Bucurestiul Cultural, nr. 114 - Moartea Ceauşeştilor văzută din Franţa

Andreia Roman | 29.05.2012

Pe aceeași temă

„Adevărul“ anunţat în subtitlul cărţii Moartea Ceauşeştilor nu e limpede ca apa şi nici lesne de definit. Catherine Du­ran­din (cunoscută publicului românesc ca istoric şi romancieră), în colaborare cu cer­cetătorul Guy Hoedts, se fereşte să ofere scenarii prefabricate, forţând – cum au făcut-o alţii – realităţile incerte prin speculaţii date ca „sigure“. Con­clu­ziile sale nu sunt de ordinul certi­tu­di­nilor olimpiene, ci de cel al evidenţelor, pe care le descoperă navigând cu pru­den­ţă şi acribie documentară în hătişul momentelor de confuzie şi de haos, între capacanele dezinformării bine ticluite şi ale imaginilor manipulate, între clişeele senzaţional-macabre centrate obsesiv pe „simbolica vărsării valurilor de sânge“. Care sunt, în viziunea autoarei, aceste „evi­denţe“? Prima şi cea mai îndelung studiată priveşte pertinenţa folosirii ter­menului de „revoluţie“. Are acesta vreun sens, câtă vreme instigatorii la revolta populară au urmărit continuitatea regi­mu­lui comunist pe baze reformiste de tip gorbaciovian? Retorica iliesciană pri­vind „spontaneitatea“ reacţiei populare şi escamotarea loviturii de stat este sis­te­matic denunţată în toată goliciunea şi neadevărul ei. A doua evidenţă priveşte participarea statelor străine la pre­gă­ti­rea evenimentelor din decembrie. Aici, con­tribuţia autoarei este decisivă prin plusul de informaţii pe care i-l oferă accesul la arhivele occidentale. Şi în ca­zul acesta, mitul revoluţiei datorate ex­clu­siv eroismului popular autohton este de­montat. Se adevereşte că situaţia din România se afla de mai bine de un de­ce­niu în vizorul marilor puteri, precum şi al ţărilor din blocul de Est; că Moscova şi Washingtonul au colaborat diplomatic şi eficient întru destabilizarea regimului ceauşist, făcând de prisos intervenţia mi­li­tară directă a Pactului de la Varşovia, în sprijinul detronării Ceauşeştilor. Nu se sustrage analizei imparţiale nici tac­ti­ca prudentă a expectativei promovată de Franţa lui Mitterrand, îngrijorată de perspectiva destrămării prea rapide a blocului comunist, şi, prin urmare, reac­ţia ei întârziată la evenimentele de la Timişoara. Evident apare, în fine, rolul jucat de un segment al Securităţii în destabilizarea regimului şi în reuşita loviturii de stat. Se dovedeşte astfel in­consistenţa scenariului unui complot „terorist“ pe care proaspăta putere in­stalată după 1989 l-a fabricat, urmărind disculparea armatei, adevărata autoare a genocidelor de la Timişoara şi Bu­cu­reşti.

Spaţiile goale din urzeala complicată a faptelor sunt lăsate ca atare. Autoarea nu-şi arogă dreptul de a elucida tota­li­ta­tea enigmelor. Semnele de întrebare per­sistă şi, cu scurgerea timpului şi dis­pa­ri­ţia unor protagonişti ai momentului, şan­sele de a fi elucidate sunt tot mai pu­ţine: cine a fost, de fapt, Silviu Brucan şi cât de eficiente au fost realele (sau pre­tinsele) lui contacte cu personalităţi influente de la Londra, Washington sau Moscova? Căci, „citind mărturisirile din 1998 ale lui Brucan însuşi, avem sen­za­ţia că visăm sau că citim un roman po­li­ţist“. Zone de umbră persistă şi în rela­ţia dintre cei şase foşti potentaţi, sem­na­tari ai scrisorii de protest citite la radio Europa Liberă din 10 martie 1989. Nu sunt limpezi nici motivele reale ale ră­ci­rii raporturilor dintre Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu sau ale rupturii dintre aces­ta din urmă cu Petre Roman, de­clan­şatoare a mineriadei din 1991.

Catherine Durandin datora cartea de faţă, întâi de toate, propriilor conce­tă­ţeni: cei care, în fatalul ajun al Cră­ciu­nului ‘89, s-au implicat în evenimentele româneşti cu tot atâta emoţie şi elan ca şi în clipele căderii Zidului berlinez, re­sim­ţind ulterior ca pe o sfidare şi o ofensă personală avalanşa manipulărilor şi a dezinformării pervers ticluite de noua putere postceauşistă. Miza autoa­rei a constat în consemnarea punctuală şi minuţios documentată a momentelor „calde“ prin dialogurile sale cu actorii direcţi (persoane anonime sau nume cu­noscute), articole de presă, stenograme, documente de arhivă, lăsând adevărul să se constituie de la sine. Prin vervă şi darul evocării, romanciera dublează în mod fericit istoricul, fără a-i ştirbi cu nimic din rigoare. Puzzle-ul reconstituit are prezenţă, relief, culoare şi un dra­ma­tism răscolitor. Decorul e clădit pe o sce­nă turnantă, înfăţişând succesiv: spa­ţii­le ermetice şi aseptizate (sediul Comi­te­tului Central sau cel de la Cotroceni, locuinţa de la Palatul Primăverii, cas­te­lele de vânătoare etc.), în care cuplul Ceau­şescu, încremenit în fantasmele lui staliniste, îşi cultivă până în clipa morţii delirantul autism (un studiu al psiho-patologiei universale a dictaturii ar pu­tea folosi cu succes acest material); di­ver­sele bârloguri conspirative ale complo­tiş­tilor: locuinţe particulare, parcuri, am­basade şi chiar instituţii de partid; în fine, strada, cu masele ei de nemul­ţu­miţi, în care coace şi apoi izbucneşte re­volta. În legătură cu cea de la Timişoara, autoarea scrie: „Faptele se arată mai pu­ter­nice decât montajul macabru. Ele scot în evidenţă capacitatea de confruntare şi de rezistenţă a manifestanţilor faţă de tru­pele Securităţii şi ale armatei, mani­fes­tanţi care nu sunt o turmă de oi, dis­pusă să se lase masacrată“. Deşi bogata bibliografie, citată la sfârşitul volumului, confirmă seriozitatea argumentelor pe care se clădeşte textul cărţii, se resimte pe alocuri nevoia unei ilustrări mai trans­parente a surselor de informaţie. Aceasta priveşte mai ales greva mine­ri­lor de la Lupeni, din 1977, şi revolta de la Braşov, din 1987, evocate cu lux de detalii, în condiţiile în care presa vremii, după cum spune chiar autoarea, nu a po­menit nimic, iar diplomaţii şi jurnaliştii străini, atâţia câţi se putuseră sustrage vigilenţei organelor de Securitate, n-au putut fi, în nici un caz, prezenţi în focul evenimentelor, nici la actele de re­pre­siune ulterioare. Mărturiile orale citate sunt ele suficiente? Sunt ele destul de numeroase şi de convergente, pentru a constitui o reprezentare credibilă a fap­telor? Identitatea martorilor citaţi se ce­rea mai detaliată. Notele de subsol ar fi redus din fluiditatea textului, dar ar fi dat mai multă greutate acestor capitole.

Cartea reprezintă, însă, în ansamblul ei, o pagină de istorie vie şi convin­gă­toa­re. Oferită publicului românesc după două decenii de la consumarea eveni­men­telor, ea stârneşte reflecţiile ine­ren­te oricărei recapitulări. Persistă, astfel, chi­nuitoare, întrebarea: în condiţiile date, o altă cale de trecere spre demo­cra­ţie, mai puţin pătată de crime şi mai puţin compromiţătoare pentru imaginea României în ochii lumii şi a propriilor ce­ţăţeni, ar fi fost posibilă? Sau, una mai actuală: ce mai rămâne azi din proiectul neocomunist care a stat la baza loviturii de stat a echipei din jurul lui Ion Iliescu şi câtă vreme, de aici încolo, acel „păcat originar“, în care a renăscut democraţia ro­mânească de după 1989, îi va marca des­tinul?

Catherine Durandin (cu participarea lui Guy Hoedts), Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011. Trad. de Marina Mureşanu Ionescu

Titlul original: La mort des Ceausescu. La vérite sur un coup d’état communiste, Paris, Bourin éditeur, 2009

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22