Bucurestiul Cultural, nr. 114 - Modernitatea interbelică, o epocă feminină

Doris Mironescu | 29.05.2012

Pe aceeași temă

Cronicar de cursă lungă, prinsă de mult timp în munca solicitantă de cer­nere a valorilor literare de astăzi, Bian­ca Burţa-Cernat se distinge în paginile publicaţiilor în care semnează prin si­gu­ranţa delimitărilor şi precizia verdic­tu­lui, întotdeauna argumentat minuţios. Stilul său fin şi disociativ se exercită, cu o insistenţă evidentă, în discutarea au­toa­relor contemporane, cu dorinţa măr­tu­risită de a contrabalansa astfel nea­ten­ţia colegilor bărbaţi. Prin câteva inter­ven­ţii din ultimii ani asupra „mansfiel­dia­nismului“ prozatoarelor din anii ‘30 sau a scandalurilor literare îngropate de me­moria pioasă a dicţionarelor, tânăra au­toare şi-a înscris în cartea de vizită spe­cialitatea de analistă a feminităţii li­te­rare şi vocaţia pentru reinterpretări sur­prinzătoare, coerente şi de efect.

În aceeaşi linie se înscrie şi cartea ei de debut, Fotografie de grup cu scriitoare ui­tate, la origini o teză de doctorat încu­nu­nată cu distincţia maximă. Aceasta ex­plorează metodic un versant mai pu­ţin cunoscut al literaturii române mo­der­ne, anume proza femeilor din perioada in­terbelică. Relectura scriitoarelor ajun­se „marginale“ printr-o prejudecată se­xis­tă a multora dintre cronicarii literari din interbelic şi chiar de mai târziu este făcută cu dorinţa reevaluării lor estetice, dar fără a afişa programatic dorinţa unor răsturnări şocante de perspectivă. Este aici o strategie de ordin retoric a mo­destiei, una cu efecte persuasive, pro­ba­bil necesară în condiţiile adresa­bili­tă­ţii acestei cărţi către un public „gene­ralist“, care trebuie instruit pe nebăgate de seamă, în acelaşi timp în care este in­format. Modestia aparentă a demersului este corectată de o propunere îndrăz­neaţă încă de la a treia pagină a cărţii: noua lectură este o probă a ceea ce ar putea fi o încă ipotetică „nouă istorie a li­teraturii române“. Din această per­spec­tivă, propunerea Biancăi Burţa-Cernat reac­tivează întrebări ce plutesc de câţiva ani în aer, legate de soliditatea proiec­tu­lui generaţional în critica mai nouă şi de nevoia acestuia de diferenţiere con­cep­tuală. Va exista o „nouă“ istorie literară românească şi, dacă da, cum va arăta ea?

Deocamdată, în cartea de faţă, istoria li­terară îşi păstrează profilul bine cu­nos­cut, tradiţional, iar opţiunile metodo­lo­gi­ce sunt cele canonice. Metoda Fotografiei de grup... este cea istoriografică clasică, adu­nând o serie de micromonografii a opt autoare „marginale“, prefaţate de câ­teva tablouri de epocă şi de o schiţă a im­punerii femeii pe scena publică a lite­raturii în România. Bianca Burţa-Cer­nat afirmă „asumarea polemică“ a crite­riului estetic în judecata literară, ne­do­rind să facă rabat de la necesitatea unei ierarhii, inerente de altfel, spune însăşi autoarea, canonului literar. Dar ierarhia canonică este dictată şi de alte criterii axiologice decât cel estetic (aşa cum se arată şi în carte într-un rând), aşa încât cele două afirmaţii îmi par contradictorii. Miza pe criteriul estetic este de înţeles, în condiţiile în care autoarea doreşte să evi­te discriminarea pozitivă a scrii­toa­re­lor în baza „feminismului diferenţei“; din păcate, teoriile feministe nu sunt nică­ieri dezbătute şi, deci, nici combătute temeinic: e vorba de feminismul lui Luce Irigaray?, de scrierile târzii ale Juliei Kris­teva?, de Hélène Cixous? de con­struc­tivismul lui Judith Butler? Dar chiar şi refuzând această discuţie teore­tică şi fixându-şi ca scop determinarea contribuţiei estetice a autoarelor ana­li­za­te, cartea de faţă face, în repetate rân­duri, trebuie s-o spunem, operă de pio­nierat în analiza feminităţii interbelice. Tematizarea obsesivă a feminităţii în operele scriitoarelor dintre cele două războaie (deşi nu doar a lor; dacă n-ar fi să amintim decât de Camil Petrescu sau de tipurile feminine din romanele lui Eliade...) sub forma armoniei patriarhale sparte, a răzvrătirii, a dezinvolturii re­gă­site sau a contorsiunii morale contribuie, fie şi indirect, la proiectul emancipării de gen, un proiect cu răsfrângere (chiar dacă nu şi expresie) politică.

Un mare atu al cărţii este lectura exhaustivă a unei bibliografii neglijate, ca şi cunoaşterea intimă a epocii şi bio­grafiei scriitoarelor discutate. Schiţa de portret care deschide fiecare dintre cele opt „eşecuri exemplare“ (Ticu Archip, San­da Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gu­rian) are rolul de a orienta lectura critică ce urmează, poate şi de a seduce cititorul întru apropierea de nişte au­toa­re pe care istoriografia literară „clasică“ le-a discreditat în mod constant. Bio­gra­fiile scriitoarelor interbelice sunt, ade­sea, spectaculoase, ele ilustrând în dife­rite grade atât marginalizarea relativă a femeilor într-o epocă încă mult prea discriminatorie, cât şi extraordinara va­rietate pe care acest grup neoficial o etalează. Scriitoarele sunt burgheze şi aris­tocrate, femei de lume sau pro­fe­soa­re fără instinct social, mondene sau ti­morate, cabotine sau confiscate de pro­iectul autodefinirii fără rest şi astfel participă la toate laturile de existenţă ale modernităţii româneşti, inclusiv pe latura politică (căci unele devin legio­na­re, iar altele propovăduiesc idealul so­cialist încă de prin 1938). Experienţa lor este experienţa modernităţii româneşti, iar refuzul de a le înregistra aportul în dările de seamă literare din perioada co­munistă, cum spune undeva autoarea, este un efect şi un simbol al refuzului mo­dernităţii înseşi, în pluralitatea şi diversitatea ei, de către o ideologie to­ta­litară, monocoloră.

Cu toată modernitatea ei descoperită de timpuriu, lumea românească nu a fost pregătită pentru apariţia scriitoa­re­lor, arată Bianca Burţa-Cernat. În ca­drul patriahal al celor mai avansate gru­pări literare (autoarea intitulează in­spi­rat capitolele dedicate femeilor de la Viaţa Românească şi Sburătorul„tablouri de familie“), prezenţa lor este primită bine, dar cu limitări simptomatice. Cazul, reamintit apăsat de Bianca Bur­ţa-Cernat, al plagiatului sadovenian după Constanţa Marino-Moscu, din 1906, evocă un mod de a gândi dis­cri­mi­natoriu, pe care societatea de litere nu l-a lepădat prea curând. Chiar şi asu­ma­rea propriei feminităţi pe planul literar se face timid, cu întârzieri caracteristice. Hortensia Papadat-Bengescu va fi accep­tată ca o mare scriitoare, concedându-i-se de către critica contemporană, ca un mare compliment, neasumarea feminis­mu­lui. În fapt, aşa cum arată autoarea lucrării de faţă, scriitoarea nu doar mi­lita în reviste ale femeilor, ci realiza în cărţile ei o poetică corporală şi construia o constelaţie de metafore ale feminităţii, analizate în capitole excelente dedicate metaforei păpuşii, deconstrucţiei mascu­li­nităţii şi triumfului Naratoarei. Poetica corpului le diferenţiază, de altfel, pe multe dintre scriitoarele analizate, pe care autoarea Ciclului Hallipilor le re­zu­mă, fără să le poată ţine locul în tota­litate: „Marea dramă pusă în scenă în cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu este aceea a unei modernităţi în criză, aflate în căutarea identităţii, drama unei uma­ni­tăţi reificate, lipsite de perspectiva trans­cendenţei, drama corpurilor fără suflet (sau în conflict cu acesta), drama sufletelor moarte“.

În afara acestui triumf literar amplu analizat, cele mai multe cazuri inven­ta­riate în carte reprezintă nişte „eşecuri“, deşi, aşa cum arată autoarea, eşecul nu poate fi cuantificat decât urmărind reac­ţia publicului cititor, oricum prepon­de­rent inerţială, moştenind prejudecăţile şi animozităţile concrete ale primilor co­men­tatori. Romane precum Voica al Hen­riettei Yvonne Stahl sau Într-un cămin de domnişoare al Anişoarei Odeanu nu pot fi socotite eşuate nici măcar în termenii epocii (Voica este un „altfel de“ roman ţărănesc, iar Într-un cămin de domnişoare conţine o curajoasă propunere de epică minimalistă, ingenios relevată de către critic). Între celelalte titluri ale autoa­re­lor evocate sunt destule care „se sal­vea­ză“ la o lectură estetică. Scriitoare pre­cum Ticu Archip, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi Sorana Gurian activează pe terenul prozei autoscopice, al „trăi­ris­mu­lui“, al decadentismului sau al per­cepţiei stranii, de inspiraţie blecheriană. Ele nu preiau doar sugestii ale mo­de­lelor lor masculine (Eliade, Camil, Sebas­tian, Blecher), ci adesea propun drumuri noi, inovează tematic, polemizează im­pli­cit, în linie estetică, dar şi ideologică, cu colegii lor, construiesc pe spaţii mari şi fără complexe. Dacă în generaţia afir­mată în jurul lui 1920 mai există încă o anumită timiditate faţă de colegii băr­baţi, generaţia scriitoarelor din anii ‘30 (Lucia Demetrius, Cella Serghi, Ani­şoa­ra Odeanu, Sorana Gurian) este lipsită de complexul inferiorităţii şi înţelege să câştige competiţia canonică aducându-şi în faţă identitatea personală, inclusiv de gen, „ieşind din ghetou“. În afara sub­ti­le­lor analize ale prozei scrise de Hortensia Papadat-Bengescu, o frumoasă reuşită este reevaluarea lui Ticu Archip, Lucia Demetrius şi Anişoara Odeanu, după cum proza estetizantă şi decadentă a Henriettei Yvonne Stahl şi a Ioanei Postelnicu suferă şi ele o binemeritată revalorizare.

Nu e o simplă rearanjare pe podium în­­tre învinşii competiţiei (deşi deo­cam­da­tă Bianca Burţa-Cernat nu pretinde a merge mai departe de atât), pentru că nu poate avea prea mari consecinţe pro­movarea unor scriitori de pe locul patru pe locul trei. Dacă e să apelăm la meta­fore critice, aş spune că, în loc să fie o sim­plă vânturare a cernoziomului pen­tru însănătoşirea solului canonic stabil, operaţia de redistribuire canonică a scriitoarelor interbelice trebuie să aibă în­­semnătatea unei reaşezări a plăcilor tectonice de adâncime, după care ur­mea­ză cu necesitate o deplasare a con­ti­nentelor. În această direcţie văd des­fă­şu­rându-se proiectul „noii istorii literare“ pe care autoarea îl anunţă în cartea sa şi pe care mă aştept ca mai mulţi colegi de generaţie să îl îmbrăţişeze. Critic sa­gace, cu analiza reglată fin şi cu ştiinţa contextualizării, perseverând cu o răb­dare admirabilă asupra unui subiect nu întotdeauna îmbietor, Bianca Burţa-Cer­nat dă în volumul de faţă o probă certă de maturitate.

Bianca Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică, Bucureşti, Cartea Românească, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22