarte bine inclusiv din aceste studii eminesciene, care „urcă“ până la originile romantismului şi „coboară“ până la proza fantastică a lui Mircea Eliade (Şarpele, Domnişoara Christina) sau până la, surpriză, enigmaticul roman Malina al lui Ingeborg Bachmann, unde Vanhese identifică, în premieră, o corespondenţă ocultă între Eminescu şi Paul Celan. Această corespondenţă mediată de poeta germană se reflectă, „spectral“, în modul prin care Veronica Micle recuperează, în câteva poeme, imaginea lui Eminescu. Nota Bene, atât Bachmann (iubita lui Celan), cât şi Veronica Micle s-au sinucis din dragoste pentru poeţii dispăruţi; Celan şi Bachmann s-au întâlnit în Viena, sub semnul lui Eminescu (şi probabil al lecturii sale); atât Celan, cât şi Eminescu aparţin Bucovinei şi influenţei germane, iar imaginea evreului Celan ca „Luceafăr deportat“ în anii celui de-al doilea război mondial e proiectată alegoric într-o Valahie medievală (v. capitolul Secretele prinţesei din Kagran din romanul sus-menţionat al lui Bachmann, unde modelul real e ipostaziat ca străin salvator înveşmântat într-un „giulgiu“ amintind Luceafărul). Foarte originală – complementară cărţii lui I. M. Raşcu despre Eminescu şi romantismul francez – e ipoteza potrivit căreia influenţa franceză exercitată asupra lui Eminescu (inclusiv lectura din Le Sylphe a lui Hugo) s-ar fi datorat Veronicăi Micle. Subtil analizate, „portretele“ lui Eminescu din poemele Veronicăi atrag atenţia asupra calităţilor literare ale unor texte prea uşor expediate în minorat. Cum? Între altele, prin evidenţierea unei insolite dimensiuni „lunare“ masculine, care o plasează pe Veronica în ipostaza de interpret privilegiat al imaginii eminesciene, nu doar de eroină a unui scenariu existenţial cu valenţe mitice: „portretele“ masculine din La portretul unui poet, La un portret, Să pot întinde mâna, Raze de lună ş.a. se cer citite în paralel cu „autoportretele“ luciferice ale lui Eminescu, de la Înger şi demon la Luceafărul.
Proiectându-şi, prin sinucidere, viaţa în mit romantic, Veronica Micle s-a situat – ca poetă – la începutul unei serii prestigioase: „Première épigone, elle est aussi la première à ouvrir la longue série des relectures de l‘œuvre éminescienne. Apré-texte qui commence avec elle et qui ne cessera d‘aimanter la méditation désirante et créatrice des poètes jusqu‘à Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu et bien d‘autres encore“. Revelaţiile interpretative nu se opresc însă aici. Dacă, în ceea ce priveşte Domnişoara Christina, corespondenţele cu Luceafărul sunt explicite şi exhibate, identificarea unor toposuri ale marelui poem eminescian în intertextul şi în subtextul nuvelei fantastice Şarpele (alături de fantasma „insulei lui Euthanasius“) reprezintă un exerciţiu hermeneutic inedit. Excelent critic de text, Vanhese vădeşte o predilecţie pentru subtextele, arhitextele, intertextele, avant-textele şi après-textele Luceafărului într-o lectură „spectrală“. Eminescu devine, astfel, nod privilegiat al unei „reţele“ universale prin care circulă un demonism specific. Având în vedere preocupările constante ale autoarei pentru mitul itinerantului Ulise, central în cultura europeană dintotdeauna, nu cred că e deplasat să identificăm ca posibil „motor“ al prezentei abordări identitatea itinerantă, plurală şi transgresivă a demonismului romantic în speţă...
Încă din primul capitol (Une lecture nocturne) întâlnim câteva interpretări revelatoare, formulate cu o remarcabilă capacitate de sinteză. Ele au în prim-plan autoportretele poetului – imagini lirice masculine – puse în abisul Romantismului metafizic: „Au moment où s’affirme avec la science l’éclat aveuglant de l’«Aufklarung», la Nuit va étendre – à l’époque romantique – son empire et révéler à ses initiés le sens d’un destin. En elle abourissent tous les courants qui, refoulés ou endigués, travèrsent souterrainement les siècles précédents: tradition de la mystique, peurs et tentations du dionysisme immémorial, appel des grands mythes célébrant Éros et Thanatos. Par son œuvre et par sa destinée, Eminescu incarne pour nous le poète de la Nuit. Nuit qui entre en correspondances secrètes avec le sens ultime de son poème testament, Luceafărul, avec les ténèbres de la folie et sans doute aussi avec le centre secret de son identité, telle qu’èle s’exprime en particulier dans ses autoportraits. Si presque tous les critiques ont tenté d’ébaucher une typologie de la beauté féminine selon Eminescu, peu par contre se sont intéressés aux épiphanies masculines qu’il a tracéss“. Într-adevăr, textele care fac parte din ceea ce Petru Creţia a anumit „constelaţia Luceafărului“ conţin nişte autoportrete transfigurate, cu implicaţii existenţiale. Iar mutarea discuţiei de pe banalizata imagologie feminină a Romantismului pe cea masculină, mai puţin discutată la noi (dincolo de unele observaţii ale lui G. Călinescu), e binevenită. Polaritatea mitică a cuplului „înger“ (feminin) – „demon“ (masculin) este urmărită la toate nivelurile şi în toate direcţiile posibile, pe fundalul specific „existenţei romantice“.
Foarte laborioase şi aparent mai aride sunt analizele „genetice“ ale Luceafărului (cu Peste codri sta cetatea recuperat ca „avant-text necunoscut“ al acestuia). La fel, secvenţele comparatiste ce iau în discuţie filiaţiile existente între Le Sylphe de Hugo, adaptări precum Silful a lui Costache Negruzzi sau Zburătorul la zebre de Constantin Stamati şi eminesciana Peste codri sta cetatea. Rezultatele sunt
însă notabile, evidenţiind filtrarea demonismului „cult“ prin ipostazele folclorice autohtone ale „zmeului“ şi „zburătorului“ (fără a le uita pe cele ale „vampirului“ din variantele în proză şi versuri ale basmului Călin Nebunul). Ele continuă cu analizele aplicate „demonismului erotic“ şi constelaţiei mitice a „îngerului căzut“ de la Alfred de Vigny (mitologia „purului“ şi „impurului“ din Eloa), Lamartine (La Chute d’un Ange) şi Eminescu. Ecourile romantismului francez se află mereu în prim-planul acestui mic tratat de imagologie romantică printre rânduri. Cu perspicacitate, Gisèle Vanhese observă că în Cezara călugărul Ieronim devine model pentru îngerul căzut din tabloul Căderea îngerilor, iar Dan/Dionis din Sărmanul Dionis încarnează, la rându-i, demonul romantic. Spre deosebire însă de Eloa lui Vigny sau de Demonul lui Lermontov, în Luceafărul Cătălina rezistă demonului seducător, prefigurând – în opinia autoarei – unele trăsături ale femeii fatale din Decadentismul european, obsedat de figuri ca Herodiada, Cleopatra sau Salomeea. Cu precizarea, absolut necesară, că eroina eminesciană e o „femeie fatală“ genuină, latentă... Ar mai fi de amintit că, în planul execuţiei artistice, imaginea „demonului masculin“ din Luceafărul devine – ca autoportret cu funcţie arhetipal-idealizantă – tot mai epurată, mai „sublimată“, de la o variantă la alta a poemului, afină „frumuseţii masculine fatale“ pe care Baudelaire o atribuia lui Satan şi care se suprapune, la Eminescu, imaginii omului de geniu, melancolic şi saturnian prin excelenţă. În plus, dincolo de orice posibilă influenţă, demonul eminescian din Luceafărul îşi află o analogie fidelă în tabloul din 1890 al pictorului rus Mihail Vrubel (Demonul aşezat), cele două imagini fiind considerate cele mai depline expresii ale demonismului romantic în cultura europeană.
Chiar dacă discret şi „minimalist“, Gisèle Vanhese nu evită valorizările critice: Peste codri sta cetatea, Zburătorul la zebre al lui Stamati, poezia Veronicăi Micle beneficiază de reconsiderări convingătoare, iar Şarpele lui Eliade, Malina lui Ingeborg Bachmann şi, evident, Luceafărul însuşi au parte de interpretări spectaculoase. În ultimă instanţă, imaginea „nocturnă“ a lui Eminescu e redimensionată şi diseminată dincolo de graniţele literaturii române. Demers „arheologic“ în cadrul căruia rigoarea expertă, densitatea concisă şi ingeniozitatea speculativă se îmbină cu acurateţe, Portrait d‘un dieu obscur e o contribuţie de referinţă a unei eminescologii novatoare, plasate în orizontul unei comparatistici deschise către toate azimuturile.
Gisèle Vanhese, Luceafărul de Mihai Eminescu. Portrait d‘un dieu obscur, Editions Universitaires de Dijon, Collection Écritures, Dijon, 2011, 136 p.
