Pe aceeași temă
„Adevărul“ anunţat în subtitlul cărţii Moartea Ceauşeştilor nu e limpede ca apa şi nici lesne de definit. Catherine Durandin (cunoscută publicului românesc ca istoric şi romancieră), în colaborare cu cercetătorul Guy Hoedts, se fereşte să ofere scenarii prefabricate, forţând – cum au făcut-o alţii – realităţile incerte prin speculaţii date ca „sigure“. Concluziile sale nu sunt de ordinul certitudinilor olimpiene, ci de cel al evidenţelor, pe care le descoperă navigând cu prudenţă şi acribie documentară în hătişul momentelor de confuzie şi de haos, între capacanele dezinformării bine ticluite şi ale imaginilor manipulate, între clişeele senzaţional-macabre centrate obsesiv pe „simbolica vărsării valurilor de sânge“. Care sunt, în viziunea autoarei, aceste „evidenţe“? Prima şi cea mai îndelung studiată priveşte pertinenţa folosirii termenului de „revoluţie“. Are acesta vreun sens, câtă vreme instigatorii la revolta populară au urmărit continuitatea regimului comunist pe baze reformiste de tip gorbaciovian? Retorica iliesciană privind „spontaneitatea“ reacţiei populare şi escamotarea loviturii de stat este sistematic denunţată în toată goliciunea şi neadevărul ei. A doua evidenţă priveşte participarea statelor străine la pregătirea evenimentelor din decembrie. Aici, contribuţia autoarei este decisivă prin plusul de informaţii pe care i-l oferă accesul la arhivele occidentale. Şi în cazul acesta, mitul revoluţiei datorate exclusiv eroismului popular autohton este demontat. Se adevereşte că situaţia din România se afla de mai bine de un deceniu în vizorul marilor puteri, precum şi al ţărilor din blocul de Est; că Moscova şi Washingtonul au colaborat diplomatic şi eficient întru destabilizarea regimului ceauşist, făcând de prisos intervenţia militară directă a Pactului de la Varşovia, în sprijinul detronării Ceauşeştilor. Nu se sustrage analizei imparţiale nici tactica prudentă a expectativei promovată de Franţa lui Mitterrand, îngrijorată de perspectiva destrămării prea rapide a blocului comunist, şi, prin urmare, reacţia ei întârziată la evenimentele de la Timişoara. Evident apare, în fine, rolul jucat de un segment al Securităţii în destabilizarea regimului şi în reuşita loviturii de stat. Se dovedeşte astfel inconsistenţa scenariului unui complot „terorist“ pe care proaspăta putere instalată după 1989 l-a fabricat, urmărind disculparea armatei, adevărata autoare a genocidelor de la Timişoara şi Bucureşti.
Spaţiile goale din urzeala complicată a faptelor sunt lăsate ca atare. Autoarea nu-şi arogă dreptul de a elucida totalitatea enigmelor. Semnele de întrebare persistă şi, cu scurgerea timpului şi dispariţia unor protagonişti ai momentului, şansele de a fi elucidate sunt tot mai puţine: cine a fost, de fapt, Silviu Brucan şi cât de eficiente au fost realele (sau pretinsele) lui contacte cu personalităţi influente de la Londra, Washington sau Moscova? Căci, „citind mărturisirile din 1998 ale lui Brucan însuşi, avem senzaţia că visăm sau că citim un roman poliţist“. Zone de umbră persistă şi în relaţia dintre cei şase foşti potentaţi, semnatari ai scrisorii de protest citite la radio Europa Liberă din 10 martie 1989. Nu sunt limpezi nici motivele reale ale răcirii raporturilor dintre Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu sau ale rupturii dintre acesta din urmă cu Petre Roman, declanşatoare a mineriadei din 1991.
Catherine Durandin datora cartea de faţă, întâi de toate, propriilor concetăţeni: cei care, în fatalul ajun al Crăciunului ‘89, s-au implicat în evenimentele româneşti cu tot atâta emoţie şi elan ca şi în clipele căderii Zidului berlinez, resimţind ulterior ca pe o sfidare şi o ofensă personală avalanşa manipulărilor şi a dezinformării pervers ticluite de noua putere postceauşistă. Miza autoarei a constat în consemnarea punctuală şi minuţios documentată a momentelor „calde“ prin dialogurile sale cu actorii direcţi (persoane anonime sau nume cunoscute), articole de presă, stenograme, documente de arhivă, lăsând adevărul să se constituie de la sine. Prin vervă şi darul evocării, romanciera dublează în mod fericit istoricul, fără a-i ştirbi cu nimic din rigoare. Puzzle-ul reconstituit are prezenţă, relief, culoare şi un dramatism răscolitor. Decorul e clădit pe o scenă turnantă, înfăţişând succesiv: spaţiile ermetice şi aseptizate (sediul Comitetului Central sau cel de la Cotroceni, locuinţa de la Palatul Primăverii, castelele de vânătoare etc.), în care cuplul Ceauşescu, încremenit în fantasmele lui staliniste, îşi cultivă până în clipa morţii delirantul autism (un studiu al psiho-patologiei universale a dictaturii ar putea folosi cu succes acest material); diversele bârloguri conspirative ale complotiştilor: locuinţe particulare, parcuri, ambasade şi chiar instituţii de partid; în fine, strada, cu masele ei de nemulţumiţi, în care coace şi apoi izbucneşte revolta. În legătură cu cea de la Timişoara, autoarea scrie: „Faptele se arată mai puternice decât montajul macabru. Ele scot în evidenţă capacitatea de confruntare şi de rezistenţă a manifestanţilor faţă de trupele Securităţii şi ale armatei, manifestanţi care nu sunt o turmă de oi, dispusă să se lase masacrată“. Deşi bogata bibliografie, citată la sfârşitul volumului, confirmă seriozitatea argumentelor pe care se clădeşte textul cărţii, se resimte pe alocuri nevoia unei ilustrări mai transparente a surselor de informaţie. Aceasta priveşte mai ales greva minerilor de la Lupeni, din 1977, şi revolta de la Braşov, din 1987, evocate cu lux de detalii, în condiţiile în care presa vremii, după cum spune chiar autoarea, nu a pomenit nimic, iar diplomaţii şi jurnaliştii străini, atâţia câţi se putuseră sustrage vigilenţei organelor de Securitate, n-au putut fi, în nici un caz, prezenţi în focul evenimentelor, nici la actele de represiune ulterioare. Mărturiile orale citate sunt ele suficiente? Sunt ele destul de numeroase şi de convergente, pentru a constitui o reprezentare credibilă a faptelor? Identitatea martorilor citaţi se cerea mai detaliată. Notele de subsol ar fi redus din fluiditatea textului, dar ar fi dat mai multă greutate acestor capitole.
Cartea reprezintă, însă, în ansamblul ei, o pagină de istorie vie şi convingătoare. Oferită publicului românesc după două decenii de la consumarea evenimentelor, ea stârneşte reflecţiile inerente oricărei recapitulări. Persistă, astfel, chinuitoare, întrebarea: în condiţiile date, o altă cale de trecere spre democraţie, mai puţin pătată de crime şi mai puţin compromiţătoare pentru imaginea României în ochii lumii şi a propriilor ceţăţeni, ar fi fost posibilă? Sau, una mai actuală: ce mai rămâne azi din proiectul neocomunist care a stat la baza loviturii de stat a echipei din jurul lui Ion Iliescu şi câtă vreme, de aici încolo, acel „păcat originar“, în care a renăscut democraţia românească de după 1989, îi va marca destinul?
Catherine Durandin (cu participarea lui Guy Hoedts), Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011. Trad. de Marina Mureşanu Ionescu
Titlul original: La mort des Ceausescu. La vérite sur un coup d’état communiste, Paris, Bourin éditeur, 2009
