Bucurestiul Cultural, nr. 114 - Piese contemporane pe scenele bucureştene

Doina Papp | 29.05.2012

Pe aceeași temă

O piesă despre „meşteşugul vieţii“

Nu ştim dacă traducerea titlului aces­tei piese a dramaturgului israelian Ha­noch Levin este cea mai potrivită in­ten­ţiilor autorului, fiindcă în limba română meşteşug e ceva mai aproape de tehnică, de îndemânare şi deprindere, ceva de soiul ştiinţa (vieţii), şi nu de trăire, in­spiraţie sau intuiţie, pentru a-l putea asocia cuvântului viaţă. Aşadar, dacă ne-am lua după titlu, am putea crede că acest frumos şi melancolic poem ar pu­tea fi mai degrabă o reţetă dedusă din pre­viziuni astrologice sau calcule mes­chi­ne. Dacă vedem spectacolul de la Teatrul Bulandra însă, în regia lui Felix Alexa, vom avea cu totul altă percepţie şi vom simţi piesa lui Hanoch Levin ca pe o ui­mitor de adevărată replică la ceea ce s-ar putea numi meseria de a trăi. E ade­vă­rat că la sfârşitul vieţii, sau aproape de el, situaţie în care se află prota­go­niştii – un cuplu tipic familiei israeliene, covârşit de consecvenţa şi fidelitatea faţă de îndatoririle matrimoniale – şi pri­vind retroactiv, devenim mai înţe­lepţi, mai critici, sau defetişti. Momentul bilanţului e întotdeauna dur, iar cul­pa­bi­li­zările nu încetează să se manifeste. O concluzie pripită precum aceea că aici, ca şi în viaţă, triumfă deriziunea, de­cep­ţia şi inutilul e repede contrazisă de autor, care introduce ca pansament zâm­betul amar, duioşia şi, evident, şicana iro­nică. Din tot acest aliaj pândit de per­spective tragice iese, în cele din urmă, o pledoarie tandră şi umană pentru viaţă, pentru viaţa în doi, culmea, aceea care pă­rea a fi încurcat destinul familiei Popoh, împotriva singurătăţii pe care nu are curajul să o ia în piept bărbatul şi pe care o suportă cu atât mai greu ve­ci­nul Gunkel, care bântuie fantomatic pe la ferestrele celor doi în miez de noapte după un... antinevralgic!!! Mare meşter în crearea de discursuri dramatice cre­di­bile, cunoscutul dramaturg israelian (1943–1999) e şi un iscusit constructor, cu simţul teatralităţii şi al adevărului sce­nic. Piesa sa la care ne referim aici res­pectă unitatea clasică de timp, loc şi ac­ţiune, dar primeşte, în acelaşi timp, suflul unei trăiri moderne, a omului de azi, supus presiunii anihilante a civi­li­za­ţiei urbane care-l însingurează. În acest spaţiu, în care libertatea interioară e li­mi­tată şi ea, trăiesc Iona şi Leviva, aflaţi la o cumpănă a vieţii lor, când, la cei cincizeci de ani şi peste, bărbatul face primul gestul de a respinge ritualul do­mestic care-l ţinuse înlănţuit de soţie până acum. Începe într-o noapte cu ploa­ie, când, trezindu-se, simte piciorul greu al Levivei peste al său. Încearcă fără suc­ces să-l îndepărteze, pentru că fe­me­ia, mai consevatoare, mai supusă, nu?, nu se lasă smulsă din visul ei de fericire, în care mai „joacă“ şi o pălărie, şi pră­vă­lia din colţ, şi alte ingrediente mărunte din care se compune viaţa lor diurnă. Răzvan Vasilescu şi Dana Dogaru com­pun exemplar din detalii şi gesturi in­spi­ra­te acest tablou de familie cu care de­bu­tea­ză spectacolul într-o tonalitate co­mi­că, cu toate că surpriza din glasul şi pri­virile Danei Dogaru, trezită brusc din somn pentru a i se comunica divorţul, sună înduioşător şi pe alocuri dramatic. Dezvăluirile încep şi se acumulează în cascadă, trecând prin momente de furie, dar şi de sentimentalism, precum acea sec­venţă antologică în care soţia, pu­nân­du-şi pantofii de ocazie, schiţează câţiva paşi de tango, aşa, în cămaşă de noap­te, lângă soţul ei, acum regăsit. Dana Do­garu joacă aici dumnezeieşte, revăr­sând asupra sălii un preaplin de trăire, în care cel mai puternic sentiment e le­gat de trecerea vremii, de ireversibila îm­­­­­bătrânire. Timpul e, de altfel, o com­po­nentă însemnată a demonstraţiei în piesa lui Levin, pe care Felix Alexa îl eva­luează în semnificaţia lui metafizică, printr-o subliniere a fiecărui moment din această privire retrospectivă. Gân­di­rea sa regizorală caracterizată de pre­ci­zie dă fluenţă spectacolului, distribuind cu măsură accentele, ruperile de ritm. Unul a fost evocat mai sus, altul ar fi so­si­rea lui Gunkel, în interpretarea sucu­lentă a lui Dan Aştilean, ar mai fi şi tentativa de reapropiere fizică a celor doi Popoh, într-o scenă tragicomică pe­tre­cută la îmbinarea celor două paturi în echilibru precar, sau infarctul lui Iona şi mai ales sfârşitul, când, culcaţi pe podea, unul lângă altul, cei doi nu mai au deasupra decât înaltul cerului liber, acum şi la vedere, după ce decorul claustrofob al Ninei Brumuşilă se des­com­pune, pierzându-şi tavanul. Ar fi de discutat, apropo de ritm şi fluenţă, dacă intervenţiile muzicale ale Adei Milea, cu songurile ei făcute să spargă atmosfera cu incantaţii grave în contrasens şi con­tra­punct, sunt adecvate, mai ales că ac­to­rii trebuie să cânte şi ei, părăsind stările în care se află la momentul res­pectiv. Unii au zis că da, că atitudinea face parte din spiritul lucid şi cinic al vre­murilor, fiindcă versurile rostesc sen­tinţe dure despre deşertăciunea vieţii şi micimea omului, alţii, din contră, că ideea scoate din tensiune spectacolul şi-l abate de la direcţia lui reală. Personal, cred că cei doi interpreţi care duc greul spectacolului, Dana Dogaru şi Răzvan Vasilescu, cu talentul lor bine cunoscut şi printr-o flexibilitate maximă, trec cu uşu­rinţă de la momentele de cabaret ne­gru la acelea de dramă, performând în ambele sensuri. E limpede că regizorul s-a temut de căderea în melodramă, de la­crimă şi foşnet de batiste printre spec­tatori (se plânge şi-aşa destul în sălile Bulandrei), apelând, pentru a ne scutura de întristare, la radicalitatea şi umorul Adei Milea. (Fata asta, într-adevăr, e atât de semeaţă în faţa vieţii, că te şi sperie. Mi-amintesc cum, odată, demult, la o cină oficială la Neptun, într-un ca­dru gomos şi protocolar, invitată să cân­te, Ada şi-a pus chitara să zornăie ame­nin­ţător, agresându-i pe „îmbuibaţi“ cu texte ce le opreau friptura în gât. Con­di­ţia ei de „prestator“, cu care mai sunt câteodată gratulaţi artiştii, era astfel răz­bunată. Eu, una, n-am mai mâncat nimic.) Spectacolul cu Meşteşugul vieţii, care se joacă la Sala Izvor a Teatrului Bulandra, rămâne însă o izbândă a sta­giunii, o creaţie de palmares a echipei în frunte cu actorii Dana Dogaru (care a obţinut de altfel premiul de interpretare la Festivalul de dramaturgie con­tem­po­rană de la Braşov) şi Răzvan Vasilescu, în excelentă formă artistică. Profesionişti impecabili.

 

Privire din ultima bancă

Juan Mayorga, dramaturgul spaniol la modă pentru teatrul implicat pe care-l cul­tivă, ca şi pentru tehnica sa dra­ma­ti­că originală, revine pe scenele bucu­reş­tene cu Băiatul din ultima bancă, spectacol montat la Teatrul Naţional de Theodor Cristian Popescu. Ca şi în Hamelin, de acum câţiva ani, care n-a avut din pă­cate o viaţă prea lungă pe scena Tea­tru­lui Mic, autorul e preocupat de inves­ti­ga­ţia socială, pe care o iniţiază, la vedere, prin ochii şi judecata unui personaj care se implică iscoditor în acţiune cu rol manipultor. În Hamelin, acesta era an­che­tatorul unui caz notoriu din sfera fur­turilor de copii descoperite în Germania sub masca legendei lui Hamelin, vră­ji­to­rul al cărui flaut fermecat chema fiinţele nevinovate. În piesa Băiatul din ultima bancă, misiunea de observator al rea­li­tă­ţii îi revine unui tânăr adolescent care-şi descoperă vocaţia scrisului, atras fiind de câteva situaţii cu potenţial critic care dezvăluie malformaţii ale societăţii con­tem­porane. Privind pe gaura cheii în via­ţa familiei înstărite, dar nefericite a co­legului său, va afla ulterior că nici pe la profesorul său, care se oferă să-l în­­drume, lucrurile nu stau altfel. Aparent seducătoare, piesa scriitorului spaniol are o ambiguitate riscantă pentru că, la urma urmelor, nu ştim dacă băiatul s-a apucat de scris incitat de ce vede, bă­gându-şi nasul în viaţa altora, sau era în căutare de subiecte. Dacă tema călău­zitoare e, cu alte cuvinte, voyeu­ris­mul, un mod condamnabil de violare a in­timităţii celorlalţi, sau dacă e vorba aici doar de relaţia artei cu viaţa, capa­ci­tatea acesteia din urmă de a-i descoperi complexitatea cu ajutorul imaginaţiei. Cum textul are şi o structură de making off, procedeu la modă, asistăm de fapt la punerea în paralelă a realităţii şi fic­ţiu­nii, trecând evident prin procesul de fa­bricaţie, de creaţie a celei din urmă, respectiv a paginii scrise. Pe acest par­curs se inserează rolul profesorului, cel care, descoperind în compunerea elevu­lui său semnele vocaţiei, se oferă să-l în­­drume. Doar că această îndrumare trans­formă drumul creaţiei într-o analiză fadă, cazuistică ce doar în viziunea unui moralist poate deveni benefică lite­ra­turii. Adolescentul-scriitor îşi impune cu greu, în consecinţă, punctul de vedere pri­vindu-l pe tatăl superficial, grobian, pe soţia nefericită, pe colegul dezorientat şi pe el însuşi, prins în plasa propriei cu­riozităţi. Nu e clar însă dacă viaţa văzută de el din ultima bancă, de unde perspectiva este cuprinzătoare, dar lip­si­tă de detaliul clarificator, trebuie corec­tată de o eventuală imagine artistică (aici literară) sau trebuie doar fotogra­fia­tă, ceea ce e imposibil până la urmă, pentru că ar însemna ca fotograful (scrii­torul) să se excludă pe el din cadru? Din­tre toate aceste unghiuri, Mayorga îl ale­ge pe acela la îndemână şi aproape pu­tem spune că nu era nevoie de atâta tevatură tehnico-literară ca să ne spună că adolescentul voyeurist, ca şi întreaga lui generaţie, are simţurile proaspete şi dorinţa de a fi altfel, într-o lume care să nu repete rutinier relaţiile false şi alie­nan­te dintre părinţi şi copii, soţi şi soţii, profesori şi elevi. Regizorul Theodor Cris­tian Popescu, înrudit prin viziune cu au­torul spaniol, recunoaşte că ceea ce l-a atras la piesă a fost acest joc al ima­gi­na­ţiei, provocator din punct de vedere tea­tral. Cu adevărat, structura de puzzle a textului e de o dificultate maximă pen­tru regizor, obligat să dea coerenţă şi lim­pezime spectacolului, ca şi pentru ac­tori, care trebuie să creeze personaje din apariţii secvenţiale. Piesa are mai de­gra­bă o structură cinematografică, de unde şi dificultatea transpunerii scenice, prin care echipa a trecut onorabil. S-au detaşat Rareş Florin Stoica, în rolul elevului Rafa, şi Mihai Călin, în cel al profesorului Germán, care au şi cele mai grase partituri.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22